Categorii

Parteneri

Un pumn dat morţii, în plină figură (note despre literatură)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un pumn dat morţii, în plină figură (note despre literatură)

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Nimeni nu îmi pare mai înspăimîntător decît omul care trăieşte din mimetism şi care e stăpînit la maximum doar de preocuparea să fie comme il faut. Cel care se simte liniştit numai dacă se aliniază la modă (intelectualul), sau dacă nu iese cu nimic din rînd şi urmează cu fanatism tradiţia (omul obişnuit, ale cărui inhibiţii şi griji să se ţină de tradiţie le înţeleg, totuşi, destul de bine pînă la un punct). Cel care, prin urmare, ţine cu dinţii să se înscrie într-un chenar şi într-o continuitate a gesturilor, a acţiunilor, a ideilor altora, ca să se apere de frig. Pentru asta, dacă are cumva vreun gînd numai al lui în cap, probabil îl hinghereşte. Dacă are cumva vreun sentiment numai al lui în inimă, probabil îl îngroapă. Ca o maimuţă, face numai ce fac alţii. Adevărul propriei expe­rienţe sau interiorităţi îl sperie, cum îl sperie o pădure prin care nimeni nu a lăsat deja urme. Locurile bătute însă îi dau siguranţa că nu s-a îndepărtat de cărare: drumul dinaintea lui e sigur, verificat, pentru că l-au făcut şi alţii care au avut succes! Şi, dacă nu-i pasă de adevărul lui însuşi, cum să-i pese de adevărul altuia sau de… (cu un cuvînt mare) adevăr, în general? Le tace şi pe ele, chiar dacă a avut şansa să le vadă. Un asemenea om eu cred că e mort. Umblă pe stradă în costum ori blugi, e liber sau are familie, deţine slujbă, eventual titluri academice, CV, premii şi alte cele, ba chiar petrece cu prietenii, iubeşte etc., dar e mort.
 
Cînd un ins mort se apucă de scris, literatura pe care o aruncă pe piaţă e sintetică, adică una care nu are principii vitale, cum nu are nici mîncarea sintetică. Pentru că literatura poate fi, ca şi mîncarea, şi naturală, şi sintetică.
În ce mă priveşte, consider literatură naturală, adică adevărată şi vie, literatura născută dintr-un om viu. Bucuria, suferinţa, teama, angoasa, iubi­rea, ura, sentimentul singurătăţii etc. îmi par a fi „personajele” poeziei şi motoarele personajelor prozei. Pagina în care văd, convingător, din ce şi cum se nasc bucuria, suferinţa, teama, angoasa, ura, iubirea etc. respiră, pentru mine, autenticitate. O astfel de literatură mă hrăneşte, mă face să revin mereu la ea. Autorul ei îmi stimulează solidaritatea, fiindcă abia lui pot să-i spun fără concesii „mon semblable, mon frère”. Omene­scul din el mă ajută să suport sau să înţeleg mai bine omenescul din mine. Teama mea nu mă mai cotropeşte aşa de tare, fiindcă o împart cu altcineva, bucuria lui devine mai strălucitoare, fiindcă o recunosc, vulnerabilitatea sau conştiinţa propriei nimicnicii mă fac să tremur, fiindcă le încerc şi eu. Chiar dacă firul narativ (dacă mă gîndesc la proză), în sens clasic, e minim, cartea aceea are multă viaţă: circumstanţele naşte­rii, naşterea şi tribulaţiile unei stări devin pentru mine mai palpitante decît o intrigă poliţistă, umbra mea detectivistică se ţine mereu în spatele ei, îi urmează paşii cu paşi de criminalist: e, cu adevărat, vie? Care-i sînt „acoliţii”? Unde se duce, unde va ajunge? Ce mas­că va lua? Pe cine va „omorî” şi de cine va fi „omorîtă”?   
Asta e literatura la a cărei lectură particip de-adevăratelea, chiar dacă tehnica nu e... la înălţime. Tehnica? Dar ce o fi tehnica? În nici un caz jongleriile şi acrobaţiile făcute de unii cu spaţiul, timpul,
(inter)tex­tualităţile etc., etc. Mă respinge tehnica devenită scop în sine. O literatură cu tehnica la vedere e ca un om cu sistemul nervos sau, şi mai bine, cu maţele la vedere. Aşa cum o înţeleg eu, tehnica e acea stăpînire a textului pînă la a-l face pe cititor să te urmeze. Ea trebuie să fie „atît” cît să adune cărămizile într-o construcţie clară şi solidă. Or, cineva care e preocupat conştient să pună în pagină ceva viu (o stare, o experienţă trăită de el însuşi) va fi condus şi se va duce către prinderea lui într-o con­struc­ţie cu „ferestre”, „acoperiş”, „uşă” etc. Nimic redundant şi nimic forţat: acel „ceva viu” are pro­pria lui respiraţie, impune singur re­gia, deci des­chiderea, devenirea sa. Şi în deve­nirea sa pot intra foar­te bine şi chiar cît se poate de logic şi fabulaţia, şi suprare­alul, şi „dera­pajele” sub semnul absurdului, şi suspansul, şi iraţionalul etc. Depinde de substanţa intimă a autorului, de sensibilitatea, de harul şi de cultura lui.
Iată, de pildă, într-o carte la care revin uneori (Confe­siunile lui Malte Laurids Brigge, a lui Rilke): apariţia unei tinere moarte printre membrii familiei ei, adunaţi la cină – care o văd, fireşte – , creează un moment de mare tensiune. „Vorbeai de autentic, păi ăsta e un lucru auten­tic?”, m-ar putea întreba cineva. Păi da, e un lucru autentic, toţi sîntem locu­iţi de morţii noştri, toţi îi simţim şi vorbim cu ei. (Şi, la o adică, de ce nu ar fi chiar o prezenţă... reală? Ce ştim noi despre lumea în care trăim?) Aristotel avea drep­tate: „E de preferat ceea ce e impo­sibil, dar plauzibil, decît ceea ce e plauzibil, dar puţin convingător”...
 
Literatura sintetică nu mă hrăneşte. Dacă totuşi o citesc – lucru rar, fac parte dintre cei care abandonează o lectură după primele pagini –, rămîn flămîndă, ba mă pot intoxica şi îmbolnăvi de silă. E literatura făcută după scheme, reţete de succes, în care ingre­dientele turnate cu toptanul (bancurile, scenele de sex, scenele de „bătaie”, incursiuni în sordidul căutat cu lumînarea, în anatomia inti­mă umană, în experienţe trase de păr, argoul şi limbajul buru­ienos, dar şi, la polul opus, citatele „savante” sau „filozo­fările”-cu-orice-preţ, cu alte cuvinte, tot ce e la modă la un moment dat) sînt asemenea chimi­calelor (coloranţi, arome, intensi­ficatori de gust) cu care un negus­tor de cîrnaţi vrea să acopere gustul cărnii stricate sau, şi mai rău, lipsa cărnii din produsele sale. Într-o asemenea lite­ratură, persona­jele pot fi chiar hiperrealiste, pot avea cores­pondenţi pe care îi întîlnim la tot pasul, traiectorii existenţiale re­cog­nosci­bile şi, totuşi, nu au nici un gram de sînge în vene: sînt fără pic de viaţă şi adevăr în ele. Plauzibile, dar puţin convin­gătoare, cu vorbele lui Aristotel...
 
 Literatura română contemporană îmi pare plină de scrieri sintetice, cum piaţa noastră comercială e plină de „obiecte” sintetice: flori minunate, dar fără miros, roşii mari, dar fără gust, piersici ară­toase, dar fără aromă şi dulceaţă etc. Multe scrieri – şi nu mă gîndesc la veleitarii recunoscuţi de toată lumea – sînt ase­mă­nătoare lor: arătoase, atractive, sclipi­toare la su­pra­faţă, dar fără miros, fără gust, fără aromă – pe scurt, fără princi­pii vitale. În poezii abundă cuvintele goale, de parcă autorii lor vulgarizează, reducînd-o la neant, spusa mallar­meană că „poezia se face cu cu­vin­­­te, nu cu idei”. În proze colcăie personajele false, care scîrţîie din balamale: nişte fantoşe. O literatură ne-vie, ne-sim­ţită, fando­si­tă, frivolă, scrisă de scriitori morţi. Din dorinţa de succes rapid, din superficialitate, din prostie, ori din cine ştie ce alte motive ei îşi refuză propria identitate şi mimează în draci trăiri, capa­cităţi, acţiuni, calităţi, gînduri, filozofii, cunoştinţe, sentimente ale altora. Ideea să fie ei înşişi pare (dar poate greşesc) la mii de km distanţă de ei. Ce trist: nu e păcat să-ţi ignori propriile gînduri şi simţuri, cînd poate cele mai teribile daruri pe care ni le face Dumnezeu sînt creierul şi intuiţia şi simţurile? Eu cred că e păcat. Chiar dacă desenul lumii pe care îl refaci de unul singur, cu propriile forţe şi materiale, e prost, măcar ai încercat să fii tu însuţi. E şi asta o victorie asupra neantului.
 
Într-o lume moartă, simplul fapt de a fi viu mie îmi pare un lucru nemai­pomenit. În lumea românească, în care imitaţia pare a fi fost şi pare să fie formu­la cea mai prolifică, cea mai frecvent întîlnită din toate timpurile, în lumea românească unde, în consecinţă, cred că moartea a crescut înaltă pînă la piept şi e deasă ca un păpuriş, un scriitor îmi pare original prin chiar faptul că e viu. Şi, la rigoare, mă mulţu­mesc şi cu un semn cît de mic că scriitorul e viu. Nu mai caut artă care să mă zdruncine prin prospeţime, profunzime şi grandoarea reve­laţiilor pe care mi le produce; mă mulţumesc să văd o cît de mică urmă de viaţă. Un scriitor viu, de aici sau de aiurea, e pentru mine un revolu­ţionar, un avangardist, pentru că deranjează pre-ju­de­cata, clişeul de gîndire, poza, artificialul, ipocrizia, prefăcătoria, „teatrul”; arta lui vine şi se pune împotriva morţii, tulbură gîndirea „pe de rost”, simţirea „pe de rost”, înregimentarea linişti­toare, mo­lî­ie şi vegetativă, alinierea la modă.
 
Asaltul morţii asupra noastră e continuu, fiindcă lumea oamenilor parcă tinde irepresibil să se aşeze într-un tipar, într-o schemă, poa­te şi pentru a fi „mestecată”, înţeleasă, acceptată mai rapid şi mai uşor de noi. Şi atunci, fiecare gînd şi fiecare gest viu sînt pentru mine un pumn dat morţii, în plină figură.