Diplomatul. Supranumit „pana de aur” a diplomației moldovenești, Valeriu Turea este un adevărat artist, un om de cultură autentic. Fire generoasă și deschisă, el i-a susținut cu implicare și dăruire pe conaționalii săi de pe oriunde l-au purtat drumurile carierei diplomatice. Este un caz nu tocmai frecvent în rândurile corpului diplomatic al Republicii Moldova ca un ambasador să fie și scriitor. I-am aminti în acest sens pe Iulian Fruntașu și Oleg Serebrian, lansați tot de Editura Cartier, care se vede că pune în realizare grandiosul său proiect de construcție a istoriei înnoite a literaturii române contemporane.
 
Scriitorul. Valeriu Turea s-a recomandat ca scriitor cu o carte mai puțin obișnuită. Este un scriitor matur, cu substanță și stil, care și-a consumat de mult vârsta începuturilor literare, iar cartea sa, alcătuită din „stări”, este plină de poezie, tandrețe, melancolie și umor. Totul în Vișinul baronului Münchhausen emoționează… Miniatura liminară este stilistic o rugăciune, rostită la început în registru grav („Dă-mi, Doamne, sănătate la trup și la cap, tristeți pe care să le pot depăși”), ca să încheie cu o delicat-aluzivă autoironie („Și, dacă nu-ți cer prea mult, ferește-mă să pun virgulă între subiect și predicat…”). Fragmentul definește scrisul lui Valeriu Turea, care a creat în această carte un povestitor cu sufetul tremurând de emoții adânci și doruri multe, dar și cu puțintică detașare, pitită în zâmbetul din coada ochiului. Altfel, limbajul cărții se prezintă ca o îmbinare de atitudini și volute crengiene, druțiene, de observații blagiene, bacoviene. Amalgamul „incredibil de Creangă, Marquez, Caragiale și Ionescu”, care i-au marcat scriitorului „vremurile copilăriei” de la Burlănești, și atâtea altele, acumulate de-a lungul multiplelor sale lecturi, s-au concentrat în personalitatea inconfundabilă a naratorului. Poveștile lui sunt compensatorii și evocă în miezul evenimentelor lumea întâmplărilor de cândva. Oricât ar părea de paradoxal pentru vremurile noastre, lumea Vișinului… este frumoasă, plină de netrucate sincerități și cumsecădenii, o lume surprinsă în neîntrerupta ei mișcare. Cartea se citește cu plăcere, iar amestecul, ridicat la nivel de concept și scriitură, bucuria de a povesti, de a consemna, dorul de oamenii și vremurile de altădată, observația ascuțită asupra realității de azi constituie atuurile ei. Chiar și în ermetica tristețe bacoviană scriitorul găsește „niște crâmpeie din vară” („…Ciobăneasca asta, care numai îngăduitoare nu e, te duce la Bacovia: «În târg, o fată tristă a murit, – / Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o…» Dar mai rămân niște crâmpeie din vară. Chiar dacă crepusculare, cam pe la stația terminus, oricum mai ascund o mică speranță… Și nu mai contează că-i la Horezu ori într-un sătuc din nordul Portugaliei.”).
Umorul fin, pe lângă care se furișează umbra unei adânci melancolii, delicatețea poetică a limbajului, năvalnica bucurie a inventatorului de jocuri evidențiază cartea din peisajul literaturii române de azi. Povestea fotografică cu imaginea scrii­torului pe fundalul unui copac bătrân de la pagina 31 trece lent în confesiune literară, sudate amândouă în structura unei narațiuni artistice unitare. „Nu țin neapărat să fac poze gen «Eu și Turnul Eiffel», «Eu și Sfinxul» sau, iertați de cutezanță, «Eu și Mona Lisa». Separat, parcă ne șade mai bine. Acest măslin de la Horta da Moura, însă, are harul divin de a te slobozi de îngrijorări. Stai lângă el și-i ești recunoscător că nu-ți cere nicio socoteală. Doar stai și taci. Admițând o marjă de eroare de 2%, certificatul său de naștere zice că are 2 450 de ani. Parcă-i coborât din Biblie…”.
 
Personajul. Valeriu Turea își surprinde eul narativ în diverse ipostaze: de copil-feciorul-mamei-și-al-tatei, de elev, student, bunic, jurnalist, diplomat, de bărbat, soț, părinte etc., fiecare dintre acestea generând amintiri sau dând naștere unor scene pline de haz, dar și de metafizică melancolie, cum ar fi, bunăoară, cea în care vârsta Bunicului nu poate bruia nicidecum așteptările dintotdeauna ale Bărbatului. Maestru dovedit în arta insinuării, demonul (dar unul cuminte totuși) ludic al lui Valeriu Turea zâmbește complice și se „pierde cu firea” la dezvăluirea subită a dorințelor sale „de taină”: „… La început, credeam că a fost o întâmplare. Drăguță, dar nimic mai mult. Mă rog, se mai întâmplă să-ți zâmbească vreo domnișoară. O simpatie nu-i neapărat să ia proporții ca-n piesele lui Shakespeare. Dar când am văzut-o a doua, a șaptea oară că-și lasă cu timiditate pleoapele în jos, chiar m-am pierdut cu firea. Ce să faci, cui să te jelui? Și într-o zi… s-a apropiat roșie ca macul lui Alecsandri, rostind abia șoptit: – De mult voiam să vă fac o mărturisire… Am simțit că mă iau fiorii, dar nu voiam să leșin înainte de a auzi până la capăt ceea ce nu ți-i dat chiar în fiecare zi să auzi. – Tare mai semănați cu bunelul meu… Și a adăugat sugrumată de emoție: – Dumnezeu să-l ierte…”
 
Vișinul baronului Münchhausen este o carte de atmosferă, o carte din ineditul gen al „stărilor”. Valeriu Turea a instituit în ea un stil cu totul special, o îmbinare originală de artă a cuvântului și artă a imaginii, de povestiri, miniaturi, dialoguri, scurte observații, emoticoane. Stăpânește aici un fel de vrajă a scriiturii, iscată din evocările sobre și nostalgice îmbinate cu observația șăgalnică și spiritul jucăuș. Un aer de prospețime și (post)modernitate adie dinspre paginile ei. Cartea conține câteva tipuri de texte, cu toate derivatele lor: hipertexte, intertexte, metatexte. Crescut(ă) în timp (textele fotografice acoperă aproape un deceniu), Vișinul baronului Münchhausen și cartea lui Valeriu Turea fac parte din ceea ce s-ar numi azi „literatura rețelelor de socializare”, chiar dacă nu toate textele incluse aici vor fi fost scrise pentru și în contextul comunicării „în rețea”. Altfel, autorul și editura precizează că genul ar fi „blog”, iar textele ar fi, în consecință, „blogograme”, termen inventat de criticul Eugen Lungu literaturii scrise de Gheorghe Erizanu. Cartea lui Valeriu Turea ar trece ca o îmbinare de album cu „(po)stări”, un cuvânt neutru din arsenalul comunicării în spațiul virtual. Supradimensionată de nostalgii și fineți sufletești, de bucurie și dragoste de oameni, neutralitatea lexicală a fost devansată de vocația artistică. Valeriu Turea este scriitor și are ochi de artist-fotograf.
Vișinul baronului Münchhausen este o carte bună și frumoasă. În primăvara aceasta a explodat floral în literatură. Acum, în toamnă, își adună rodul lecturilor.
 
Septembrie 2019