Marele scriitor Vladimir Beșleagă a împlinit la 25 iulie 2021 venerabila vârstă de 90 de ani. O aniversare pe care acest scriitor polivalent, „clasicul Basarabiei”, cum este el pe drept cuvânt numit, o marchează în plină activitate, participând la numeroase evenimente organizate în onoarea sa de diverse instituții de cultură, cum au fost întâlnirile de la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, de-a lungul lunii iulie, sau conferința științifică națională „Vladimir Beșleagă, omul și conștiința de sine a literaturii”, de la Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, în cadrul căreia maestrul Beșleagă a susținut prelegerea inaugurală „Scriitorul și rostul literaturii”.
Una din manifestațiile situate sub auspiciile aniversării maestrului a fost și „Seara Vladimir Beșleagă” din 15 iulie 2021 de la Librăria din Centru. Cu această ocazie au fost lansate bine cunoscutele sale romane Zbor frânt (ajuns la ediția a IX-a) și Viața și moartea nefericitului Filimon (ediția a IV-a), apărute la Editura Cartier. Vladimir Beșleagă a oferit gratuit publicului prezent la întâlnire exemplare din alte două cărți, scrise și editate în ultimii doi ani, de când luptăm cu pandemia: Nugae sau cartea nimicurilor (pseudo-jurnal) și Ochii Stelianei, pe care a dedicat-o poetei Steliana Grama, dispărută prematur. Această salbă de apariții editoriale urma să fie completată de Jurnalul lui Vladimir Beșleagă, aflat sub tipar, care cuprinde note din studenția scriitorului și până în zilele noastre.
La evenimentul de la Librăria din Centru i-au adus omagii clasicului nonagenar criticii Maria Şleahtiţchi, Nina Corcinschi, Oxana Gherman și Andrei Țurcanu. Moderatorul serii a fost Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier. Prezentăm în cele ce urmează fragmente din discursul prozatorului, rostit înaintea sesiunii de autografe.
 
* * *
Vladimir Beșleagă: M-am gândit de multe ori ce-a fost viața asta, ce-a fost și literatura pentru mine. Generația mea, generația anilor ’30, a avut norocul de a se forma ca scriitori într-o epocă fastă, după moartea lui Stalin. Dacă mai dura acel regim de exterminare am fi fost toți niște proletcultiști, niște primitivi, niște dogmatizați, niște schematizați. Dar faptul că tiranul a murit când noi încă eram tineri, când s-au deschis porțile spre frații de dincolo de Prut, când a venit masiv literatura și presa românească, când s-au stabilit și contacte interpersonale, a contat enorm. Acea epocă de liberalizare a durat cam zece ani, până-n ’68, după care orizontul a început din nou să se întunece și să cadă iar satârul cenzurii. Și au venit anii ’70 până prin ’81-’82, cu marasmul cel mare, când majoritatea scriitorilor s-au vândut, s-au preacurvit pentru bani și au scris elogii pentru soviete.
Eu ca autor m-am născut în timpurile cele mai negre. La vârsta de 16-17 ani am avut o mare criză existențială, când m-am întrebat cum am apărut eu pe lume, c-un bunel deportat, cu o mamă măritată în grabă ca să nu fie deportată și ea, și am socotit că nu am dreptul să trăiesc pe lumea asta. Pentru că apariția mea pe lume s-a produs cu prețul morții și al sacrificiilor altor oameni. A fost prima mea încercare de a-mi lua zilele. Dar o voce de Sus mi-a spus: odată ce ai fost adus pe lume, ai sfânta obligație să mărturisești pentru durerile și necazurile și suferințele neamului tău.
Astfel încât ceea ce am scris eu în romanele mele, Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon, nu este pură ficțiune sau construcții ale imaginației, este parte din destinul meu și din destinul comunității în care m-am născut. Convingerea mea profundă este că existența autorului o decide în primul rând opera lui. Deși sunt alți colegi care spun că toate cărțile se scriu pe baza altor cărți. Există această opinie.
Un alt factor care a contribuit la realizarea mea ca autor a fost lectura. Eu activam în ziaristică și mergeam după universitate la munca de redacție, dar comisia de repartizare a insistat ca eu să rămân să fac doctorantură („aspirantura”, cum se numea pe atunci) și timp de trei ani am stat în biblioteci și am citit, m-am documentat, am cunoscut ceea ce universitatea nu mi-a dat – anii universitari au fost ani sterili, ani pierduți. Abia când am făcut doctorantura m-am inițiat nu doar în subiectul asupra căruia lucram, „Arta romanului la Liviu Rebreanu”, ci și cu privire la întregul proces literar românesc, european și universal, și-n filozofie de asemenea.
Cu alte cuvinte, ca să scrii o carte de valoare nu e suficient să ai ceva biografie, ceva experiență de viață. Trebuie să acumulezi cultură. Cultură multă, cultură universală, cultură pe lângă talent. Și să nu aduni doar cultură în domeniul tău, ci cunoștințe în filozofie, în psihologie, în matematică, în fizică. În afară de experiența de viață și de studiu, o altă condiție în creație este principiul moral. În artă principiul moral este decisiv, este dominant, este absolut. Chiar dacă se mai spune că arta poate să-și permită și lucruri mai puțin morale... Nu este adevărat. Politica este amorală, pe când arta este contrariul, opusul politicii. Dacă politica vânează profitul, succesul imediat, arta este dezinteresată, arta exprimă spiritul și cele mai frumoase aspirații ale omului.
Și în fine aș mai vrea să spun o idee la care țin. Noi trăim într-o epocă foarte tulbure, suntem într-o „epocă a agoniei”. Heidegger în cărțile lui spune despre istoria umanității că este într-o permanentă rătăcire. Și nu se știe unde, cum și când va ieși din acest hățiș. Pentru că civilizația occidentală a luat-o pe o cale greșită, pe calea mecanismelor, mașinilor, și a uitat de suflet. Și a mai venit și patima consumului. Prosperitatea materială, mașinile și roboții îi oferă omului modern posibilitatea și timpul liber pentru a lucra asupra sufletului său, șansa să se desăvârșească, să evolueze spiritual, or omul irosește acest timp liber, adus de revoluția tehnologică, în plăceri și-n distracții nemăsurate. Iată marea rătăcire.
Și încă o concluzie la care am ajuns după decenii de scris și de trăit. Arta, literatura, scrisul, pentru un popor mic, are valoare soteriologică. În epoca globalizării cel mai important lucru pentru un popor mic e să-și caute de propria lui existență, nu de distracții, nu de plăceri și nu de publicitate etc. Popoarele mari întotdeauna au căutat să înghită popoarele mici, să le asimileze, să le convertească, de aceea noi, ca scriitori, trebuie să ne apărăm ființa națională, aceasta este fundamental în artă…
* * *
 
„Primul scriitor basarabean care pune problema deviantului totalitarism autohton în cadrul unei problematici ontologice este Vladimir Beșleagă. Romanul Viața și moartea nefericitului Filimon, scris în 1969-1970 și publicat abia în 1988, oferă într-o textură încărcată și convulsivă tragedia profundă a unui neam fracturat în interiorul său, rupt de cadrul organic de viață, înstrăinat de relațiile de rudenie firești. (…) Dacă Zbor frânt este încă o scriere impregnată puternic de geometrie, următoarea carte, Viața și moartea nefericitului Filimon, este adânc «algebrizată», la toate nivelele, lucru absolut insolit (și fără pereche) în firava literatură basarabeană de atunci.” (Andrei Țurcanu)
 
A consemnat Silvia BERLINSCHI