Categorii

Parteneri

Vânat și vânător (Olga Tokarczuk, „Poartă-ți plugul peste oasele morților”)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vânat și vânător (Olga Tokarczuk, „Poartă-ți plugul peste oasele morților”)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Aproape că îi auzeam gândurile – mai întâi, m-a făcut «tanti», dar când discursul meu acuzator s-a înăsprit, «cloanță». «Cloanță țâfnoasă», «dusă cu pluta». Eram conștientă cu câtă aversiune îmi observă gesturile și-mi evaluează (negativ) înfățișarea. Nu-i plăceau nici frizura, nici hainele, nici îndârjirea mea. Îmi scruta fața cu o aversiune tot mai fățișă. Dar și eu am observat multe – că e apoplectic, că bea prea mult și că are slăbiciune pentru mâncărurile grase. În timpul discursului meu, capul lui mare și chel s-a înroșit de la gât până la vârful nasului, iar pe obraji a început să se instaleze cuperoza, cu firișoarele capilarelor dilatate, aranjate într-un neobișnuit tatuaj marțial. Cu siguranță, era obișnuit să conducă și să nu întâmpine nesupunere, căci era iute la Mânie. Tipul jupiterian.” (p. 33) Astfel gândește și povestește poate unul dintre cei mai pitorești și greu de uitat naratori peste care am dat de mulți ani încoace. Doamna Janina Duszejko își urăște visceral prenumele, e pasionată de astrologie, citează la tot pasul versuri înfricoșătoare din William Blake și reprezintă vocea și ochii prin care laureata Nobel Olga Tokarczuk alege să depene firul narativ al romanului Poartă-ți plugul peste oasele morților.
Romanul este publicat la Editura Polirom la scurtă vreme după ce scriitoarea poloneză primește prestigioasa distincție din partea Academiei Suedeze și este, la prima vedere, ceea ce s-ar putea numi un policier noir. Numai că la fel cum înșală perspectiva naratoarei – pe cât de fascinantă, pe atât de puțin creditabilă – și o asemenea categorisire reduce un roman complex la un gen din care nu face parte decât marginal. Intriga pare simplă: într-o localitate izolată de munte din Polonia, situată în sud, aproape de granița cu Cehia, un vânător poreclit de protagonistă Talpă Mare, este găsit mort în propria locuință. Omul, aparent, s-a înecat cu un os de pui, doar că Janina începe să lanseze ipoteza realist-magică a unui soi de vendetă a animalelor.
După acest misterios deces, se pornește o sarabandă a crimelor, rând pe rând fiind omorâte, în condiții stranii, felurite personaje – un polițist, un om politic, un preot – singurul fir roșu călăuzitor părând a fi pasiunea lor comună pentru vânătoare. Cartea capătă de la un punct încolo evidente accente de critică socială și, pe alocuri, alunecă spre un tezism pronunțat. Toți cei pasionați de vânătoare sunt zugrăviți în tușe groase, niște barbari însetați de sânge, care curmă vieți nevinovate de animale doar de dragul unei distracții de moment. Contrapunctul fericit este însă tocmai perspectiva profund subiectivă a unei naratoare animate de tot soiul de pasiuni cel puțin nefirești și, uneori, crude. „A doua zi era sâmbătă și Visătorul a venit de dimineață. M-a găsit în grădină, unde îmi testam una din Teorii. Strâng dovezi care să demonstreze că moștenim un anumit fenotip, în ciuda a ceea ce susține genetica modernă. Am observat că anumite trăsături desprinse se manifestă aleatoriu la generațiile următoare. De aceea, în urmă cu trei ani, am început să recreez experimentul lui Mendel pe sângele-voinicului. Acum, experimentul e în plină desfășurare. Am crestat toate frunzele plantei pe parcursul a cinci generații la rând (două pe an), urmărind dacă din semințele ei vor crește flori cu frunze diferite de cele ale plantei inițiale. Trebuie să spun că rezultatele experimentului meu arătau foarte încurajator.” (p. 174)
Dincolo însă de trama principală a cărții, există numeroase subteme pe care autoarea poloneză le explorează. De la trecerea în revistă în cheie ironică a unor tipologii umane și stereotipuri naționale, până la subiecte mai profunde – cum ar fi legătura ce se pierde între semnificant și semnificat, între cuvântul scris sau rostit și realitatea pe care o denumește –, Olga Tokarczuk oferă cititorului numeroase delicii literare și filozofice. În această cheie, trebuie citită și apetența naratoarei pentru porecle, pentru cuvinte ce scapă de arbitrariul unei asocieri oarecare și definesc realități, calități ori aptitudini. În plus, amuză și uimește în egală măsură și folosirea intenționată a majusculelor, atât în cazul unor nume proprii, cât și al unor substantive comune. E o tehnică pe care și un prozator precum e Haruki Murakami o utilizează frecvent și pe care o întâlnim adesea și în cărți distopice, zugrăvind universuri și realități în afara cronologiei și a spațiului cu care suntem obișnuiți. Cu siguranță, asta a fost și una dintre intențiile autoarei - de a da astfel parfum de parabolă unei cărți mai degrabă atemporale, de a topi granițe și de a problematiza constant. Diferența dintre vânător și vânat e dată doar de partea dincolo de care te afli a unei arme, iar această permanentă schimbare de roluri și estompare a granițelor se vede și în tot soiul de detalii aparent minore, presărate ici și colo. Un exemplu: în cătunul în care se desfășoară acțiunea, aflăm nu o dată că localnicii intră adeseori pe rețeaua de telefonie mobilă a vecinilor cehi. E genul de remarcă pe care ai considera-o lipsită de importanță și gratuită dacă nu privești de departe romanul și subestimezi minuția cu care Olga Tokarczuk își construiește cărțile.
Dincolo de firul narativ și temele abordate, ce place și impresionează în cartea de față este stilul. Chiar și când descrie realități dure ori stranii, Olga Tokarczuk scrie foarte frumos, echilibrat, omogen, fără scăderi de tempo, fără să-și permită fraze neșlefuite îndeajuns. Aici e de subliniat și meritul traducătoarei, Cristina Godun, care nu a avut deloc o sarcină ușoară în a transpune în română un permanent și subtil balet între registre, dublat de referințe intertextuale numeroase. Rezultatul e uimitor: o traducere care curge foarte bine și un melanj de sintagme arhaice, neologisme, jargon și asocieri surprinzătoare care te captivează ori chiar te amuză la fiecare colț de frază. „M-am buimăcit. Mai întâi, m-am uitat la el furioasă, apoi i-am observat emoția. Era un domn mai în vârstă, zvelt, îmbrăcat îngrijit, în costum cu vestă, cumpărat, dacă nu mă înșel, de la magazinul lui Veste Bună. Pudelul lui era curat și îngrijit, ba chiar aș spune festiv. Dar spusele mele nu au produs nicio impresie asupra funcționarului. Făcea parte dintre cinicii care nu iubesc patosul și sunt în stare să-și spele gura cu săpun, numai să nu se molipsească de el. Se tem de patos mai abitir decât se tem de iad.” (p. 115)
Poartă-ți plugul peste oasele morților este o carte distinctă, atât în rândul operei prozatoarei poloneze, cât și în peisajul literar contemporan. Un roman ciudat, greu de categorisit și de digerat, apăsător pe alocuri, cu un umor negru debordant, care poate nu va fi pe placul oricui. E însă și o captivantă ilustrare a modului în care pot fi transgresate granițe (precum cea dintre vânat și vânător) și pot fi înșelate așteptări, iar vocea atât de aparte a protagonistei te va urmări, cu siguranță, vreme înde­lungată.
_______
Olga Tokarczuk, Poartă-ți plugul peste oasele morților, traducere din polonă și note de Cristina Godun. Editura Polirom, Iași, 2019. 288 p.