Categorii

Parteneri

Vladimir Beşleagă: Elegii pentru mama

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vladimir Beşleagă: Elegii pentru mama

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Moldovenii scriu, de obicei, despre mamă. Nemţii scriu despre tată. Vladimir Beşleagă era neamţul nostru: purtase o vreme un prenume care venea din germana veche (şi însemna „lup nobil”), învăţase nemţeşte şi ne recita din Goethe („Ueber allen Gipfeln/ Ist Ruh,/ In allen Wipfeln/ Spürest du/ Kaum einen Hauch...”) precum Busuioc din clasicii latini. Consecutiv, romancierul a scris nu de mult şi o carte de memorii intitulată Tata Vasile. Dar scriitorul e şi moldovean (totuşi) şi nu putea să nu se „reabiliteze”, editând şi un volum despre mama. Aşa îmi explic eu apariţia cărţii recente a maestrului, intitulată poetic-jurnalistic Mama, casa, pământul, ediție care intră pe lista, deja consistentă, a scrierilor evocatoare, memorialistice şi diaristice ale scriitorului.
Cartea e un poem despre mamă. Nu doar o evocare lirică (se mai întâmplă, la noi), ci o elegie după toate regulile genului. Romancierul şi-a mai testat această vocaţie atunci când şi-a scos de sub tipar, spre surprinderea cititorului său, un volum de poezii, intitulat Ţipătul lăstunului (numele alternativ al romanului Zbor frânt). Cartea despre care vorbim azi chiar începe cu câteva poezii pure, marca Beşleagă. Dincolo de artificiile forţate ale „dialogului poetic”, desprindem o strategie poetic-narativă: scriitorul vrea să-şi cunoască propria viaţă mai bine, în temeliile ei, cercetând viaţa mamei sale: „Să pătrund Viaţa Ta, Mamă,/ şi prin Viaţa Ta/ s-o cunosc pe a mea...”
Pe anumite porţiuni, aceste poeme sunt nişte stranii, azi, litanii şi bocete, readuse în realitatea noastră din timpurile lui Miron Costin: „Oooh, Omule, Omule,/ sărmane Omule/ Şi Viaţa, şi Lumea -/ o taină, o ghicitoare sunt/ Şi Viaţa, şi Lumea/ Iar cea mai Mare Taină/Ghicitoare/ Omul este...” Altele sunt elegii metafizice, pornind de la nişte imagini poetice mai curând vierene: „Casa mea e-o Scoică Albă,/ Casa mea e Darul Mumei,/ Casa mea e Centrul Lumii/ Şi-al meu Nume-n astă Lume!”. Abundenţa de majuscule vrea să ne transfere, probabil, într-o lume a simbolurilor pure, într-un spaţiu sacru, în miticul „centrul lumii” (alături de metafora cochiliei, ca spaţiu al izolării şi protecţiei). Toate rezolvate cu simplitatea sfântă şi nepretenţioasă a picturii naive, a discursului folcloric. Surprinzător pentru romancierul modern, descendent (după cum l-au apreciat exegeţii de pe ambele maluri ale Prutului) din Faulkner, Proust, Camil Petrescu sau Rebreanu.
Cartea nu are un cuprins, dar o anumită structurare există, fie şi neindicată în sumar. După grupajul de poeme fără titluri, urmează patru capitole [doar] numerotate (cuprinzând dialoguri imaginare sau reale cu mama) şi un al cincilea, (sub)intitulat „Din jurnalul unui deceniu 1956-1965”, care inserează secvenţe cu referinţă la ultimele zile ale mamei. Câteva „addenda” reproduc înregistrări ale unor discuţii cu mătuşile şi cu tatăl scriitorului despre mamă şi despre rudele apropiate. În încheiere, scriitorul publică cinci scrisori de la tata, adevărate documente ale timpului (nu doar ale familiei, cu dramele sale).
Genul scriiturii fiind întotdeauna dictatorul stilului, după cele câteva poeme introductive, ca un camerton, secvenţele de dialog, de câte cel mult o pagină, cu mama, sunt din acelaşi registru oniric-poetic, un fel de evocări ale amintirilor din copilărie, auzite (de scriitor) de la alte rude şi enunţate pentru confirmarea mamei privind autenticitatea lor. Dialogurile par a fi improvizate, inventate artistic, deşi unele pot fi şi autentice (fie autentic regizate). Vladimir Beşleagă înregistrase, acum câţiva ani, adevărat, mult mai târziu decât moartea mamei sale (în 1965), o serie de dialoguri şi confesiuni proprii, la dictafon. Oricum, acest artificiu – în cazul în care eu am dreptate şi dialogurile sunt mai curând imaginare – permite un excurs în trecutul familiei, iar forma dialogală evită monotonia discursului memorialistic tradiţional. Dacă decojim aceste evocări de excesul de sentimentalisme (şi de colocvialitatea forţată), desprindem o istorie dramatică a unei familii, a unei dinastii de gospodari aflaţi sub vremi, sub „puterea poporului”. O saga scandinavă in nuce, o germană „Casă Buddenbrook”, în stenogramă. Rămâne o enigmă de ce aceste memorii nu s-au topit într-un roman.
Trecând peste „stil”, peste formula dialogală (aplicată pentru sprinteneala discursului), aflăm detalii istorice intime ale scriitorului şi ale familiei sale. Aflăm, de ex., că în anul când „era foamete...” şi „au murit oameni”, elevul Beşleagă şi-a publicat primele versuri şi a primit un onorariu de 107 ruble („primul meu câştig”). Au urmat şi alte munci ale – încă – elevului: cantaragiu la aria colhozului, instructor superior de pionieri (era în clasa a noua, avea un salariu de 360 de ruble – de până la reforma din 1961 – dar primea 250, din cauza impozitului pentru holtei).
Mama, casa, pământul este poate cea mai fragmentară carte a lui Beşleagă, cu istorii particulare, de semnificaţie diferită, dospite pe istoria dramatică a ţinutului. Iată o secvenţă din povestea foametei din 1945-46: „Apoi seceta... Apoi foametea, de am mâncat piele de buhai pe care l-au omorât soldaţii ruşi în grajdul lui Vasile Balan, plecat în România, trăgând gloanţe după gloanţe în fruntea lui... Eu am cules pielea aruncată de ei sub gardul nostru, am pus-o în pod pe grinda unui căprior şi s-a uscat hrib... Tăiam din ea, fierbeam şi mâneam...”
Unele secvenţe sunt ca rupte din filme despre momentele istorice tragice, dar trăite şi relatate cu un fel de umor negru. Una reproduce replica unei bătrâne evreice adresată mulţimii atunci când era dusă de nemţi la marginea târgului, ca să fie împuşcată împreună cu semenii ei: „Să ţineţi minte: cu noi or să plămădească, iar cu voi au să frământe!” Scriitorul ne „traduce” mesajul: „Adevăr a grăit... Fasciştii i-au nimicit pe un cap pe evrei, iar comuniştii i-au omorât cu sutele de mii pe ai noştri: băgându-i ca pe oi în iadul războiului, mânându-i să moară în gheţurile Siberiei şi, pe deasupra, punându-le la cale o foamete de au ajuns să se mănânce om pe om...”
O altă secvenţă e pur şi simplu nostimă... dacă nu ar fi fost atât de tristă:
„– Când s-a întors, în toamna lui 1954, Tata Vasile de la închisoare, cu un bărboi înspicat, vărsat pe piept, cum l-ai întâlnit?
– A venit şi s-a oprit jos, la prag. Eu eram în uşa casei şi i-am zis: «Du-te de-aici, străinule, că nu te cunosc». Şi am intrat în casă...
– El a rămas tot afară... Când ai ieşit iar, a întins mâna tremurândă şi a cerut: «Fie-ţi milă de un sărman! Dă ceva de pomană».
– Aşa o fost, fiule. Dar de unde o ştii şi pe asta?
– Vecina Titiana era la gard şi-a văzut spectacolul...
– Atunci eu am râs...
– Şi Tata Vasile a pufnit în râs... Şi aţi intrat amândoi în casă...”
Vladimir Beşleagă îmi arătase cândva un almanah editat prin 1942 de autorităţile române, special pentru Transnistria, incluzând secvenţe de popularizare de literatură română şi istorie. Scriitorul îmi mărturisea că fără aceşti trei ani de administraţie românească în Transnistria (inclusiv, de şcoală românească) el nu ar fi avut niciodată conştiinţă naţională şi, cu siguranţă, nu ar fi devenit scriitor român... Această atitudine pozitivă faţă de „venirea românilor” este surprinsă şi în carte: „– Şi au venit românii la noi. – Au venit... – Şi am trăit trei ani pe-al patrulea cu românii. – Am trăit... – Şi tare bine a fost atunci! S-au întors bărbaţii şi flăcăii de pe front, că au căzut prizonieri şi le-au dat drumul acasă. – Ne-au întors românii Pământul şi dobitoacele luate la colhoz cu sila... S-au deschis bisericile. Se făceau nunţi cu cununii.”
Unele pagini, mai ales cele de jurnal, sunt adevărate scene de film documentar. Pe alte porţiuni, cartea inserează lungi jelanii sfâşietoare: „Oh, Mamă, Mamă.../ Simt că mor şi eu cu tine. Şi dacă am să mai am zile, mult nu am s-o duc.../ Şi dacă o fi să trăiesc, nu ştiu ce viaţă o fi aceea... Scumpa, buna, preabuna mea Mamă...” (note din jurnal). Nu se schimbă tonalitatea nici în pasajele din dialogurile imaginare, scrise recent, un Acatist postmodern: „Şi pe lutul uscat [...] am descoperit urmele degetelor Tale, Mamă. Atunci m-au înecat lacrimile şi s-au amestecat cu lutul lăsat de mâinile Tale, Mamă...” Pe contrasens, mama e mai puţin patetică în aceste dialoguri, cu replici scurte, afişând lipsa interesului pentru subiect: „Ei, lasă...”; „Aşa-i omul...” etc. În contrapunct cu tragic-pateticul discurs al scriitorului, de un calm temperând grandoarea şi de o demnitate ne-monumentală sunt ultimele cuvinte ale mamei, fixate de scriitor în jurnal: „Dacă oi muri eu, îţi trăi voi cumva...”
După dialogurile sentimentale, urmează, într-un alt stil, patru scrisori de la tata, documente ale timpului, confesiuni nostime şi totodată documente lingvistice. Prima scrisoare e datată cu „vineri, înaintea Duminicii Mari”, iar autoprezentarea autorului scrisorii e cu menţiunea statutului religios incert: „Eu, bărbatul tău necununat Vasile”... Tata o face pe grozavul, ca să nu se vadă că detenţia lui e o corvoadă, nu eroizează viaţa în puşcărie, dar nici nu se martirizează, refuzând compasiunea (e o lungă istorie cu detenţia tatălui, pentru care vina o poartă el, iar la arestul său a contribuit soţia). În acest context, tata o face pe grozavul, evidenţiind avantajele şi favorurile de care se bucură: „Eu tot lucrez la cancelearii... Mă mai ocup cu scrisorili recomandati şî cu plată şî fiecari cari ari sî primeascî vine la mine şî primeşte...” Neavând un fotograf la îndemână, el îşi face un autoportret: „frumoase musteţe am, îmbelşugate - în sus gălbâi-suri şi puţin negri. Eh, mă vezi, Jană, cum eu sânt de frumos ...! Cat cu ochii taman cum Lenin [se uita] la burjuazâi ...”
O scrisoare e reprodusă şi fotografic, documentele contând în economia acestui proiect memorialistic (o fotografie confirmă şi acest enigmatic nume Adolf, pe care îl purta la naştere viitorul scriitor, până când preotul nu l-a respins ca pe unul... protestant/ne-ortodox). Imaginea olanelor cu care era acoperită casa părintească ne aminteşte de o producţie, de pe la 1900, a Casei „Fraţilor Roşcaţi” (Roux Frères) din Marseille (olane aduse, pesemne, din Odessa, port internaţional sub toate regimurile). O altă fotografie ne pune în faţă imaginea „paşaportului” (buletinul sovietic) mamei, eliberat în 1936 şi tipărit cu litere româneşti, dar şi într-o perfectă limbă română („paşaport”, „domiciliu”, „valabil până la...”), acceptată în Transnistria (RASSM) până în 1937, când autorii „reformei ortografice româneşti” şi ai introducerii în circuit a limbii române elevate au fost împuşcaţi. Imaginea „românească” (dar cu stema sovietică) a paşaportului este „echilibrată” de o diplomă de laudă (tipărită în limba ucraineană) conferită elevului din clasa I „Volodimir Beşleaga” pentru rezultate excelente la învăţătură şi purtare exemplară. Efigiile lui Lenin şi Stalin, ca şi stema Ucrainei Sovietice, sunt garanţia autenticităţii actului şi a succeselor obţinute de elevul eminent.
Vladimir Beşleagă este oponentul subsemnatului în polemica despre literatura care „vine (afirmă romancierul) din biografie”. Argumentul lui: nu ai biografie – nu ai operă. Subsemnatul consideră că o biografie interesantă nu e garanţia unei bune opere. Mai mult contează (dincolo de har, care e primordial), după mine, lecturile scriitorului, decât aventurile vieţii şi destinul. Beşleagă câştigă, ca şi cum, această polemică. El are biografie şi are operă.
Doar că – e singura mea remarcă în context, lăsând tema deschisă – mi se pare foarte limpede că biografia, absolut impresionantă, a Maestrului (întrunind toate condiţiile notate undeva de Hemingway: copilărie dificilă, război, foamete, ocupaţie străină, casa la limita dintre lumi, lecturi dozate ideologic, apoi propriile cărţi interzise etc.) s-a topit perfect în jurnalele şi memoriile sale (inclusiv în cartea pe care o prezentăm azi). Dar romanele sale remarcabile vin – totuşi – mai mult din lecturi.
_______
Vladimir Beşleagă, Mama. Casa. Pământul (lacrimi, litanie, incantaţii). Editura ARC, 2019, 184 p.