Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa este o reflecție asupra culturii contemporane. Conștient de numărul mare de cărți la acest subiect, un număr tot mai impunător pe măsură ce cultura, „în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară”, nobeliatul peruan afirmă că nu face decât o „mărturie despre metamorfozele suferite de cultură” așa cum le-a perceput pe durata întregii sale vieți.
Așadar, judecata este dublată de confesiune, experiențele trăite de scrii­tor, observațiile directe ale acestuia funcționând atât ca argumente în favoarea ideilor, cât și ca probe în procesul intentat unei civilizații din ce în ce mai frivole și mai superficiale. De la bun început, Llosa incriminează omului de azi refugiul în divertisment, obstinația cu care acesta se retrage din fața problemelor grave pe care le pune existența, evadând din realitatea propriu-zisă în
(i)realitatea virtuală, efemeră, amuzantă și efervescentă a spectacolului, a show-ului generalizat. Tendința de a te simți bine, de a uita cumva de rutina deprimantă și abrutizantă este, după cum spune scriitorul, una firească, dar transformarea acesteia într-o „valoare supremă” conduce la urmări grave.
Civilizația numită de Llosa a „spectacolului” nu s-a născut numai din dorința oamenilor de a scăpa de plictiseală într-o lume a bunăstării, a creșterii economice, a relaxării morale, în care gândurile despre viață și moarte, bine și rău, frumos și urât și-au pierdut din urgența și acuitatea de altădată. La aceasta au contribuit, de asemenea, tehnologiile, care au condus la înlocuirea cuvântului cu sunetul, dar mai ales cu imaginea, dezvoltarea industriilor dedicate distracției și, nu în ultimul rând, deelitizarea, masificarea și democratizarea culturii. Născută din altruism, după cum spune autorul, intenția de a pune cultura la îndemâna tuturor a avut însă „nedoritul efect de a vulgariza și de a face mediocră viața culturală”. Astfel, „neglijența formală și superficialitatea conținutului produselor culturale” au căpătat o justificare civică: „trebuiau să ajungă la cât mai multă lume”.
O expresie a acestei delăsări formale și a căderii în derizoriu și facil este literatura light sau artele care mizează pe epatare și scandal (de la Andy Warhol la Damien Hirst), dar mai ales retragerea criticii din spațiul public, luată în seamă „doar atunci când ea însăși devine divertisment și spectacol”. Golul lăsat de critică este umplut însă de publicitate, care deschide imediat porțile imposturii: „Când o cultură consideră depășit exercițiul gândirii și înlocuiește ideile cu imaginile, produsele literare și artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcție de tehnicile publicitare și de reflexele condiționate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuală și sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute și înșelătoriile cărora le cade victimă”. Exemple de impostură sunt, după Llosa, costumele grotești ale lui John Galiano, experimentele nouvelle cuisine, care dobândesc statutul de cultură înaltă, sculpturile din balegă de elefant ale lui Chris Ofili, dar și ipostaza de directori de opinie a vedetelor pop, de cinema etc.
Odată cu spiritul critic, observă Llosa, s-a evaporat și purtătorul principal al acestuia: intelectualul. Într-o civilizație în care „comicul e rege”, recunoașterea se datorează exclusiv prezenței în mass-media și aptitudinilor histrionice, inaccesibile intelectualilor. Societatea care nu mai vede în idei „forțele motrice ale vieții culturale” are nevoie de intelectual numai dacă acesta este gata să se dea în spectacol, în bufonadă. Bufon, până la urmă, poate deveni și un filozof sau un scriitor respectabil care, de dragul popularității sau al originalității cu orice preț, e gata să „demoleze existentul” și să-l înlocuiască cu o „irealitate croită din vorbe”. Drept exemplu, în acest sens, pot servi nu numai exhibițiile unor intelectuali frustrați, ahtiați de glorie, ci și vrăjile superioare ale unor gânditori precum Jacques De­rrida sau Jean Baudrillard, care au izbutit, în teoriile lor, să reducă viața la texte sau discursuri și, respectiv, imagini sau realități virtuale. În definitiv, tocmai acest climat deconstructivist, instaurat după „revoluția” de la 1968 în Franța și în Occident, a și distrus încrederea în adevăr, în faptul că există adevăruri logice, etice, culturale sau politice, infuzând, prin ideea că totul este posibil și la fel de „adevărat”, contracultura în postmodernitate.
Dispariția intelectualului și rolul tot mai neînsemnat jucat de gândire în lumea de azi a banalizat nu numai cultura, constată scriitorul peruan, ci și politica, văzută odinioară ca realizare intelectuală, iar în prezent – ca activitate imorală, adăpost al corupției și al prostiei. Fapt deosebit de grav, dar nu mai periculos decât transformarea jurnalismului în „instrument de divertisment”: în civilizația spectacolului, totul poate deveni o știre, mai ales dacă „dă apă la moară celor mai josnice pasiuni ale muritorilor de rând”, locul de frunte ocupându-l „dezvăluirea intimității celuilalt”.
Totuși, vina pentru degradarea cuvântului scris nu aparține în totalitate scriitorilor și jurnaliștilor: ca să supraviețuiască, adică să-și păstreze publicul, aceștia sunt nevoiți să se supună tendințelor culturii predominante, să învingă, zi de zi, Marele Căscat al cititorului, vorba lui Octavio Paz. Marea problemă este, în viziunea lui Llosa, înrădăcinarea civilizației spectacolului în timpul nostru, transformarea ei în modul de a fi, trăi și muri al lumii de azi.
Un alt aspect negativ al lumii spectacolului este desacralizarea erotismului. Domeniu privat și secret, acesta trebuie păstrat așa, susține Llosa, „dacă nu vrem să secătuim unul dintre cele mai intense izvoare de plăcere și creativitate, așadar de civilizație”. Ca să-i înțelegem mai bine argumentul, scriitorul povestește o istorie pe cât de amuzantă, pe atât de alarmantă.
În 2009, sub pretextul educării sexuale a copiilor și prevenirii sarcinilor nedorite, Guvernul Autonom din Extremadura a inițiat o campanie pe care a numit-o, sugestiv, Plăcerea e în mâinile tale. Campania s-a rezumat, de fapt, la promovarea cursurilor de, cum să zic, autoerotism pentru fete și băieți, în numele progresului. Întrebându-se dacă s-au dat note (inclusiv note maxime), dacă s-au organizat și examene și dacă au fost și respinși, Llosa nu glumește (ei bine, grotescul chiar nu e o glumă), ci ridică o problemă cât se poate de serioasă: „Lipsa de substanță și vulgaritatea care au subminat cultura au dăunat, într-un fel, și uneia dintre cele mai importante cuceriri ale țărilor democratice din epoca noastră: libertatea sexuală, dispariția multor tabuuri și prejudecăți ce conjurau viața erotică. Fiindcă, la fel ca în domenii­le artei și literaturii, dispariția formei din viața sexuală nu înseamnă un progres, ci mai degrabă un regres care denaturează libertatea și sărăcește sexul, coborându-l la stadiul de simplu instinct animal.”
Deși se declară pesimist față de viitorul unei civilizații care, pensionându-se, a decis să-și petreacă „vacanța în irealitate”, și e conștient că nici cartea lui și nici alte pledoarii în favoarea culturii nu vor ajunge la urechile publicului larg, Llosa nu exclude categoric schimbarea de vector: „Din fericire, istoria nu e ceva fatidic, ci o pagină albă pe care, cu instrumentele noastre de scris – proprii­le decizii și renunțări –, scriem viitorul. E foarte bine așa, înseamnă că mereu putem corecta”.
Civilizația spectacolului este o carte utilă și savuroasă, serioasă, dar și ludică acolo unde e cazul, recomandabilă chiar și celor care nu împărtășesc punctul de vedere auctorial. O carte în care singura gafă aparține editurii: în scurta informație biografică de pe copertă detaliile picante din viața personală a lui Llosa (comportamentul nedemn al tatălui său, căsătoriile cu rudele de sânge, cearta cu Gabriel Garcia Marquez) ocupă un loc mai important decât activitatea literară a scriitorului, prezentată în două fraze. E chiar ceea ce condamnă Llosa în civilizația spectacolului: răsturnarea valorilor, publicitatea ieftină, supremația frivolității.
________
Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului. Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari. București, Editura Humanitas, 2016