Parteneri

Un oraş fără identitate

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un oraş fără identitate

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Cea mai bună nuvelă a lui Negruzzi (vezi Manolescu ş. a.) este O alergare de cai. Iată o secvenţă de la începutul textului:
„Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. […]
Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri.
Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc cu barba lungă, îi mâna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covârşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stânjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mâna un frumos băiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.”[…]
Reţinem, din tabloul epocii, câte ceva din preocupările administraţiei (căreia nu-i scăpau evenimentele mondene), ceva din viaţa beau-monde-ului. A remarca: vestimentaţia de contrabandă a damelor, un vizitiu exotic, un mixaj ruso-moldovenesc în echiparea atelajului
 
***
Peste câteva decenii, aceleaşi locuri erau descrise de Stere în cartea a doua a epopeii:
„Chişinăul se întindea pe o coastă de deal înclinată spre nord până la valea Bâcului.
De-a lungul acestui râuleţ mlăştinos, în partea cea mai veche a oraşului, sunt aşezate mahalalele româneşti. Ceva mai sus se află celebrul talcioc („învălmăşeală”), un fel de Târgul Cucului al Chişinăului. Iar mai sus, în „Târgul ruşilor”, străzi largi şi drepte împart oraşul în pătrate regulate, ca într-o tăblie de şah. Două din aceste pătrate, în centrul oraşului, care se întâlnesc în cercurile lor în diagonală, formează două mari grădini publice: „Parcul orăşenesc” şi „Bulevardul”; în mijlocul acestuia din urmă se ridică impozantul „sobor” – catedrala arhiepiscopiei.
Acum şaptezeci de ani capitala Basarabiei făcea impresia unui mare sat, adormit, dacă nu chiar mort. Vastele străzi nepavate şi necanalizate se transformau pe vreme ploioasă în râuri de noroiu care se scurgeau în vale, iar pe timp de secetă erau acoperite vecinic de un adânc strat de praf.
Imensa piaţă „Poliţienească” se înfăţişa în acele vremuri ca o adevărată Sahara şi străbaterea ei prin nisipul în care se înecau picioarele cerea un efort fizic la care nu avea curajul să întreprindă navigaţiunea prin noroiul ei fără fund. Casele, cele mai multe fără etaj, se pierdeau între largi terenuri virane, numai în parte plantate cu arbori.
Dintre puţinele clădiri  cu etaj răsăreau, în centrul oraşului, în contururi masive, palatele Răşcan-Derojinski şi Semogradov, iar spre marginea de est, în mijlocul unui alt vast pustiu de nisip: „Piaţa ostrovului”, se profila castelul închisorii, o sumbră clădire, cu aspect medieval, cu ziduri înalte şi turnuri sinistre. La vest, în strada Moscovei, numită în urmă Alexandru, se ridica zveltul turn pătrat al bisericii luterane, cunoscută sub numele popular de „Chirca” (Kirhe)…”
Pe lângă noroi şi praf, reţinem, ca semne distincte, chenarele drepte ale străzilor, din partea de sus (era pus în aplicare, de câteva decenii, „planul lui Ozmidov” de dezvoltare a oraşului), şi cele două grădini publice. Pieţele sunt imense, există o mulţime de terenuri virane. Apoi: câteva palate, castelul închisorii şi turnul în patru colţuri al bisericii luterane. Adică, doar ceea ce nu mai e de reţinut, ceea ce nu mai constituie semne ale oraşului… Printr-o ironie a sorţii, războiul a distrus exoticul castel al închisorii (o mini-Bastilie!) şi a construit pe locul demolatei biserici luterane (aşa luptam cu nemţii!) monstruozitatea de Palat Prezidenţial, care, se creează impresia, azi, nesolicitat de nimeni, se va demola de la sine.
 
***
Gheorghe V. Madan prinde câteva secvenţe foarte cinematografice din Chişinăul sfârşitului de secol XIX şi din cel interbelic. Citez din O podoabă a Chişinăului – talciocul:
„[...] Înghesuiala-i mare. Roieşte lumea nevoiaşă de tot soiul: bărbaţi şi femei de tot neamul; şi ruşi, şi ovrei, şi români, şi armeni, şi greci, şi ţigani.
Trăiesc toţi în pace unii cu alţii, fiindcă nu-i întărâtă nimeni unul împotriva altuia.
Aici vinde şi cumpără numai nevoia. Nimeni nu vinde şi nu cumpără de gust sau de plăcere.
Unii fac negustorie statornică, zilnică, dar cei mai mulţi vin numai atunci când îi sileşte nevoia.[…]
Cea mai mare îngrămădire e în zilele de iarmaroc şi toamna, în ajunul iernii. Nu fac gălăgie mare. Nu se strigă, nu se ademenesc unul pe altul în gura mare, că marfa-i la vederea tuturor, cine vrea cumpără, cine nu – nu.
Se vinde şi se cumpără orice, până şi lucrul căruia îi dai cu piciorul. Că ce nu se găseşte la talcioc?...
Îmbrăcăminte veche de tot felul: bărbătească şi femeiască. Unele din haine sunt numai purtate, iar altele cârpite şi terfoase.
Încălţăminte de asemeni găseşti de tot soiul: şi ciubote, şi papuci, şi ghete, şi bocanci, şi galoşi, şi şoşoni; unele bune încă de purtat, dar altele nişte potloage, să le arunci a doua zi după ce le-ai încălţat.
Fel de fel de cărţi: şi ruseşti, şi româneşti, şi nemţeşti, şi franţuzeşti.
Sute de tacâmuri şi mii de unelte şi mărunţişuri.
Samovare, farfurii, tăvi, lighene, ibrice, ceainice, paturi, scaune, ţoale, mese, dulapuri, saltele, sfeşnice, pahare, linguri, cuţite, perii, belciuge, furculiţe, patefoane, gulere, cravate, nasturi, oglinzi, sfredele, brice, foarfece, ochelari, beschii, schiţelnice, sticle goale, topoare, bărdiţe, icoane, căţui, mutelce, sule, candele, dălţi, lămpi, ghitare, vioare, ceasornice, inele, cercei, piepteni şi aşa mai departe, până şi oale de alte nevoi se vând.”
Ei bine, „oale de alte nevoi” sunt chiar un element exotic (autorul va descrie mai jos un caz nostim despre utilizarea neadecvată a obiectului). În rest, aglomerarea mă trimite la poezia lui Minulescu Într-un bazar oriental. Nimic deosebit în acest şir de obiecte (cam aceleaşi le găseşti în pieţele Chişinăului de azi)… Aglomerarea polietnică ne duce cu gândul la babilonia tipică oricărei urbe.
E multă lume nevoiaşă. Peste tot există această „pătură”, numai că pretutindeni o formează doar marginalii urbei, pe când aici e chiar oraşul, în esenţa lui. Iar talciocul, imaginea economiei de piaţă în ipostaza ei rudimentară, aici e o formă statornică de „comerţ”. Cu mici excepţii, lumea nu produce special pentru vânzare. Ei vând surplusul şi inutilul. În Europa, majoritatea satelor se adună în jurul oraşelor. Ele produc marfă pentru oraş şi din asta trăiesc. La noi, satele sunt înşirate pe unde vrei şi trăiesc într-un fel de economie naturală, în care tot ce se produce se consumă pe loc şi doar surplusul se vinde.
În aşa fel, talciocul e un iarmaroc sătesc, care, adevărat, funcţionează zilnic. Filozofia lui nu e nici măcar a bazarului oriental (acolo vânzarea e o meserie şi o mândrie, acolo există un soi de turnir al vânzătorilor, pe când aici „nu se strigă, nu se ademenesc unul pe altul”). Târgoveţii noştri mai curând se jenează de această funcţie acceptată de nevoie. De unde viţă de fabricanţi, de unde viţă de negustori? Iar fără aceştia, de unde mentalitate de orăşean?
Universul este polietnic, un semn al babiloniei urbanistice, dar cu specific local. Ei „trăiesc toţi în pace” (oraşe mononaţionale nu există, e aproape o contradicţie de termeni), dar [deocamdată] e pace interetnică, „fiindcă nu-i întărâtă nimeni unul împotriva altuia”. Nevoile încep atunci când, intermitent, cineva îşi aminteşte că e „naţiunea dominantă” şi începe să imprime oraşului „colorit naţional”.
Aceste tentative de a impune „identitate naţională” oraşului conduc, cel mai adesea, la mutilările lui. Chişinăul a fost afectat în câteva rânduri de „coloritul naţional” (sau ideologic) impus, fiind, pe rând, rusesc, românesc, sovietic, moldovenesc. Numai neamţul Carol Schmidt, legendarul primar (pe timpul căruia oraşul era pavat şi s-au construit majoritatea clădirilor proiectate de Bernardazzi), încercase (şi reuşise) să-i dea o orientare cosmopolită, occidentală, urbană, în esenţă. Şi în care elementele se armonizau cumva…transnaţional, nu internaţional. De altfel, primarul Schmidt îşi dădea demisia benevol, în 1903, în semn de protest, după pogromul antievreiesc de la Chişinău. Un oraş şovin nu îl mai interesa.
 
***
Chişinăul nu a crescut nici natural şi treptat (modelul Constantinopol), nici nu a apărut pe loc gol, pe cale artificială (modelul St. Petersburg). El a devenit oraş, mai bine zis, centru administrativ, prin alăturarea, la târgul care era (faptul se datora aşezării „la răscruce de drumuri”), a unor mari spaţii şi a unor mase de oameni aduse (în scurt timp, populaţia se triplase, exclusiv cu colonişti: ruşi,
nemţi, evrei).
Fenomenul, în registru minor, ne mai este cunoscut: în cazul în care un sătuc-târg mai răsărit devenea centru administrativ (centru raional), i se adăugau câteva acareturi administrative, câteva dughene care îi formau „infrastructura” şi satul devenea „orăşel” (clonat, tras la xerox ca miile de aşezări impersonale, de acelaşi fel). Odată anulat „statutul”, murea şi „urbea”.
Spre deosebire de numele de botez (identitate formală), porecla unui om are o calitate identitară precisă. Pentru locuitorii unui oraş, el e „capitala Patriei” şi e „oraşul meu cu umeri albi de piatră”, pentru alţii însă poate fi oraşul ciorilor sau al drumurilor găurite (ca să ne amintim, în context, şi de blestematul Puşkin: ce trebuia să creadă despre acel… sat noroios un dandy, care a descins aici din saloanele aristocratice ale Petersburgului?).
După Parmenide, „identitatea fiinţelor empirice” este „ceea ce rămâne aceeaşi în ciuda schimbărilor”. Care ar fi semnele Chişinăului ce îi conferă personalitate? Dacă e să-l ascultăm pe Madan, acesta ar fi talciocul, dacă e să-l credem pe Al. Robot, acestea ar fi ciorile – pajurile mizeriei chişinăuiene… Dar azi nici unul, nici altul nu mai sunt semnele urbei noastre (ce să mai vorbim de castelul închisorii şi de turnul bisericii luterane, care, rămase doar pe cărţile poştale de epocă, par şi mai exotice?).
Normal ar fi să nu-i construim intenţionat „semne specifice”, în manieră kitsch. Să nu-i conferim forţat „colorit” local, naţional, european. Să-l facem funcţional, comod pentru locuitorii lui şi plăcut pentru oaspeţi. Poate că se întrevede, într-un final, un oraş tipic de la Porţile Orientului, poate un soi de Constantinopol în minor vibrează latent în interioru-i? Din păcate, oraşul şi ţinutul nu prea a luat multe (şi avea şanse!) de la culturile care şi-au avut reprezentanţi pe aici. Din văgăunile lui nu prea se vede lumea. Dar dacă urci pe înălţimile reziduurilor culturale, ai putea să vezi de aici Iaşiul şi Bucureştiul, Moscova şi Kievul, Istanbulul şi Ierusalimul. Deocamdată însă oraşul nu a mers prea departe de „caracterizarea” din Descrierea… lui Cantemir: „…Chişinăul, lângă apa Bâcu, târguleţ de puţină importanţă”.
Şi să nu uit: dacă am fi continuat navigarea prin cărţi, am fi ajuns şi la Ultima lună de toamnă a lui Druţă. Şi am fi descoperit că… nu ai ce să citezi de acolo (ultima secvenţă a călătoriei Tatălui se produce în Chişinăul sovietic). Este atât de incolor, atât de imemorabil oraşul, încât nici pensula impresionistului Druţă nu înregistrează nimic (Ch-ău-l lui Emilian Galaicu-Păun e un document de altă natură, nu am vrut să intru şi în poezie, chiar dacă de acolo ne putea ademeni Aurelia Borzin cu Chişinăul – „o tabletă de ciocolată”).
Poate că, lăsându-i în pace semiotica-simbolistica, dar dezvoltându-l pragmatic, peste vreo trei sute de ani, precum gazonul englezesc din parabolă, el va deveni oraş cu personalitate. Îi e posibilă o faţă distinctă mai devreme? Desigur! Numai că va fi, iar, o grimasă forţată. Efemeră.
Şi îi va întârzia, din nou, maturizarea.

nvcksf

soweui nvcksf