Nu am blog şi nu ţin un jurnal. Reuşesc să mă explic şi înţeleg mai bine, fapt consemnat şi de unii colegi, mai ales exhibându-mă public. Văd că invitaţia lui Vitalie Ciobanu de a scrie despre experienţa mea din televiziune m-a provocat în acest sens.
Când am început cu doi ani în urmă să realizez emisiunea de satiră politică „Ora de Ras” la Jurnal TV, mi s-a părut firesc să o fac pe histrionul. Am avut mereu în mine această dimensiune, care îmi place şi de care mi-e jenă. Nu am exteriorizat-o decât în studenţie şi adesea nu realizez că multă lume nu m-a văzut atunci. Publicul de azi mă percepe prin prisma lucrurilor „serioase” pe care le-am făcut în ultimii douăzeci de ani. Adică a prozei, a dramaturgiei, a jurnalisticii.
Nu m-am putut aduna şi dedica în totalitate uneia dintre aceste activităţi. Dacă aş fi făcut doar teatru sau doar literatură, sau doar jurnalistică şi aş fi reuşit, poate la un moment dat aş fi încetat să mă mai „disloc” şi să ajung în televiziune, de pildă.
Când zic „reuşit”, mă refer la toate ingredientele cunoscute: performanţă profesională, recunoaştere acasă, dar mai ales afară, notorietate şi, ca o consecinţă inexorabilă vai! recompensă financiară pe măsură.
Nu a fost să se întâmple. Nu am atins marea performanţă în niciunul dintre cele trei domenii, iată de ce ingredientele despre care vorbesc au fost la rândul lor înjumătăţite. Sau poate chiar mai rău.
De când fac televiziune, le am pe toate. Îmi lipseşte doar recunoaşterea afară, dar văd că succesul acasă poate estompa uneori setea de glorie externă. Mă surprind uneori cultivând un soi de schizofrenie: ca şi cum fac în continuare literatură şi ataşez la ea garnitura succesului din televiziune.
Iar succesul acesta, mda, este reconfortant... Din copilărie, am  moştenit o dorinţă acută de a fi iubit, după ce mă simţisem mereu un copil ignorat şi ameninţat. Copilul a primit, iată, tot ce dorea la 50 de ani. Mi l-aş fi dorit pe la 25-30, în cel mai rău caz – la 40. Atunci eram pregătit şi îl aşteptam. Acum, când nu îl mai pot trăi cu aceeaşi intensitate, îmi dă un gust amărui.
Este bizar să mergi pe aceleaşi străzi şi printre aceiaşi oameni pe unde ai mers o viaţă, şi dacă înainte lumea din jur practic nu exista, acum strada pur şi simplu nu te lasă să te dispensezi de ea. Eşti recunoscut de aproape fiecare al zecelea om întâlnit, primeşti sute de priviri curioase şi zâmbete binevoitoare. Nu mai am zile în care să nu mi se strângă de câteva ori mâna în stradă, să nu mi se mulţumească, să nu mi se ceară autografe. Sunt oameni de condiţii foarte diferite. Cu unii mi-ar plăcea, poate, să fiu prieten, pe alţii nu aş mai vrea să-i întâlnesc niciodată în viaţă.
Apoi banii. Până acum doi ani eram un om sărac ca şi marea majoritate a colegilor intelectuali. Îmi amintesc atâtea situaţii când trebuia să am grijă să nu cheltui ultimii 4 lei cu care să ajung acasă, la Truşeni. Încă nu mă pot obişnui cu situaţia de acum, când niciodată nu duc lipsă de bani. Bine, oricum locuiesc în continuare la rude şi nu ştiu când o să-mi pot permite un apartament, dar asta e altceva.
De două luni, în paralel cu emisiunea „neserioasă”, fac şi una serioasă, de atitudine, se cheamă „Mai pe scurt”. Probabil, dau iarăşi motive unora să se întrebe care sunt eu cel adevărat. Îmi dau mie însumi, în primul rând, astfel de motive. Dar până alţii se dumiresc, eu văd că sar relativ uşor dintr-o postură în alta.
S-a observat, fireşte, că îmi este proprie o anume înclinare spre exhibiţionism, o dimensiune de „personaj”. Îmi plasez cu destulă uşurinţă persoana printre personajele cărţilor şi textelor mele şi nici nu mă sinchisesc să mă deghizez cumva.
Eu cred că asta vine dintr-un sentiment de înstrăinare, o incapacitate de a participa cu adevărat la tot ce mi se întâmplă în viaţă. Plus un fel de inconştienţă, pe care unii telespectatori o confundă cu vitejia. Bine, îmi dau şi eu seama că de multe ori calc pe muchie de cuţit cu sinceritatea şi criticile la adresa unor oameni fără nici-un Dumnezeu. Dar parcă numai aşa simt că „particip”...
Realizez, totodată, că mă pierd cumva pe mine. M-am lăsat atras într-un joc ale cărui reguli nu îmi sunt cunoscute până la capăt, iar finalul este imprevizibil. De ce procedez aşa?... Unde vreau să ajung?... Cineva dintr-o parte ar avea, bineînţeles, mai multă luciditate (şi ironie) ca să-mi răspundă mai exact decât o pot face eu. În ce mă priveşte, pardon, nu pot evita păcatul căderii în patetic.
Vreau să spun că mă simt în continuare tânărul de 25-30 de ani, cel care într-o zi s-a trezit strivit de gândul morţii şi nu a mai putut niciodată scăpa de această angoasă. Şi care, în timpul perestroikăi, a primit cărţile cele mai trebuincioase pentru a se întări definitiv în sentimentul deşertăciunii tuturor eforturilor omeneşti. Dar faptul că m-am regăsit în totalitate în ceea ce scriau Kierkegaard, Nietzsche, Berdeaiev, Şestov, Camus, Sartre, Kafka, Yaspers, Cioran şi alţii mi-a dat sentimentul că nu sunt singurul „strivit”, plus iluzia că intrasem într-un fel de „dialog de la egal la egal” cu EI.
Vai, confundam calitatea de personaj cu cea de autor! Aveam şi o scuză, şi EI începuseră ca personaje, ca „victime ale existenţei”, ca mai apoi să se smulgă şi să devină autori. Numai aşa au putut suporta „greaţa existenţială”. Mi-ar fi plăcut să reuşesc ca şi ei, dar, plecând de la personaj, eu m-am rătăcit undeva în drumul spre autor.
Cu câţiva ani în urmă, capitulasem definitiv cumva... Atunci am scris Sex şi Perestroika, iar câteva piese mi-au fost montate pentru prima dată în România. Erau şi acestea nişte jaloane în ceaţă, pe un drum al orbecăirii, chiar dacă m-au scos cumva în evidenţă.
De când fac televiziune, însă, a intervenit ceva nou, cum ziceam. Pentru ca să am iluzia reuşitei în literatură, a venit drogul succesului în televiziune. Un remediu-placebo acceptabil împotriva „greţei.”
...Eu numai prin disperare îmi explic şi sinceritatea mea, şi exhibiţionismul meu.