Parteneri

Utilizările contemporane ale Evului Mediu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Utilizările contemporane ale Evului Mediu

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Nu o dată, s-a spus despre contemporaneitatea noastră că ar fi indiferentă față de trecut. Izgonit într-o îndepărtare inaccesibilă de „accelerarea” cotidiană a vieții (Hartmut Rosa), acesta și-ar fi pierdut orice utilitate pentru prezent, odată cu semnificațiile. Oricît de excesivă ar fi, aserțiunea nu este lipsită de temei. Ne-o arată nu numai viteza cu care dispar bunurile de patrimoniu (casele, de pildă) sau precaritatea – la noi, nu aiurea – a culturii arhivelor (în sensul cel mai larg al cuvîntului). Ea este probată și de conduita celor mai tineri, în percepția cărora ponderea „vechiului” pare infinit mai mică decît la generațiile anterioare (ceea ce nu este, totuși, anormal). Pe de altă parte, trecutul nu dispare, ci se metamorfozează. El nu mai există sub forma în care eram obișnuiți pînă de curînd – aceea a marilor narațiuni și a panoramei comprehensive, ci împrumută specificul memorial al unor nenumărate povestiri concurente. Cu o metaforă auditivă, trecutul a devenit cacofonic. Cartea pe care o comentez astăzi ilustrează acest fapt cum nu se poate mai convingător.
Ambițioasa intenție a autorului a fost de a oferi o amplă descriere a modului în care este perceput și utilizat din punct de vedere politic Evul Mediu în lumea occidentală de astăzi, ceea ce – crede Tommaso di Carpegna Falconieri – poate oferi o „cheie de lectură” a direcțiilor pe care este angajată societatea contemporană (p. 16). Ca să o spun din capul locului, cred că istoricului italian i-au reușit ambele lucruri: privirea de ansamblu și semnificația globală a diverselor utilizări ale Evului Mediu.
Există, mai întîi, o imagine „neagră”, preponderent politică, a medievalității, pe care o asociem spontan cu toate aspectele din ultimele decenii ale șubrezirii statelor naționale (diminuarea suveranităților, adîncirea regionalismelor, practica devoluției, doctrinele federaliste etc.). Din acest unghi – deloc implauzibil – lumea contemporană aduce, pe alocuri, simțitor, cu „evul de mijloc”, prin policentrismul puterii, suprapunerea diverselor forme de autoritate și, nu în ultimul rînd, prin resurgența spiritului religios (mai cu seamă în Răsăritul ortodox postcomunist). Tot la capitolul (pseudo?)similitudinilor cu Evul Mediu pot fi incluse și relațiile din ce în ce mai dificile ale societăților occidentale cu Islamul „intern” și „extern”, o altă latură a „medievalismului”, cum îl numește Tommaso di Carpegna Falconieri, tratată în cel de-al doilea capitol al cărții („Nouveaux barbares et étérnels croisés”). Nu rezist tentației de a evoca aici un fenomen al contemporaneității care, deși nu este amintit de autor, mi se pare apropiat de aceeași imagine negativă a medievalității: superstițiile, popularitatea neobișnuită a unor credințe și practici considerate magice cînd nu de-a dreptul ... vrăjitorești și altele de aceeași natură, frecvent asociate în presa din România cu Evul Mediu. Exemple sînt destule, privindu-i chiar pe unii dintre politicieni. Nu mai insist.
Din polul opus al percepțiilor contemporane, „evul de mijloc” apare, dimpotrivă, ca o epocă de stabilitate, care prefigurează modernitatea. Este un Ev Mediu „identitar”, al nenumăratelor tradiții locale, al druizilor, spiritului celtic renăscut, al sărbătorilor urbane, Templierilor și cavalerilor Sfîntului Potir, dar și al imaginarului fantastic, ilustrat de mișcările dark  și gotic, de romanele lui John R. R. Tolkien și – se putea altfel? – de Harry Potter, o celebritate, de acum, mondială. Toate aceste aspecte ale pozitivității „medievalismului” sînt amănunțit discutate în mai multe capitole, care cuprind peste trei sferturi din carte.
Nu numai importanța căpătată în ultimele decenii de localism, în toate formele sale (administrative, culturale, politice), explică această întoarcere la Evul Mediu. Utilizarea imaginii acestei epoci ca mijloc de legitimare constituie astăzi un recurs și pentru o sumedenie de partide sau grupări politice. Ce altceva face, în Franța, Frontul Național, atunci cînd exhibă imaginea simbolică a Jeannei d’Arc? Sau la fel de bine cunoscuta Lega Nord (partidul italian înființat de Umberto Bossi), prin resuscitarea amintirii Ligii Lombarde (coaliția medievală de orașe din jurul ducatului de Milano, care l-a îngenuncheat pe Frederic I Barbarossa la Legnano, în 1176)? O mențiune aparte în tot acest revival identitar în care Evul Mediu ocupă primul loc merită legătura sa cu manifestările naționale. În partea apuseană a continentului, acest aspect este infinit mai puțin vizibil, fiind acoperit – cum am spus – de varietatea întrebuințărilor locale ale medievalității. În schimb, în Europa răsăriteană, Rusia și Peninsula Balcanică, el slujește și astăzi, integral (nu fragmentar, ca în Occident), ca suport al identităților etnice recuperate după prăbușirea comunismului (uneori, chiar al unor false identități sau al unora inventate, cum este cazul „moldovenismului”, elaborat prin combinarea diverselor aspecte ale acestui trecut).
Nu avem de-a face, în această privință, cu o noutate. „Patentul” utilizării identitare a Evului Mediu aparține, de fapt, romantismului. El a fost primul care a așezat istoria „epocii de mijloc” la temelia conștiinței naționale, ceea ce a transformat-o într-un model politic pentru generațiile secolului al XIX-lea. Iar interpretările pe care romanticii le-au asociat acestei istorii au devenit, adesea, canonice în istoriografiile est-europene. Pozitivitatea cu care au privit corifeii secolului al XIX-lea Evul Mediu a fost proiecția inversă a Luminilor și Renașterii, a căror optică profund negativă față de aceeași epocă se prelungește în imaginea „neagră” a medievalității, pe care am menționat-o mai sus.
Tot la capitolul utilizării identitare a Evului Mediu (care pare a constitui domeniul în care imaginea acestei epoci este cel mai intens exploatată) se cuvin trecute și încercările (neconvingătoare, vai!) de a construi un „sentiment european” al apartenenței (repertoriate de autor în ultimul capitol al cărții). Figura lui Charlemagne și ideea medievală (de fapt, antică) a Imperiului sînt, din acest punct de vedere, emblematice, dar insuficiente pentru a fonda o identitate transnațională. Nici ideea „rădăcinilor comune” nu a avut mai mult succes, în condițiile în care componenta iudeo-creștină a acestor „rădăcini” este sistematic eludată în discursul oficialităților Uniunii, pentru a nu leza susceptibilitățile populațiilor de confesiune musulmană. Problema (deocamdată insolubilă) a creării unei apartenențe europene constă în dificultatea de a găsi repere comune într-un trecut recent mult prea divizat pentru a putea fi unificat sub semnul aceleiași „memorii”. Este limpede că istoria nu poate constitui liantul „europenității”. În opinia liderilor comunitari, locul ei trebuie luat de cultură, care, împreună cu economia și instituțiile politico-juridice, trebuie să formeze cel de-al treilea „stîlp” al construcției europene. Din nefericire, sîntem încă departe de acest deziderat. Ne-o arată, între altele, și cele mai recente disensiuni inter-europene, generate de afluxul de emigranți, disensiuni hrănite de reapariția (tot de origine ... medievală) a vechilor spaime față de străinii de altă origine și religie.
Cronologia diverselor utilizări contemporane ale Evului Mediu nu este mai puțin interesantă decît fenomenul pe care îl scandează. Tommaso di Carpegna Falconieri are dreptate, cred, să situeze reapariția, în Occident, a interesului pentru Evul Mediu la finele anilor ’60 ai secolului trecut (după o lungă eclipsă parțială, intervenită – afirmă tot el – la sfîrșitul Primului Război Mondial; în această privință, sînt mai sceptic: marile „scenografii” naziste din interbelic îmi par a fi fost inspirate tot de medievalitate). Autorul vede în acest fapt expresia unei „reciclări” a „sedimentului cultural al secolului al XIX-lea” (p. 91), considerabil lărgit față de epoca precedentă de noile mijloace de comunicare în masă. Spre deosebire de istoricul italian, eu cred că un rol de seamă în revigorarea acestui interes l-au jucat și importantele progrese ale istoriografiei, din aceeași perioadă. Ilustrativ din acest punct de vedere este impactul cultural al cărților publicate de istoricii francezi ai „Școlii Analelor” – primii care au scos disciplina istorică din izolarea erudită de pînă atunci, preschimbînd-o într-un bun de larg consum. Strategia de „marketing cultural” a „Analelor” din anii ’60-’70-’80 a stîrnit numeroase reacții, multe foarte critice, din rîndul cărora se detașează aceea deosebit de virulentă a lui Hervé Couteau-Bégarie, care nu a ezitat să afirme că succesul editorial al lui Jacques Le Goff și al confraților săi nu era urmarea valorii celor scrise de ei, ci – în termenii de astăzi – a unei deosebit de abile campanii publicitare.
Nu sînt de acord (în totalitate) nici cu aprecierea lui Tommaso di Carpegna Falconieri că tematica istoricilor de la „Annales” și a adepților lor ar decurge dintr-un „partizanat” politic de stînga (de unde și interesul pentru „marginali”, „săraci”, mișcările contestatare etc.; v. considerațiile de la p. 117 și urm.). Este drept că mai toți intelectualii din generațiile mai tinere ale acestei școli, ca și înaintașii lor sau „părinții fondatori” (Bloch și Febvre), au avut – dacă nu mă înșel – simpatii de „stînga”. Dar, subiectele lor de cercetare datorează prea puțin acestor simpatii. Nu sînt convins că explorarea lor a fost inspirată de opțiuni politice. De fapt, aceste subiecte nu fac decît să dezvolte programul de cercetare a istoriei economice și sociale început de prima generație a „Analelor”, aplicînd acestui domeniu o lectură antropologică a surselor, inspirată de structuralismul lui Claude Lévy-Strauss, foarte în vogă, în Franța anilor ’60. Nimic mai mult, dar nici mai puțin.
Autorul are însă dreptate în altă privință, anume, atunci cînd afirmă că variatele modalități în care este pus „la lucru” Evul Mediu și diversele proiecte identitare pe care le slujește corespund, de fapt, unei false cunoașteri (sau – aș adăuga eu – unei false conștiințe istorice). „Istoria Evului Mediu – scrie Tommaso di Carpegna Falconieri – este percepută astăzi ca fiind situată într-o altă parte, într-un spațiu-timp încremenit, lipsit de coordonate diacronice și... segmentat în unități... decontextualizate și reutilizabile după plac... Utilizarea ei este de natură simbolică și alegorică, iar funcția esențială [a Evului Mediu] nu este aceea de a stabiliza vreo certitudine a trecutului, ci de a regăsi legăturile cu actualitatea prin intermediul unor figurae arhetipale. Pe scurt, discursul actual despre Evul Mediu nu este de tip istoric, ci, mai curînd, de tip magico-religios”, trădînd o imagine a trecutului care și-a pierdut orice sens unificator (p. 149).
Nu mai este nimic de adăugat la această constatare, care constituie concluzia unei cărți deosebit de utile pentru mai buna înțelegere a complicatei epoci pe care o trăim.
_______
Tommaso di Carpegna Falconieri, Médiéval et militant. Penser le contemporain à travers le Moyen Âge. Traduit de l’italien par Michèle Grévin, avec un liminaire de Benoît Grévin, Paris, Publications de la Sorbonne, 2015