Categorii

Parteneri

Valentina Rusu Ciobanu s-a întors, la vârsta de 100 de ani, în România „Note (de bilanț) la o expoziție”, scrise de dincoace de Prut

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Valentina Rusu Ciobanu s-a întors, la vârsta de 100 de ani, în România „Note (de bilanț) la o expoziție”, scrise de dincoace de Prut

Reîntoarcerea a fost una simbolică, pentru că cea mai mare pictoriță a Republicii Moldova, născută (acum exact 100 de ani) și formată ca artistă în Regatul României Mari, s-a bucurat de-abia în aceste zile de primele sale expoziții („personale”, le putem spune) în România și la București. Cele două manifestări expoziționale – „Valentina Rusu Ciobanu. Un veac de singurătate”, deschisă la Arbor.art.room (28 octombrie – 29 noiembrie), și „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, găzduită de Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu (5-29 noiembrie) – s-au datorat eforturilor deosebite depuse de Asociația pentru cultură și arte Arbor și de președinta acesteia, managerul cultural Victoria Nagy Vajda, și s-au bucurat de un mare succes, atât din partea publicului vizitator, cât și al specialiștilor în domeniul artei, precum și al personalităților din diverse alte domenii.
Putem face, aproape de încheierea expozițiilor, un prim bilanț al acestora, al receptării acestora mai precis. Practic, vorbim despre (re)întoarcerea marii pictorițe basarabene Valentina Rusu Ciobanu, născută pe 28 octombrie 1920 la Chișinău, dar care și-a efectuat studiile, până la un punct, la Academia de Arte Frumoase de la Iași (avându-i drept
profesori, printre alții, pe Jean Cosmo­vici, Corneliu Baba și sculptorul Ion
Irimescu), dincoace de Prut, în fostul Regat al României, unde nu a mai fost expusă decât foarte parțial, în două expoziții de grup, în anii 1975 și,
respectiv, 2009.
 
Sub egida președintelui ales
 
„De o sută de ani aştept asta”, a spus, cu umor mucalit, pictorița Valentina Rusu Ciobanu în momentul decorării de către ambasadorul României în Republica Moldova, care s-a produs la Chișinău chiar în ziua în care împlinea 100 de ani, pe 28 octombrie 2020. Decorația Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Mare Ofițer, Categoria C – „Artele Plastice”, i-a fost acordată, încă din 30 iunie 2020, de președintele României, domnul Klaus Johannis. Propunerea pentru acordarea înaltei distincții a fost făcută de doamna Maia Sandu, fost premier al Republicii Moldova, și susținută de Asociația pentru cultură și arte Arbor și de Muzeul Municipiului București. De altfel, toate evenimentele proiectului cultural V.R.C. 100, datorat și inițiat de Asociația Arbor, sunt patronate de doamna Maia Sandu, în cele din urmă – din fericire! – președinte ales al Republicii Moldova.
Ajungem astfel la întreaga dimensiune (geo)politică a proiectului „Valentina Rusu Ciobanu – 100 de ani” și a demersului general al Asociației Arbor (înființată acum trei ani, în 2017), care și-a propus strângerea, aprofundarea legăturilor culturale dintre cele două maluri ale Prutului. Cu alte cuvinte, integrare culturală și artistică înainte de cea politică și, eventual, instituțională. Această dimensiune, miza sa, a fost în general – iarăși din fericire! – percepută corect în România, mai ales după victoria doamnei Maia Sandu în alegerile prezidențiale. Incredibila și (ne)așteptata reușită a creat un val imens de simpatie în „țara-mamă”, practic fiind prima oară, după 30 de ani, de la „podul de flori”, când Basarabia impresionează România, iar această percepție s-a răsfrânt pozitiv și asupra evenimentelor din ciclul „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”.
 
Sub o stea norocoasă”
 
„«Geniul necunoscut» al României împlinește 100 de ani. Valentina Rusu Ciobanu și cei 100 de ani de singurătate”, titrau, pe la mijlocul lunii octombrie, ziarele din România, inspirate de primul comunicat de presă trimis de organizatori. Nu mai putem spune însă acum, după vernisarea și desfășurarea celor două expoziții de la București, că lucrurile stau astfel. Mai degrabă putem vorbi despre, cum spunea cineva, „geniul REcunoscut al României”, entuziasmul provocat, la lansarea celor două expoziții, de descoperirea acestui nume complet necunoscut până atunci fiind deloc de neglijat. („Geniul picturii basarabene” și „Şcoala de pictură de la Chișinău” sunt două concepte lansate cu acest prilej de promotorii proiectului V.R.C. 100 la București.)
Până aici a trebuit însă parcurs un drum lung și plin de obstacole, cu multe „pietre de încercare” (aproape inițiatic, i-aș zice) – dintre care pandemia de coronavirus, acutizată chiar în timpul cât expozițiile erau on display, nu a fost deloc un impediment care să poată fi trecut cu vederea. Cu toate acestea, proiectul V.R.C. 100 și-a urmat drumul neabătut, depășind orice obstacol, și totul s-a desfășurat cum trebuie (e cu atât mai miraculos ținând cont de numărul, totuși, foarte mic al celor implicați efectiv). Chiar dacă anul 2020 a fost cum a fost, putem spune că, pentru Valentina Rusu Ciobanu și Asociația Arbor, el s-a petrecut sub o stea norocoasă.
 
N-a fost să fie cu Muzeele Naționale de Artă...
 
Așadar, în vară, sau chiar la data de 1 octombrie 2020, marea pictoriță Valentina Rusu Ciobanu era încă o cvasinecunoscută în România, o „ilustră anonimă”. După doar două luni (29 noiembrie este data „oficială” de închidere a celor două expoziții), putem spune că situația, într-adevăr, s-a schimbat. Două observații sunt însă de făcut. Unu, că acum publicul larg și specialiștii așteaptă – atunci când vremurile „pandemice” se vor mai calma – o expoziție mult mai mare Valentina Rusu Ciobanu la București, cuprinzând și lucrările „de patrimoniu” aflate la Muzeul Național de Artă al Moldovei din Chișinău și la alte muzee moldovenești (acum, cele două expoziții cuprind 65 + 10 lucrări din atelierul artistei, „colecția familiei”, care se intenționează a se transforma într-un muzeu dedicat celor trei artiști importanți: V.R.C., soțul său, Glebus Sainciuc, și fiul lor, Lică Sainciuc). (Adevărul este că intenția inițială a Victoriei Nagy Vajda de a organiza o cooperare, un joint-venture între MNAM și Muzeul Național de Artă al României a fost „sabotată” de fel de fel de „chichițe” administrative și birocratice. „Dar ce să facem, tipic nouă”, cum cântă basarabeanca Irina Rimes.)
Mai mult, o astfel de expoziție ar putea fi organizată – dacă instituțiile își dau interesul și chiar colaborează – chiar în străinătate, într-una dintre capitalele europene de notorietate. Faptul a fost intuit și sugerat de curatoarea și istoricul de artă Ana Daniela Sultana-Cipariu, într-o cronică dedicată expoziției V.R.C. de la Palatul Suțu: „Pictura Valentinei Rusu Ciobanu reușește, prin tehnică, cromatică și tematică, să se apropie de practica artistică a unor artiști consacrați pe plan internațional, de aceea misiunea de a face cunoscută opera sa nu ar trebui să se limiteze doar la spațiul vorbitor de limba română”. A doua observație ar fi că receptarea aceasta despre care vorbim, creșterea în notorietate a numelui Valentinei Rusu Ciobanu nu a fost lipsită de sincope, de „timpi morți” și de momente abrazive.
 
Critica criticii”
 
Dacă publicul larg a fost în general receptiv la propunerea Asociației Arbor, și chiar și jurnaliștii de profil (Radio România Cultural și TVR – incluzând TVR Moldova –, în primul rând) și-au făcut treaba cum trebuie, răspunzând la apelul Asociației, nu la fel a stat situația cu mulți dintre criticii de artă sau comentatori (mai mult sau mai puțin ocazionali) culturali, autori de cronici „de întâmpinare”. Așa-zișii „specialiști” sau experți în artă, care, ca orice „specialiști” din orice domeniu, mai degrabă nenorocesc domeniul de care se ocupă.
Mulți dintre aceștia au „strâmbat din nas”, răspunzând ori că Valentina Rusu Ciobanu e prea „cuminte” pentru standardele lor, ori că nu-i interesează pictori „minori” basarabeni, de peste Prut (reflex, din păcate, al deceniilor în care s-a promovat arta tradiționalistă, de sorginte sovietică, fie și cu aparențe naționale, din Republica Moldova, ceea ce afectează astfel receptarea profundei modernități a operei Valentinei Rusu Ciobanu), ori că pur și simplu sunt prea ocupați cu „alte” expoziții. Reluând (și parafrazând) versurile Irinei Rimes, „ce să facem, tipic lor”.
 
Un veac de singurătate” – o „bijuterie” expozițională
 
Mai degrabă au fost receptive, și au răspuns apelurilor pentru promovare ale Asociației Arbor, personalități culturale din alte domenii artistice, dar vom reveni asupra acestui aspect. O altă situație ridicată de organizarea celor două expoziții din proiectul „Valentina Rusu Ciobanu – 100 de ani de la naștere” la București a fost una cel puțin atipică, specifică formulei expoziționale date: aceea că expoziția „mare” de la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu (65 de lucrări, pictură și desen, din „atelierul” artistei, o retrospectivă a tuturor etapelor artistice prin care V.R.C. a trecut, din anii ’50 ai secolului trecut până în anii ’90, și nu sunt deloc puține – curatoare: Elena Olariu, coordonator din partea MMB, și Anastasia Gurschi, din partea Asociației Arbor; vom reveni și asupra ei) a cam pus în umbră expoziția-anexă, intitulată „Valentina Rusu Ciobanu. Un veac de singurătate” și deschisă timp de o lună la Arbor.art.room, spațiul expozițional inaugurat în vară de Asociație (situat în strada Transilvaniei, nr. 11, într-o zonă pitorească a Bucureștiului), expoziție-minion sau „satelit” – o „bijuterie” expozițională, de fapt – ale cărei concept și organizare i se datorează Victoriei Nagy Vajda.
Situația a fost însă asumată de la bun început de către galeristă, care-a pus accentul, după deschiderea expoziției „mari”, pe manifestarea de la Palatul Suțu, pentru că aceasta este expoziția care reflectă cu acuratețe și fidelitate traiectoria artistică a Valentinei Rusu Ciobanu, plus că este găzduită, în două săli generoase, de un Muzeu totuși important al Bucureștiului. „Un veac de singurătate” este mai degrabă o expoziție „de autor” (adică curatorul său), după cum vom vedea mai departe.
 
Macondo-ul de peste Prut
 
Titlul expoziției, preluat după cel al romanului lui Márquez, sugerează, bineînțeles, legat de cei 100 de ani ai artistei, „singurătatea” Basarabiei, a tărâmului, smuls din trupul țării, dintre Prut și Nistru (dar și pe cea fundamentală, intrinsecă a Artistului, a oricărui creator). În plus, se referă la „modernitatea întârziată” a Moldovei, la „deceniile în urmă” față de civilizație pe care curatoarea le-auzea mereu invocate în copilăria postsovietică. Cei care au privit cu atenție „realismul poetic” din lucrările Valentinei Rusu Ciobanu aduse în România de asociația Arbor au putut realiza ce este această „singurătate”, atât a artistei, cât și a pământului dintre Prut și (peste) Nistru, o „rană” încă neînchisă a Istoriei. Victoria Nagy Vajda a avut însă inspirația să împingă sugestia Macondo-ului și paralela cu romanul lui Márquez și mai departe, găsind echivalențe involuntare între lucrările din atelierul artistei și secvențe din capodopera márqueziană.
„Defilează” astfel, în cele 10 lucrări alese și expuse pe cei trei pereți ai micuței galerii, figuri binecunoscute celor care-au citit romanul columbianului, de la José Arcadio Buendía (de fapt, un portret „neconvențional” realizat de V.R.C. scriitorului basarabean Ion Druță!) până la fabuloasa Ursula (V.R.C. însăși, într-un autoportret restaurat cu sprijinul Asociației Arbor cu această ocazie), personaj care la rândul ei a depășit vârsta de 100 de ani, devenind centenară. Victoria Nagy Vajda a lansat cu această ocazie, poate involuntar, conceptul Basarabiei ca Macondo, tărâm/spațiu mitic și fabulos, dar și cu o soartă deloc ușoară („o sută de ani de singurătate”, nu?, iar „semințiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le este dată o a doua șansă pe pământ”), concept care sper că va fi preluat și va face carieră. O critică ideologică (recte neo-marxistă), în primul rând, și „răutăcioasă”, în al doilea rând, acuza că acest titlu al expoziției ar fi expresia unei atitudini „coloniale” față de Republica Moldova (!), autorul ignorând că Victoria Nagy Vajda are rădăcini basarabene (este „orheiancă”, putem spune, iar acest cuvânt provoacă asociații atât de sadoveniene!) și lăsându-se derutat de numele unguresc prin căsătorie al acesteia. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist.
 
Cărtărescu s-a descoperit afin cu spiritul Valentinei Rusu Ciobanu
 
Trecând acum la reacțiile personalităților invitate de Victoria Nagy Vajda în cadrul expoziției de la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, ele au constituit o veritabilă încântare. De exemplu, binecunoscutul muzician Tiberiu Soare, dirijor al Operei Naționale București (dar și autor a două cărți de referință despre istoria fenomenului muzical), a găsit numeroase afinități între universul pictural, cel al imaginilor și culorilor, și cel al sunetelor, muzical – și nu doar inspirat de lucrarea-triplu portret a celor trei muzicieni sovietici/moldoveni: compozitorii Alexei Stârcea și Vasile Zagorski, alături de cântăreața Valentina Savițcaia, care-a fost regăsită și restaurată cu ocazia cercetării pentru acest proiect. Soare spunea că, acceptând invitația pentru această vizită ghidată, în expoziția acestei pictorițe despre care nu știa nimic, și-a propus să nu caute și să nu vadă nimic pe internet înainte, tocmai pentru a se putea bucura și a recepta fără nici un bagaj informativ anterior, și noi spunem că bine a făcut.
Nu altfel a procedat și marele scriitor Mircea Cărtărescu, autor al deja clasicelor „Nostalgia”, „Orbitor” și „Solenoid” (care-a vizitat expoziția de la Suțu împreună cu soția sa, Ioana Nicolaie, la rândul său un scriitor important), care, desigur, nu cunoștea nimic anterior despre viața și opera pictoriței a cărei expoziție o parcurgea. Surprinzător a fost însă nu faptul că scriitorului „i-a plăcut”, ceea ce-ar fi putut fi o simplă afirmație de complezență, ci că Mircea Cărtărescu și-a găsit numeroase afinități cu universul Valentinei Rusu Ciobanu, cu temele și motivele urmărite de aceasta, în opera sa, pe parcursul perioadelor (politico-ideologice și artistice) pe care le-a traversat.
 
Singurătatea” V.R.C., sesizată corect (doar) de Mircea Cărtărescu
Nume ca de Chirico (regăsit nu numai în portretul „încarcerat” al lui Grigore Vieru din anii ’60, unde citatele din pictorul metafizic italian – acele „constructe” romane, antice – erau evidente pentru toată lumea, ci și în multe alte lucrări, în mod abundent, inclusiv în lucrarea care, după cum vom vedea, se află pe locul I în top 5-ul personal realizat de scriitor), Dali, Magritte (ah, Magritte!, preferatul meu, mult Magritte, numai că eu nu-l distinsesem anterior în nici o lucrare), Sever Frențiu au curs în impresionantul discurs pe care Mircea Cărtărescu l-a ținut după vizitarea expoziției, impresionant și atașant ca tot ceea ce face și spune acest artist. În plus, Cărtărescu a observat, a exprimat un lucru nesesizat de nimeni, sau de foarte puțini: profunda nefericire a pictoriței V.R.C., faptul că a avut o viață (fie ea și lungă) amară și chinuită (în urma condițiilor social-politice, fiind o „victimă a istoriei”, dar și pentru că aceasta este, finalmente și fatalmente, condiția esențială a Artistului) – acea „singurătate” despre care tot vorbește Victoria Nagy Vajda.
 
Tablouri dintr-o expoziție”
 
Top 5-ul personal (de opere V.R.C.) al lui M.C., comunicat nouă cu acest prilej, arată în felul următor:
1. „Gurzuf. Vedere de pe acoperiș”, 1972 – peisaj urban din Crimeea, pe care scriitorul îl consideră de o stranietate și tristețe ieșite din comun, provenite direct din pictura „metafizică” a lui Giorgio de Chirico („misterul și melancolia unor străzi”). Nu-l văzusem așa, dar, în momentul în care Cărtărescu mi l-a prezentat astfel, mi s-a revelat („Adevărul” ascuns în lucrare).
2. „Triplu portret”, sunt reprezentați compozitorii Alexei Stârcea și Vasile Zagorski, alături de cântăreața Valentina Savițcaia, 1963 – scenă tipică pentru Uniunea Sovietică a anilor ’20-’30, cea a NEP-ului și a stalinismului subsecvent, căruia Cărtărescu îi găsește însă și asociații în opera artiștilor post-expresioniști germani/central-europeni, precum Otto Dix sau George Grosz.
3. „Autoportret”, 1961 – este considerat un autoportret cu tușe expresioniste, à la Edvard Munch, dar Cărtărescu a spus: „Ochi atât de triști nu am văzut în întreaga mea viață”, revelându-mi astfel și profundul Adevăr al acestei lucrări.
4. „Autoportret cu ochelari”, 1974 – un clasic V.R.C., orice s-ar spune, realizat în tehnica (de sorginte americană!) a fotorealismului, în „Anno Domini” 1974.
5. „Saltimbancul”, 1975 – lucrare cu elemente de pop art și ready made (revoluționare pentru acea vreme în spațiul sovietic), dar și cu un „fundal” renascentist, michelangelian, despre care s-a scris (și spus) deja foarte mult.
O atenție specială a fost oferită și portretului realizat soțului artistei, Glebus Sainciuc, în 1961, care – departe de-a fi socotit în tehnică „naivă”, așa cum se consideră oficial – a fost tratat ca fiind de descendență suprarealistă, găsindu-se citate din Giorgio de Chirico și alți pictori de referință ai curentului. Plutește totuși, aș continua eu analiza, un aer de copilărie și de inocență peste această lucrare, care-amintește de „Antologia inocenței” a lui Iordan Chimet: „Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil” (E. Ionesco).