Categorii

Parteneri

Urechea și profeția lui Homer

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Urechea și profeția lui Homer

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Unul Suprem
 
Unul și cu unul fac doi?...
În afară de tot ce nu este lichid (doi stropi de apă, de vin sau de sânge...), când este adunat unul și cu unul – obiect, lucru sau – cum se știe – și abstracta cifră adunată, îngemănată cu ea însăși – obligatoriu fac doi – exercițiu la mintea copilului. Însă doi stropi de sânge, adunați unul și cu celălalt, fac tot un strop de sânge, doar că mai mare. Imaginează-ți sângele nostru – al meu, al tău, al tuturor pământenilor – ca niște stropi supradimensionați, adunați unul la altul, la toți ceilalți stropi, pentru a face de asemenea un singur strop – fantastic de mare, peste mările pământului, și minuscul totuși în infinitul universului... – aceste gânduri dramatice pornind de la simpla contemplare a câtorva bujori ce se scuturau, sub vaza în care se aflau născându-se o formă nouă, imprevizibilă, din când în când modificată, de o altă petală, de altele...
 
Singurătăți
 
Două singurătăți sunt ca și două picături de apă, dar mai ales ca două picături de sânge: când se întâlnesc și se ating – se contopesc, devenind o picătură, o singurătate mai mare, mai împovărătoare pentru fiecare din cei doi înglobați în singurătatea colectivă, cum ar veni…
…Cu toate că ar fi mai nimerit să asemănăm două singurătăți cu doi nori care, când se întâlnesc, se contopesc și – tună, fulgeră! uriașa singurătate înspăimântătoare… 
 
Maieutică multiplă
 
În povestea vieții tale repetate – povestea rămânând aceeași, viața însă fiind reluată prin arhi-vehiculatul mit al reînvierii, ce trebuie crezut pe cuvânt, sau pe toate cuvintele în care este depănat; în acest basm al vieții tale repetate – niciun idol, ceea ce reduce cu mult interesul. Adică ăsta deja nu mai poartă fesul, în genere trecând sub tăcere orice zicătoare. 
În cazul tău nici nu se poate spune că te-ai născut din nou nici măcar pentru a comite – cuminte – o glumă, ci se poate spune, din păcate repetitiv, din care motiv – și nițel agresiv – că te-ai re-născut pe vechi, același care – laș – lași toate în seama larvelor palavrelor tradiționale, naționale și adiționale. Sigur (aici nu ar merge sinonimul bineînțeles, dat fiind că lucrurile continuă să rămână neînțelese), în baza acestor dezvăluiri nu poate fi nici numai amintit de sfințenie, mântuirea trecând pe pista sinonimului fad – terminare, astfel că nu vei fi mântuit, ci terminat. Problema cercetată fiind (cel puțin sub aspect psihedelic) dacă la renaștere, la reînviere se simt – simte cineva – junghiurile nașterii autentice, fapt ce ar interesa mai curând moașele decât teologii.
Pe cât de legală ar fi reînfățișarea ta pe lume, tocmai ca act autosăvârșit întru de sine zămislire ca lăsat perpetuu în voia vieții, moartea nefiind decât ne-voia neputinței. Tu, a cărui reînviere zici că ține cel puțin trei zile – nu obligator la rând, ci oarecum dispersate în astea toate, numite univers.
Nu mai ai teamă că noua ta reînviere ar putea fi obstrucționată parțial sau total. Reînvierea cea de toate zilele, ca dovadă că agonia este apanajul creației, dar mai abitir – al procreației, ceea ce de fapt duce la același rezultat: cel procreat tinde spre creație, ursitoarele simt junghiurile facerii de om pe nou și desfacerii de neființă – această varză metafizică înfofolită în rânduri de foi care-i rotunjesc căpățâna.
Iar grădinarul se declară pe post de moașă – sigur, e vorba de Socrate cu maieutica lui, din această grecească noțiune reținând primele două silabe: mai eu – adică reînvierea ta ar fi un surplus de eu, un mai eu decât ești în fiecare caz când mori, până în zori sau până peste mai multe secole – e posibil și un decalaj uriaș. Pentru că viața este o eternă tevatură între dragoste și ură – de unde măștile norilor care par să nu exprime nimic inteligibil, ci să ascundă doar discordanțele ca părți componente ale universului.
 
Pentru a-ți da seama
 
Ai putea fi autoironic: tu – în oglindă, de parcă te-ai fi postat la coadă la propriul sine, dacă, în realitate și concomitentă irealitate, nu ai privi în oglindă pentru a constata nu că ești, ci pentru a-ți da seama că odată nu vei mai fi nici aici, nici acolo – nici acolo, nici aici, unde te autoexaminezi, îndreptându-ți întreaga atenție asupra propriului sine și simțind că, acolo și aici, în interiorul tău se mișcă ceva: e autodistrugerea...
 
Umbră și vis
 
...tinerii voștri vor avea vedenii, și bătrânii voștri vor visa vise!
                                                  Faptele 2-17
...căci nu este altceva viața aceasta decât umbră și vis. 
                                                   Sf. Agapie Criteanul
 
Iată absența casei tale nici barem baremului umbrei asemeni, nici măcar cât o ceață de prezență absența casei sau – ușor sacru – locașul tău, peste el din ceruri neoprindu-se, potopitor, nici lumină aurie, nici spaimă ruginie și în absența lui zadarnic (sau doar filosofic) este să discuți despre cutremure, uragane obosite sub orizontul livid ca chipul unui orb, unui Oedip ne-rege – involuntara amprentă a inerției ca inepție ce duce în prăpastie sau doar ceva asemănător hăului.
Aceasta e absența casei tale și prezența ta sub acoperișul-lipsă, unde te poți îndatora cu averi de jinduiri bizare, până la urmă și până la una risipite pe absența mută a dușumelelor ce ar fi putut fi scârțâitoare chiar și sub mărunta goană a șoarecelui ce găurește coșmaruri, ca pe păienjenișul subțire al unor șomoioage de rădăcini de trandafiri sau de cătiniș, pe aici pe unde absența celor patru pereți, a unui acoperiș, a unei streșini – deplina absență e ca o imitatio mortis care-ți populează lehamitea ce aduce a stăpân fumuriu, a schelet descărnat ce joacă arșice cu propria sa alcătuire osoasă în și întru dezarticularea atât de prezentei absențe.
 
Urechea și profeția lui Homer
 
„A venit fiul zeului... Ne va cânta”, spuse unul dintre cei din Agora.
Curând, prinse a se revărsa harul harpei și al aedului ce părea să aibă ochi mari, albaștri, ca de ed.
Un altul din Agora se aplecă spre urechea lui Homer, spunând: „Cântă Orfeu...”
„Aud, că nu sunt viitorul Beethoven, bietul de el”, parcă ar fi replicat ușor mofluz venerabilul bătrân, căruia îi era recunoscut și harul profeției.
„Nu de auzit, de văzut am zis”, îndrăzni să precizeze subtextual cel ce se aplecă din nou spre urechea lui Homer-profetul, dar fără a cuteza să întrebe și cine o fi acel Beethoven.
 
Inclusiv în partea care nici nu există
 
Infinitudinea ignoranței mele poate fi secționată în varii părți perfect asimetrice, dintre care infinitudinea ignoranței îmi permite să-mi imaginez numai câteva părți de o perfectă asimetrie descurajantă. Dar care și intrigă.
Ceea ce s-a știut cândva, ceea ce se știe în perpetuu provizorat astăzi, ceea ce se va ști într-un perpetuu mâine, ceea ce nu știe nimeni, ceea ce în genere nu este accesibil înțelegerii omenești și ceea ce (de asemenea în genere) nici că există pentru a fi știut.
Unicul moment atenuant al infinitei ignoranțe fiind că în toate aceste părți perfect asimetrice există poezia, inclusiv în partea cea care nici nu există pentru a fi știut că și acolo există poezie.