Parteneri

Universul bipolar al prozei Lucreției Bârlădeanu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Universul bipolar al prozei Lucreției Bârlădeanu

Volumul recent Tunica portocalie (Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2016) este unul în care o regăsim pe Lucreția Bârlădeanu în mai multe din ipostazele ideostilului care o caracterizează și o personalizează. Totuși, cartea este diferită și chiar surprinzătoare pentru un scriitor care a plecat de ceva timp și s-a stabilit într-o capitală occidentală magnifică. Dacă în Scrisori din Paris (2011) scriitoarea apare ca un fenomenolog al imaginilor/stărilor/experiențelor pe care Parisul le oferă, Dealul Drăguței (2012) ne reîntoarce la locurile copilăriei, iar în Tunica portocalie cadrul și decorurile spațiale vor fi juxtapuse: vom asista și aici la o „reinventare a Parisului”, dar, în egală măsură, și la o reinjectare cu sens a cadrului identitar, geocultural și socioistoric românesc. Este un axis mundi descentralizat: Trăim timpuri „când fiecare familie a neamului meu îşi are propriul său nomad” (Variații pe o temă poloneză, p. 42).
La altă etapă a maturității sale, centrul imaginar al narațiunilor s-a deplasat dinspre Paris spre București și Chișinău. Deteritorializarea, dezrădăcinarea, deromânizarea sunt acum altfel abordate, autoarea este conștientă de consecințele complexe ale mobilității asupra identității, locul nemaidefinind individualitatea, dar legăturile sunt păstrate, podurile funcționează. Spațiul povestirilor este construit preponderent pe axa Paris-Chișinău-Tătărăuca Veche – satul de baștină al scriitoarei. Contaminând autobiograficul cu autoficțiunea, Lucreția Bârlădeanu se povestește pe sine, pe prietenii și cunoscuții săi. Întoarcerea cu fața spre originile/dorurile/locurile sale confirmă o evoluție mai mult atipică pentru românii plecați spre alte orizonturi: „Oare pentru nomada de mine n-a venit încă timpul întoarcerii și al mărturisirii?” (Variații pe o temă poloneză, p. 43).
Orizontul cu spații geografice polifonice provoacă, la rândul său, mobilitatea planurilor, dar și dedublări identitare, memorie conflictuală. Povestirile Lucreției Bârlădeanu au drept construcție pe care se ține narațiunea un univers bipolar și o rețea de contraste cu contradicții dinamice de ordin diferit:
- dorința de a procura un leac tămăduitor pentru mamă versus prețul sacrificiului plătit savantului libidinos îmbătrânit: „Căci avea și el nevoie de un leac ce l-ar fi putut ține mai departe de moarte” (Prețul leacului, p. 11). Situația conflictuală se soldează cu moartea mamei ca refuz de a primi un astfel de sacrificiu;
- așteptările feminine ale unui sentiment de îndrăgostire/răspunsul masculin de tip patern (și nu de iubit) sau linia Jung/linia Freud (Sentimentul patern);
- tradiție/modernitate, autonomia națională a Georgiei/separatismul abhaz: „Să nu aveți orgoliul de a vă revendica o identitate proprie, odată ce aveți o Țară independentă?”, întreabă abhazul separatist./ „Chiar vi se pare onorabil să fiți marionetă în mâna unui impostor?”, i se replică (Cioara, p. 37).
- bărbatul versus scriitorul: „Când bărbatul îşi revendică dreptul său existenţial, scriitorul trece, tacit, pe planul doi, privind spectacolul şi aşteptând resemnat să-i vină rândul de a intra el în rolul central” (Tunica portocalie, p. 49). 
 
Dilemele identitare constituie motive de aprofundare a autoscopiilor protagoniștilor, care se mistuie îndelung în întrebări la care nu se găsesc decât răspunsuri neașteptate: „Și dacă mama lui l-a denunțat la Securitate pentru că considera asta o obligație cetățenească? O datorie morală față de patria socialistă? Oare un sistem totalitar poate transforma o trestie gânditoare într-o fiară?” (Unda de șoc,
p. 105). Aceste întorsături neașteptate ale intrigii, care preschimbă deseori pe dos destinele sau perspectivele personajelor, conferă povestirilor Lucreției Bârlădeanu formatul de nuvelă, un gen prizat și exploatat de mari maeștri ca Maupassant sau Cehov, care se caracterizează prin „lovitura de teatru”, așa fiind construite și unele narațiuni ale Lucreției Bârlădeanu nu doar din acest volum (Unda de șoc, Sentimentul patern), dar și din Scrisori din Paris
În cadrul originar românesc, autoarea se simte în largul său. Astfel, Marea Neagră „este Marea mea. Marea din care-mi trag vlaga” (…) (Tunica portocalie, p. 47). Dar tarele acestei națiuni rămân de neuitat, fie că este vorba de mioritismul ancestral al „unui popor care a fost botezat (ori blestemat?) a fi unul mioritic, unde resemnarea în faţa răului este considerată starea de spirit cea mai firească?” (Lecția de literatură,
p. 62) sau de drama basarabeană: „vulcan geopolitic care erupea sălbatic cam o dată la 30 de ani”. Statul care nu poate gestiona/se autogestiona/funcționa/apăra eficient este reprezentat prin radiografierea schemelor funcționale și starea populației delăsate la voia și priceperea fiecăruia: „Unii îşi însuşeau fraudulos acţiunile populaţiei, trezindu-se milionari peste noapte, alţii îi băgau pe aceştia la închisoare ori îi omorau, preluându-le averea şi devenind, la rândul lor, momeală pentru alţi aventurieri. Politicienii furau visele celor care doreau să ajungă cât mai curând în rând cu lumea civilizată şi le transformau în capital solid prin bănci străine, construiau vile luxoase şi palate impunătoare, unde tronau ei şi progeniturile clanului. Câte cineva îşi vindea un rinichi ori alte organe pentru a câştiga câteva sute de euro; mulţi se duceau de bunăvoie în sclavie cu anii în ţări străine, pentru a putea întreţine o familie care nu întotdeauna era predispusă să le aprecieze jertfa, ci doar să profite de ea” (Fotografia, p. 114). 
Timpul este o categorie filosofico-poetică care structurează mai multe texte construite pe axa prezent/trecut (Unda de șoc, Urna cu cenușă, Timpul speranțelor, Fotografia, Păpușa): „Am purtat după mine urna tatei, dintr-un apartament în altul, şi pentru că nu izbuteam să slobod rădăcini în solul patriei mele de adopţie” (Urna cu cenușă, p. 24) sau chiar pe triada trecut/prezent/viitor: „Trecutul, prin vestea nemiloasă ce i-o adusese, ca unda de șoc a unui tsunami necruțător, împinsese afară din viața lui orice semne de prezent și de viitor” (Unda de șoc, p. 106). Lucreția Bârlădeanu va surprinde timpul în câteva fraze memorabile: „Vine o vreme, nu-i aşa?, când cauţi mai mult spre trecut decât spre viitor” (Timpul speranțelor, p. 13) sau reflecții transtemporale ale protagoniștilor, care trebuie să revalorifice trecutul pentru a putea supraviețui: „Își va putea înțelege, judeca fără menajamente și asuma trecutul? Va putea oare merge mai departe cu această povară?” (Unda de șoc, p. 107). De altfel, titlul povestirii Timpul speranțelor este oximoronic, cum speranțele în cauză sunt ale unor persoane îmbătrânite, care nici la pensionare nu au timp pentru a se consacra unor ocupații anterior abandonate.
Multiculturalismul european care nu prea mai merge, deoarece practicile nu-l susțin, este adus în discuție din perspective diferite. Contactele cu străinii funcționează problematic, de la caz la caz: „Mă întrebam însă dacă frumoasa mea iubită, născută şi educată într-un Paris de stânga, ar manifesta un interes mai amplu pentru metecul care eram” (Urna cu cenușă, p. 21).
Arealul cosmopolit francez este ilustrat prin turcoaica Arzu din Decor pentru un rendez-vous, proiectată pe ambițiile actuale și revolute ale țării sale, aducând situații tipice de persecutați sau profitori ai integrării europene. Arzu „se refugiase în Franţa, împreună cu părinţii, pe când avea doar nouă ani, din cauza represaliilor la care erau supuși în Turcia ca adepți ai minorităţii religioase a aleviților, mult mai modernă și mai deschisă spre lume decât islamul” (p. 83), și în timp a început să-și pregătească doctoratul în drept despre (sugestiv pentru migranți!) dobândirea și pierderea cetățeniei franceze.
Itinerariile pariziene sunt organizate de Lucreția Bârlădeanu și pentru a scoate în evidență și a introduce în narațiune amprenta românească. Astfel, turcoaica Arzu din Decor pentru un rendez-vous va fi plimbată pe urmele lui Cioran, Eliade, Ionesco, Brâncuși ș.a. 
Femeia senzuală și cochetă este tipul feminin exploatat cu predilecție, pe care autoarea mărturisește că a întâlnit-o la București, la Chișinău, dar și la Paris. „O chema, se pare, Rodica, ori poate Silvia. S-ar fi putut să fi fost Anastasia. Ori – de ce nu? – Ludmila. Ori poate Andreea... sau Arielle. Toate aceste nume i se potriveau de minune, fie că era dispusă să se producă în show-business, muzică, televiziune, teatru, literatură ori să facă pe animatoarea la nu știu ce și nu știu cum dintr-o mare metropolă. Toate i-au adus un surplus de senzualitate imaginii încântătoare, și au mai adăugat câteva carate la coeficientul ei de reușită personală și profesională” (Păpușa, p. 109). Această autoperfecționare de ordin estetic devine, treptat, „drogul zilnic care-i alimenta sursa de energie vitală ce-o ținea într-o bună stare psihică”, devenind prizoniera propriei imagini. 
Galeria acestor personaje superficiale se completează cu cea a nonconformistelor (Fotografia), care nu acceptă să devină accesoriu (Cécile). Diagnosticul multor personaje este dezamăgirea, cauzată de vidul existențial tot mai evident al societății de consum. Narațiunea se desfășoară de multe ori din prisma femeilor, mai cu seamă că reluarea formulei flaubertiene Cécile c’est moi nu a necesitat o schimbare la fel de radicală de viziune, fiind vorba despre o „persoană liberă și independentă” (Cécile, p. 128). Dar Cécile c’est moi este și o formulă ludică reluată, naratorul fiind un bărbat bine situat într-un muzeu al lucrurilor rare și simbolurilor francmasone într-un Paris care deja „nu evocă nimic din decorul tragediilor antice, cu istorii gata să-ți sfâșie inima. El se pretează mai degrabă la o scenă ideală unde se poate juca și trăi un spectacol lejer și spumos” (Cécile, p. 130). Este imaginea unui Paris postmodern, vidat de sensul profund al epocilor anterioare. 
În concordanță cu decorul, personajele masculine și feminine sunt, în mare parte, autosuficiente (mai ales în cadrul parizian), femeile depășind de mult calificativul de „accesoriu”, având dreptul „la ambiții și orgolii” (Cécile, p. 134) și folosind cu succes strategiile seducției feminine pe terenul explorărilor amoroase. Dar și femeile noastre sunt aduse în această reflecție, perspectiva lor eroică avantajându-le de această dată: „Să fie femeile acestui neam mai curajoase decât bărbații?” (Lecția de literatură, p. 63). Veronica din Tunica portocalie este un personaj de tip impresionist, construit pe culoare și impresia pe care o creează: „un bărbat trist şi un scriitor exaltat de parfumul imaginii portocalii, pe care intenţiona s-o recompună – pentru plăcerea amândurora – din neant” (Tunica portocalie, p. 58). Este simbolul libertății relative feminine, neexprimate și neafirmate definitiv.
Interferențele intertextuale sunt folosite de autoare pentru a intensifica /generaliza/sistematiza cele expuse: soarta Doinei din Unda de șoc, bănuită de soț că l-ar fi denunțat la autorități, se compară cu cazul din Această dragoste care ne leagă, unde se vorbește despre sacrificiul pe care l-a făcut Ecaterina Bălăcioiu pentru a nu o chema de la Paris, în România, pe fiica ei, Monica Lovinescu. Portretele de femei din Lecția de literatură (titlu sugestiv!) se înscriu într-o serie memorabilă precum Anca din Năpasta lui Caragiale și Vitoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Tunica portocalie polemizează cu teza lui Frédéric Beigbeder L’Amour dure trois ans
Ultimele titluri ale volumului sunt în tradiția unor genuri franceze clasice: „tableaux de Paris” (Vedere cu Paris, Jardin de Luxembourg, Acuarelă venețiană), dar și nu mai puțin exploatatele „fiziognomii” (Gurmandul, Diamantul) și cunoscutele alegorii (Martorul, Muzica unui destin). Sunt niște schițe metapoetice cu partituri picturale, muzicale, gastronomice sau erotice, care concentrează și concertează emoție, senzualitate, oniric. Să nu uităm, de asemenea, decorurile pe care le construiește Lucreția Bârlădeanu și în alte povestiri, pentru a crea o atmosferă poetică. Această tehnică, apreciată la ultimii laureați ai Premiului Nobel – Patrick Modiano (2014) și Svetlana Alexievici (2015), ale căror cărți nu reprezintă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoțiilor –, autentifică cadrul creat și nuanțează/intensifică prin izomorfism stările naratorilor/personajelor/lectorilor. Trebuie să-i recunoaștem Lucreției Bârlădeanu, scriitoare sensibilă care și-a scris cu spontaneitate și dezinvoltură textele din Tunica portocalie, meritul de a purta oriunde cu sine universul originar în odiseea sa dinamică și multiculturală. Îmbinând stabilitatea și esențialitatea parmenidiană cu devenirea în schimbare a lui Heraclit, Lucreția Bârlădeanu devine în permanență alta, dar rămâne identică cu sine însăși. 
_______________
Lucreția Bârlădeanu, Tunica portocalie, Editura Prut Internațional, 2016