articol: 

articol: 

Jurnalistul Vasile Botnaru, directorul biroului Europei Libere de la Chișinău, este în ultimul timp tot mai mult disputat de artistul vizual Vasile Botnaru. E activ, organizează expoziții, gândindu-le cu minuție scenariul (garnisit, de regulă, cu muzică bună și alte stimulente ale unei plăcute receptări), acordă interviuri, primește oferte, își comercializează lucrările, captează atenția presei, a concurenței, dar și a clasei politice, căreia îi oferă irenice locuri de întâlnire, unde adversari ireconciliabili sau aliați de nevoie comunică afabil, încearcă să pară intelectuali fini, oameni cultivați, iubitori de artă, „mielușei”, care și-au lăsat acasă blana de lup...
Cea mai recentă expoziție de grafică marca Vasile Botnaru a fost găzduită de salonul MolDeco din Chișinău timp de 3 săptămâni în luna martie 2012. O clădire cochetă cu două nivele, care se încăpățânează să promoveze frumosul în mijlocul unui cartier de blocuri sovietice pedant-rectangulare. Un interior calm, prietenos, populat cu obiecte de artă, îți dă senzația de refugiu al imaginației, de „insuliță a visării”, cum puține există în Chișinău. Nu am fost la vernisaj – nu-mi plac mondenitățile –, am mers să gust expoziția câteva zile mai târziu, în liniște... Ce am descoperit? Schițe în cafea (autorul și-a intitulat noua serie de lucrări „NES Dreams”), care aproximează o stare sufletească, o ipostază a solitudinii, angoasa de a umple cu ceva o foaie de hârtie. Botnaru și-a impus un stil în care extrema economie de mijloace vizuale (două-trei tușe frugale, trase din prima încercare) tinde să transmită un simbol sau preaplinul unui sentiment recognoscibil privitorilor. Am descoperit o seamă de viziuni ale artistului, cu iz premonitoriu, compensate de un grupaj de lucrări care te transportă într-un alt timp, în mijlocul unei lumi mai nobile, mai decente decât cea de azi. Mă refer la chipurile de femei în pălării interbelice: tinere și bătrâne, distincte și expresive, scăldate într-o melancolie fin de siécle. A fost pentru mine, mărturisesc, adevărata surpriză a acestei expoziții: imagini ale „eternului feminin” sublimat în metafore vizuale. Căutarea unor tematici noi, schimbarea permanentă a registrului afectiv, mi-am zis, contemplând acele figuri esențializate, este până la urmă singura șansă a unui grafician care ține să-și rămână fidel prin concept și la nivelul tehnicii de execuție. 
Ce ne mai pregătește Vasile Botnaru? Scurtul interviu care urmează păstrează intact misterul viitoarelor evenimente ale artistului-jurnalist, obișnuit să-și ascundă intențiile sub masca ludic-jovială a omului de lume.
 
- Vasile Botnaru, după ambițioasa expoziție de la Muzeul Național de Artă din Chișinău, ai optat pentru un spațiu lipsit de solemnitatea consacrărilor oficiale. Cum s-a născut acest nou grupaj de lucrări, „NES Dreams”, care a fost imboldul expoziției de la MolDeco?
- După expoziţia mai curând „pioasă” decât „ambiţioasă” de la Sanctuarul artei plastice moldovenești am ales locul cel mai potrivit pentru a oferi femeilor un dar de Ziua lor – sponsorizat generos de Gas Natural Fenosa, compania condusă de o doamnă care crede cu tărie că oamenii au nevoie nu doar de curent electric. Iată de ce au dominat expoziţia portretele (de epocă) cu pălării, ce îi lipsesc atât de mult pei­sajului chişinăuian ca să-şi recapete alura intelectuală interbelică.
- Sobrietatea jurnalistului de la Radio Europa Liberă nu intră în contradicție cu elanul „iresponsabil” al artistului? Cum o rezolvi?
- Nu e nicio contradicţie, pentru că grafica, mai cu seamă cea în cafea, pentru mine este expresia sentimentală a aceleiaşi libertăţi pe care o propovăduieşte, o apără şi o practică postul de radio la care am onoarea să îmi fac meseria.
- Ce este până la urmă grafica pentru tine: un hobby, un mod de a-ți răscumpăra un destin alternativ, o defulare artistică sau o cură de dezin­toxicare de politic, de cotidian?
- Un cocktail din toate ingredientele enumerate de dumneata. După ce am ratat o posibilă carieră de muzician, ori poate una de desenator (de ce nu mi-aş face iluzii?), încerc să recuperez neuronii cu voltaj artistic.
- Mai ții minte primul tău desen?
- Era o „figură” de King Kong aplicată direct pe peretele camerei de cămin de la Universitatea Lomonosov, ca să mă fi deo­sebit cumva de colecţionarii de postere „glamuroase”(încă nu ştiam cuvântul, dar mă călcau pe nervi). Am decorat apoi întreaga cameră cu un gen de frondă dalistă în căutarea de decor pentru cenaclurile informale în care intram în competiţie muzical-gastronomică cu armeni, azeri, georgieni, kazahi, lituanieni, letoni, turkmeni ... Am avut la Moscova colegi de pe toată „harta uniunii”.
- Ce relații ți-ai creat cu breasla artiștilor plastici? Te-au primit cu brațele deschise sau, din contră, te consideră un intrus?
- Unii mă felicită, mai cu seamă pentru tenacitate, alţii îmi zâmbesc îngăduitor, câteva persoane mă urăsc făţiş pentru că îmi reuşeşte să adun publicul la care ei nu mai speră, dar mai ales pentru că ajung în buletine de ştiri cu nişte „exerciţii de diletant”. Încerc să nu mă supraestimez, dar nici să nu mă subestimez, exact cum recomandă „doctorii de cap”.
- Cum privesc „clienții” tăi de la microfon, politicienii, pe care îi inviți cu regularitate la vernisaje, această pasiune neobișnuită? Mai ales că oamenii noștri politici nu prea suferă de exces de imaginație...
- Mă tolerează, nu au de ales. Deşi, acei care ajung să şi achiziţioneze desene de-ale mele probabil nu o fac doar din politeţe (îmi place mie să cred). La o adică, nimeni nu iroseşte bani din politeţe, într-un mediu care abia învaţă să dea de pomană. Deci, înclin să cred că unora chiar le place ceea ce „comit”. Şi sunt suficient de mulţi ca să mă las convins.
- Cum îți receptează lucrările consumatorii de artă străini? Crezi că te-ai descurca, în Occident, trăind din pictură?
- Cred că am vândut (dar şi dăruit) mai multe desene în afară decât acasă. Şi e firesc. Străinii nu au de unde să ştie că nu sunt din breasla artiştilor. Dar nu m-aş încumeta să mă bizui pe venituri din această îndeletnicire. Pentru că tot ce „câştig” irosesc pe materiale. Cum însă nu am ambiţii warholiene nici în meseria mea jurnalistică, aş putea să lucrez şi la pompă, sau calfă de Huckleberry Finn la vopsit garduri, why not?
 
Prezentare şi interviu de Vitalie Ciobanu