Categorii

Parteneri

Un regal de proză scurtă și-un nou patriarh al literaturii americane (George Saunders, Pastoralia.)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un regal de proză scurtă și-un nou patriarh al literaturii americane (George Saunders, Pastoralia.)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Literatura americană izbutește ca, din când în când, să-și reinventeze patriarhi. Indiferent de vârsta din buletin, noi generații de scriitori extraordinar de inovatori și cu o forță narativă uluitoare izbutesc să preia din mers ștafeta de la înaintași și să ducă mai departe o moștenire culturală și literară fabuloasă. S-a stins Philip Roth? Thomas Pynchon își trăiește senectutea la fel de discret cum și-a trăit întreaga viață? Nu-i nimic, ies la rampă noi vârfuri, cu o imaginație debordantă și cu o forță creatoare de invidiat. Cel mai recent exemplu este texanul George Saunders, care, deși nu mai e tocmai june, la cei aproape 62 de ani ai săi, câștigă premii peste premii, doboară recorduri de vânzări și scrie cu o furie și vioiciune cum nu s-au mai văzut de la Salinger încoace.
Inginer de profesie, Saunders debutează relativ târziu, la 38 de ani, cu un volum de povestiri, urmat apoi de o carte pentru copii. Pastoralia reprezintă al doilea său volum de proză scurtă, publicat în 2000, și care i-a adus rapid consacrarea. Totodată traducerea merită o mențiune specială, Radu Paraschivescu reușind un tur de forță incredibil, în care intră jocuri de cuvinte, aluzii, aliterații, prescurtări, majuscule, formulări argotice, fel și fel de jargoane. E poate cea mai dificil de tradus carte pe care am pus ochii în ultimul an, dar versiunea în limba română sună excepțional; nu simți în vreun moment că ai de-a face cu o traducere.
Pastoralia reunește cinci povestiri și o nuvelă extinsă (cea care dă și titlul volumului). Amatorii de proză scurtă vor identifica de îndată ecouri felurite, de la Twain și Poe, la Vonnegut și David Foster Wallace. Doar că George Saunders se ridică la înălțimea înaintașilor și aduce vitalitatea unui secol mereu în fugă, neorânduit, dar flamboaiant între paginile unei cărți. Încă de la prima pagină a nuvelei omonime te întrebi de când nu ți-au mai căzut ochii pe așa ceva: „Trebuie să recunosc, nu mă simt senzațional. Nu c-aș duce-o foarte rău. Nu c-aș avea cu adevărat de ce să mă plâng. Și nu că m-aș plânge de-a binelea dac-aș avea de ce. Nu. Fiindcă Gândesc Pozitiv/Vorbesc Pozitiv. Stau frumușel pe șuncile mele, așteptând să-și ițească oamenii capetele. Chit că au trecut treișpe zile de când și l-a mai ițit cineva, iar Janet îmi vorbește în engleză din ce în ce mai mult, ceea ce e parte din motivul pentru care mă simt atât de, mă rog, puchinos. – ‘Mnezeule, îmi spune la prima oră a dimineții. Sunt atât de sătulă de friptura de capră, că-mi vine să urlu. Și eu ce să zic la asta? Mă pune într-o situație delicată. Crede că sunt sensibil din fire și că vorbitul ei în engleză mă face să nu mă simt în largul meu. Și are dreptate. Mă face. Fiindcă am încasat-o din plin. În fiecare dimineață, o altă capră, de-abia omorâtă, ne e pusă pe Tava Mare. Pe Tava Mică, o cutie de chibrituri. E mai bine decât la alții. Altora li se cere să prindă iepuri sălbatici cu lațul. Altora li se cere să se îmbrace aidoma primilor coloniști când taie capetele puilor. Nouă nu.” (p. 9)
Impulsului inițial – de a face scenarii peste scenarii pentru a înțelege tâlcul narațiunii și de a miza pe fantastic sau distopie – George Saunders îi contrapune explicații atent dozate. Nu înțelegi limpede care-i miza unei povestiri și nici resorturile care mână-n luptă personajele până ce nu vrea prozatorul american asta. Indiciile sunt acolo, dar îți lipsește harta prin care poți uni punctele și firele povestirii. Umorul (spumos, absurd, debordant) este unul dintre elementele centrale ale tuturor prozelor sale, doar că lasă loc, pas cu pas, unor sentimente mai apropiate de angoasă și spleen. Finețea autorului se vede clar în ușurința cu care te face să râzi în hohote după care, fără să-ți dai seama, îți îngheață zâmbetul pe buze. Situații care par rizibile devin grotești, iar existențe banale și chinuite se topesc într-un rânjet sardonic. George Saunders zugrăvește cu mare măiestrie o panoplie de mici învinși ai istoriei, de oameni banali aflați „supt vremi”, de semi-inadaptați care încearcă să-și facă și ei un rost, dar sfârșesc într-o anticameră a lumii bune.
Aproape că nu există procedeu literar sau mijloc de expunere pe care George Saunders să nu-l stăpânească la perfecție. Fie că vorbim de dialog (multe dintre pagini pot fi considerate veritabile exemple de teatru absurd, care l-ar face invidios și pe Eugen Ionescu), fie că ne oprim asupra pasajelor care reliefează un nestăvilit flux al conștiinței, nimic nu pare să nu fie cuprins de meșteșugul unui prozator care pare a fi simbioza fericită dintre Gogol și mari dramaturgi americani ai secolului XX, cu Eugene O’Neill și Arthur Miller în frunte.
Subiectele prozelor vin în siajul unei literaturi care-l are ca vârf de lance pe Kurt Vonnegut. La limita dintre SF, absurd și crâncenă distopie, se află povestiri în care vedem prinși angajați ai unor muzee antropologice, oameni de rând duși de nas de falși profeți și guru ai literaturii motivaționale, mătuși care învie din morți pentru a-și chinui urmașii. Totul e dublat de o permanentă chestionare a felului în care familiile, prieteniile, relațiile sociale în sens larg, au deraiat. Proza lui George Saunders e o fidelă și crudă oglindă în care societatea contemporană, cu toate alienările, traumele și spaimele ei, se reflectă din plin. „Dacă l-ar vedea tati acum. Întorcându-se acasă în costum, de la un seminar ținut de Hyatt și mai multe nu! Bietul tati, nu c-ar vrea să-l facă de două parale, dar fusese vreodată un căutător? Păi nu prea, tati nu fusese căutător, viața îl înfrânase pe tati. Tati își petrecuse fiecare seară cu o bere pe divan, sub o cuvertură, și și-o amintea pe biata mami în rochia ei de duminică ruptă într-un loc, pe care o lipise cu scotch fiindcă nu știa să coasă, și tati cu pălăria lui prea mare, abia concediat din nou, cu toții în drum spre biserică, trecând agale prin dreptul unui grup de pițiponci înglugați de la colț, și un pițiponc a zis ceva despre țâțele lui mami, care erau mari, dar așa era mami cu totul, mare, și-atunci de ce-o fi trebuit să spună înglugatul ceva de țâțele ei, ca și cum ar fi fost ca lumea? Când știau cu toții că nu erau ca lumea, erau doar țâțele unei femei corpolente într-o rochie prea strâmtă, într-o dimineață ploioasă de duminică, iar pe cap avea o sacoșă pentru pâine, ca să nu se ude pe părul prea cărunt. Înglugatul a zis ce-a zis fiindcă i-a fost de ajuns să se uite o dată la tati ca să-și dea seama că putea s-o facă.” (p. 104)
Pastoralia e deopotrivă un regal literar și o corvoadă. George Saunders propune o literatură vie, inovatoare, plină de energie, dar care abordează subiecte dure, teme peste care poate trecem adesea cu nepăsare. Paradoxal, nimic din ceea ce ne propune scriitorul american nu ne este nici excesiv de familiar, nici străin. E o fațetă a unei lumi pe care am prefera s-o ignorăm, dar care, cu trecerea timpului, capătă tot mai mare greutate. Răspunsul în fața impasurilor de tot felul și a situațiilor când ridicole, când dramatice în care personajele se regăsesc, este un hohot aspru de râs, urmat de un plâns înfundat. Când sumbru, când profund uman, George Saunders scrie unul dintre volumele-cult de proză scurtă ale anilor 2000, unul care, cu siguranță, va dăinui ca o cronică sarcastică a unor vremuri în care, binele, răul, frumosul, urâtul, minciuna și adevărul s-au topit într-un melanj indistinct.
_______
George Saunders, Pastoralia. Traducere din engleză și note de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, București, 2020, 232 p.