Val Butnaru are o relaţie specială cu Vlad Plahotniuc. O luptă cărei i-a dedicat toate forţele şi mijloacele: Jurnal de Chişinău, Jurnal.md, Jurnal FM, Jurnal TV (cu emisiunea pe care a moderat-o personal de ani buni, „Cabinetul din umbră”). Consecinţa directă a acestui război personal a fost eliminarea din politică a oponentului său, care a luat calea pribegiei. După ce l-a asasinat politic, Val Butnaru îşi mai omoară încă o dată zeul (malefic) învins, de data asta zâmbind, într-o comedie literară. Într-un roman picaresc, în care naratoarea (sic!), un reprezentant al claselor de condiţie socială modestă, relatează despre întâmplări mai mult comice/amuzante decât dramatice. Explicându-şi intenţia, autorul romanului contura două linii de subiect: „Prima e despre niște personaje antrenate în căutarea unui roman pierdut, ceea ce, de fapt, constituie o metaforă. A doua e despre viața acestor personaje sub regimul Plahotniuc, ceea ce, de fapt, constituie o realitate.”
Val Butnaru atacă cetăţile tot mai ruinate, dar cu arhitectură tot mai sofisticată, ale romanului cu aceeaşi îndârjire cu care acum câteva decenii ataca podiumurile teatrului. Cu aere de cunoscător al tehnicilor, procedeelor, teoriilor şi practicilor (ca orice optzecist-postmodernist, înainte de a scrie, Val citeşte cărţi, multe cărţi), romancierul exersează deopotrivă stiluri şi construcţii morfologice fundamentale, într-un discurs patetic şi ironic, sarcastic-publicistic şi ludic-narativ, dramatic şi epic, povestind şi analizându-şi în acelaşi limbaj discursul.
Povestea din primul roman al dilogiei „Manuscrisul lui Zograf”, intitulat Soţia lui Faust, începe cu anunţarea morţii lui Modest, un personaj obscur care ţine în mâini tot oraşul, la cheremul lui fiind procuratura şi poliţia, politicienii, jurnaliştii şi oamenii de creaţie. Puţini sunt acei care se încumetă să i se opună (ori, cel puţin, să nu i se supună). Un mafiot clasic, fără surprize (digresiunile de ordin sentimental sunt din aceeaşi casetă a mafiei, aşa cum o cunoaştem din filmele lui Coppola). Printre opozanţi e şi scriitoarea Margot, soţia pictorului Faust, învinuită de asasinarea mafiotului, medicul Dadiani, dar şi unii prieteni ai lor. Tabăra lui Modest o reprezintă procurorul oraşului Arhize, apoi o slugă devotată tuturor regimurilor, Fabian Coruna, directorul teatrului „Maşina dramatică”; docili îi sunt scriitorul nomenclaturist Varlaam (un remarcabil supravieţuitor al timpurilor, prosperând sub toate regimurile), dar şi Faust (care a semnat cu acest Mefistofel un pact de vindere a sufletului). Viaţa sub Plahotniuc (pardon, Modest) e contrapunctată de căutarea unui manuscris pierdut, un roman scris de Armand Zograf, un tânăr şi talentat scriitor, mort în detenţia comunistă la un an de la ocuparea Basarabiei de către armata roşie. Manuscrisul arde şi reînvie din cenuşă, se pierde şi se regăseşte fără a fi cel adevărat, unii ar da o avere pentru el (la noi? pentru un manuscris?!) şi nimeni dintre posesorii lui nu se dumereşte să facă, elementar, o copie după el, de vreme ce nu mai suntem pe vremea lui Ovidiu sau Bulgakov.
Numele, observăm (acestora li se adaugă altele, de aceeaşi rezonanţă mitică: Isolda, Ivona, fratele geamăn al lui Modest este Hector, iar pe tatăl lui Faust îl cheamă... Günter Grass!), sunt dintr-o [altă] lume, poetică şi teatrală. Nişte măşti. Margo (Margareta) şi Faust, d.e., chiar imită povestea lui Faust din Goethe şi Berlioz. Tema despre vinderea sufletului trece ca un fir roşu prin toată istoria. Romanul este, în acest sens, unul tezist, cu un demers mai curând publicistic, fără surprize: oamenii din oraş se împart în cei care îl slujesc pe Modest, care i se supun fără crâcnire şi cei care (încă) nu. Lipsind o opoziţie militantă propriu-zisă, singura cale de a-l înlătura este asasinatul (după cum vom vedea, cu participarea oamenilor devotaţi lui, ai adepţilor săi, a celor care fie că vor să-i ia locul). Dar nu ar fi el Val B. dacă ar povesti, simplu, o istorie banală despre putere, despre supunere şi nesupunere. Dintre cele trei motive care îl fac pe om să scrie (bani, orgoliu auctorial şi dorinţa de a se juca cu forme artistice), Val se pare că e motivat mai mult de ultimul. Îi place să inventeze. Ziare, televiziuni, teatru, romane.
Volumul e (şi) un fel de „roman al romanelor” (titlul dilogiei cam încolo înclină şi el). E un roman poliţist, cu dublă intrigă: ancheta unui omor şi căutarea unui manuscris. E (şi) un roman al creaţiei: personajele sunt dintr-o lume a literaturii, artei plastice şi a teatrului, istoria reală lăsându-i reci (până şi povestea cu Modest îi atinge doar atât cât acesta se bagă în lumea artiştilor, în rest povestea lui nu-i interesează). Eroii discută despre literatură şi stil, despre artist şi posibilităţile lui de afirmare, despre rostul artei. Avem, pe o porţiune, o poveste a manuscriselor arse sau dispărute, de la Ovidiu la Gogol, Kafka şi Bulgakov. Este şi un metaroman, pornind de la exerciţiul facerii prezentului opus şi de la fragmentele în ramă din romanul lui Margot, la analize ale romanelor lui Dostoievski sau la descrierea strategiilor romaneşti ale lui Llosa, Bulgakov sau Thomas Mann. Pe o porţiune (dar cu proiecţie pe tot romanul), istoria e ruptă din filmele indiene, cu gemenii şi substituirea lor (un fel de procedeu teatral qui-pro-quo, aplicat pentru roman).
Speriat de abundenţa discursului ca scop în sine, a discursului care se admiră pe sine, a „analizei discursului” pe parcursul rostirii (şi de responsabilităţile care îi revin, ca un bumerang), autorul s-a grăbit să paseze responsabilitatea (inclusiv, pentru aproximaţiile expresivităţii, care mai scapă de sub control, în jocul exuberant al stilizărilor excesive) pe un „narator-personaj”, care ar fi, de fapt, o „naratoare”, implicată în istorie, nu doar în istorisire. Toate bune până aici, mai ales că naratoarea îşi face pe parcurs nu doar „analiza discursului/stilului”, ci şi analiza derapajelor proprii („intenţionate”, desigur). Consecutiv, limbajul/stilul romanului nu e (nici el) unitar. Naraţiunea ar fi povestea unui personaj (care îşi ironizează limbajul, imperfect/infect, eroina făcând ucenicie narativă la un alt personaj: Margot). Dar această construcţie se clatină şi chiar se dărâmă în foarte scurt timp, „discursul autenticist” al personajului cedând foarte repede poveştii relatate de un narator tradiţional, omniscient. Dominând o lume în care casele nu au acoperiş, acest Dumnezeu al relatării vede nu doar tot ce se întâmplă cu toate personajele (fără să fie prezent acolo), ci le conspectează punctual mişcările, spusele şi... gândurile.
O excepţie fericită (în legătură cu stilul) este inserarea, ca nişte poveşti în ramă, a unor secvenţe din romanul pe care îl scria Margot. O lucrare nu doar „cu stil”, ci şi stilată, secvenţele reproducând un fel de a povesti fără semne de punctuaţie (şi fără majuscule), cu excepţia unor virgule, urmare a unei probleme psihice pentru care eroina fusese internată la spital. Sunt singurele fragmente (marcate cu italice) care îşi păstrează unitatea stilului. În rest, pamfletul şi notele ironice alternează cu publicistica patetică, uneori naratorul şi personajele vorbind cu lozinci şi adevăruri absolute. Amuză faptul că lecţiile de etică înaltă („toată lumea are nevoie de bani, dar nu toţi se vând”) ni le ţine un personaj ca Modest, iar pe contrasens, Margo i se confesează (tocmai lui, personajului detestat) în termeni la fel de patetici de ce nu îl poate părăsi pe nefericitul (şi ne-talentatul) artist Faust.
Discursul e în general unul umoristic, sarcastic, personajele sunt caricaturale. Literatură pură. Presupun că Val Butnaru scrie cu asistenţi (există categoria asta de artişti care preferă lume în preajmă, atunci când ei creează). Mi se pare că romancierul nostru le citeşte prietenilor fragmente de roman, amuzându-se împreună. Asta îmi aminteşte de scriitura lui Ilf şi Petrov: „Şi fiindcă Faust nu se mişca din loc, urmărind contrariat mişcarea stelelor şi, implicit, a cerului mânjit, Isolda l-a îmbrâncit violent de pe taburetul pe care şedea, a cuprins şevaletul cu braţele ei puternice, două, dar cu o forţă cât opt, de parcă ar fi fost o caracatiţă cu câteva tentacule amputate, şi l-a târât pe palier, aruncându-l jos, pe scări. Faust a stors din piept un sunet delicat de protest, dar Isolda nu i-a acordat nicio atenţie. După şevalet, acelaşi traseu l-au urmat tablourile şi pânzele stocate pe pervaz şi de-a lungul unui perete. [...] Dar v-am plătit pentru o lună înainte! a reuşit să strige Margot disperată, văzând cum se îngustează crăpătura uşii ca un minulescian rondel de adio.” Sau, ceva mai încolo: „Într-o larmă neostoită, cu un incurabil viciu cardiac, Spitalul Salvării îşi trăia cu demnitate clipa cea repede agonizând în faţa morţii eterne.”
Am văzut jocul de-a numele exotice, care inundă romanul. Tot atât de dense sunt referinţele culturale (Val Butnaru este un postmodernist incurabil). Un personaj trimite la o stare sugerată de Visul unei nopţi de vară; altul „şi-a dat seama că se află încă sub impresia pieselor lui Cehov şi că-l imitase pe Trigorin când acela a văzut pe cer plutind un nor care semăna cu un pian”; o eroină îi reproşează „decadenţa” pictorului Faust cu o parafrază din Epigonii lui Eminescu: „mânjeşti cerul cu stele, crezându-te mare artist?”; pe cineva îl deranjează „povestea asta cu Dafnis şi Cloe la scară locală”; într-un moment, în jur domnea „o armonie mirifică, aproape ca între personajele pozitive ale lui Charles Dickens”; vorba despre „iubesc trădarea, urăsc trădătorii” circulă, în căutarea primului care a rostit-o, de la Caragiale la Iulius Cezar (via Plutarh şi invocând personaje şi situaţii similare din istorie: Brutus, Ieremia Golia, Sfântul Petru, ţăranii români trădându-i pe Horia, Cloşca şi Crişan); nu sunt uitate, desigur, personajele faustice: Faust, Mefisto, Woland al lui Bulgakov, Demonii lui Dostoievski (plus Ivan Karamazov); un personaj (cult!), într-un moment, îi pune alături pe doi scriitori care nu au în comun nimic decât... un fel de paronimie populară: „Te crezi Flaubert? Sau celălalt – Baudelaire?”; apoi, ca ilustrate într-o carte cu poze, se perindă Freud, Mozart, Gaudi (şi, previzibil, „Sagrada Familia”), Hemingway, Omar Khayyam, Dinicu Golescu, Budai Deleanu, Eminescu şi Macedonski, Marin Preda şi Eugen Barbu...; dar şi citate directe: „Domnule căpitan, daţi-mi voie să râd! – cum zicea un personaj din Cântăreaţa cheală” sau: „Aşa ceva e acceptabil doar în Godfather a lui Coppola”; descoperind că scriitorul Varlaam a trăit o sută de ani, un personaj exclamă: „Un veac de singurătate!”.
Finalul, cinematografic, reprezentând mormântul mafiotului, e genial: „O stâncă impresionantă de granit lucios trona deasupra mormântului. Fără să vreau, am aruncat o privire mai atentă. Blocul negru de piatră, şlefuit impecabil, emana o energie hipnotică, neînţeleasă. Pe întreaga lui suprafaţă nu era trecut nici anul naşterii, nici cel al morţii. Nici epitaf. Nici poză. Nimic. Ca un etern memento mori, dăltuit şi poleit cu aur, un singur cuvânt ardea necontenit, plasat exact pe centru:
MODEST”.
P.S. Revenind la realitatea de dincoace de copertele romanului, locul lui Plahotniuc l-a luat nu procurorul, ci chiar preşedintele, unul dintre aliaţii din umbră, apoi „oponent” al capului mafiei moldoveneşti. Doar că acest personaj, se pare, îl deranjează mai puţin pe Val Butnaru, jurnalistul şi scriitorul, deopotrivă. Deşi, cine ştie, urmează partea a doua a dilogiei...
_______
* Val Butnaru, Manuscrisul lui Zograf (dilogie), partea I, Soţia lui Faust, Prut internaţional, 2020, 228 p.