Profesor la Universitatea din Tel Aviv, Shlomo Sand a devenit, de șase-șapte ani, și mai cunoscut publicului european, după ce ultimele sale cărți – trei la număr – i-au fost traduse în engleză și franceză. Și ce cărți! Toate, fără excepție, iconoclaste (iar cuvîntul este blînd...). Iată-le, în versiunea franceză (cea mai recentă): Comment le peuple juif fut inventé, 2010; Comment la terre d’Israel fut inventé, 2014; Comment j’ai cessé d’être juif, 2015.
Titlurile fac aproape inutil orice comentariu. Adept hotărît al teoriilor „construcționiste” despre națiune, Sand consideră că atît „poporul evreu”, cît și patria acestuia sînt, de fapt, „creații” ale sionismului modern. Potrivit istoricului israelian, identitatea evreiască ar fi fost construită de toutes pièces prin „inventarea” unei limbi (ebraica) și a unei istorii comune, în mare parte „mitice”, pusă în relație cu un spațiu („Eretz Israel”), care, în dimensiunile sale actuale, nu are o legătură strictă cu tradiția biblică. Inițiatorii acestei ample operațiuni (începută încă înainte de 1948) urmăreau să unifice poporul evreu, ștergînd multiplele particularități culturale și lingvistice dintre grupările sale, apărute în decursul unei istorii străvechi, marcată de strămutări repetate. Reușita ei a fost, după Sand, numai parțială. Soclul edificiului identitar creat de liderii sioniști a rămas, inevitabil, religia – singurul element istoric (adică „adevărat”) al acestei construcții, ceea ce – afirmă autorul – face din Israelul contemporan, în pofida democrației sale parlamentare, un stat etnocratic, definit ca „evreu”, pe baza apartenenței la aceeași religie. Shlomo Sand a explicat de ce refuză o asemenea identitate îngustă și exclusivistă (pentru că nu include și populația arabă din Israel) în ultima din cele trei cărți menționate, cea mai provocatoare dintre toate. 
Acesta este, prin urmare, autorul volumului pe care îl comentez astăzi. Potrivit propriei percepții, Sand este un liberal. Din exterior (și potrivit „nomenclatorului” ideologic francez), el pare, mai curînd, un intelectual de „stînga”, chiar foarte la „stînga”, afin cu globalismul („mondialismul”) și multiculturalismul îmbrățișat (încă) de mulți intelectuali din „Hexagon”. Pentru asociațiile și comunitățile evreiești din Israel și din lume, el este, cu siguranță, o „oaie neagră”, aidoma lui Tony Judt, un alt critic aspru al politicii israeliene. Mai trebuie adăugat că Sand este și un adept al „relativismului” istoriografic, care nu crede că interpretările trecutului pot ajunge la „adevăruri”. Pentru el, istoria se scrie și se rescrie continuu, în funcție de opțiunile politice și ideologice ale prezentului. Aceasta este cheia în care trebuie citite toate cărțile sale. Tot de aici decurge și caracterul lor provocator.
Spre deosebire de cărțile menționate, aceea de față este, în ciuda titlului, de asemenea, „sfidător” – Crépuscule de l’histoire –, cea mai... inofensivă. Ca toate volumele lui Sand, și acesta are o „intrigă” autobiografică. Autorul reconstituie liniile mari ale evoluției concepțiilor (europene) despre istorie prin prisma propriei experiențe formative și intelectuale. Împletind istoriografia cu biografia, Shlomo Sand ne povestește cum și-a schimbat, treptat, viziunea despre istorie, de la una „pozitivistă”, inspirată de convingerea că cercetarea trecutului poate ajunge la formularea unor concluzii („adevăruri”) definitive, la aceea de astăzi, sceptică nu numai în privința stabilității judecăților istorice, ci și a utilității însăși a acestei discipline în lumea contemporană. „Parcursul pe care l-am străbătut – scrie el – între certitudinea materialistă a începuturilor mele și relativismul dubitativ actual constituie, de fapt, o lungă călătorie, marcată de perplexitate și incertitudine” (p. 22).
După un început destul de convențional al studiilor, la Universitatea din Tel Aviv (evocat în primul capitol, Défaire le mythe des origines), primul moment de cotitură al parcursului intelectual al lui Sand a avut loc cînd autorul a devenit student la faimoasa École des Hautes Études en Sciences Sociales. Aici, Sand s-a întîlnit cu „noua istorie” franceză, care l-a cucerit imediat. În funcție de sugestiile ei conceptuale și metodologice și-a elaborat tînărul istoric teza de doctorat, susținută peste numai cîțiva ani, în același cadru instituțional. Subiectul ei – propus de masterul său, Georges Haupt, – a fost unul de istorie politică: raportul dintre Georges Sorel și marxism. Întreaga istorie a acestei experiențe, care l-a „vindecat” pe Shlomo Sand de pozitivismul și materialismul începuturilor, este relatată în capitolul al doilea (Échapper à la politique?). Tot aici, autorul povestește cum a început „noua istorie” să se destructureze, prin redescoperirea subiectivității, a individualității umane, a cotidianului, a „locurilor memoriei” etc., în urma unei și mai adînci confluențe cu antropologia. Este perioada cînd au apărut și primele semne de incertitudine cu privire la validitatea concluziilor istorice, suscitate de cărțile lui Hayden White și, mai înainte, Richard Rorty, emblematice pentru ceea ce s-a numit, mai tîrziu, „cotitura lingvistică” (linguistic turn). Începutul „valului” relativist în interpretarea istoriei, din anii ’80 ai secolului trecut, l-a prins pe Sand la Universitatea din Tel Aviv, unde începuse să predea după întoarcerea din Franța (1985). Reconstituirea clarificărilor suferite în acest interstițiu al biografiei sale constituie subiectul celui de-al treilea capitol al cărții (Sonder la vérité du passé), unde Sand se oprește și asupra pozitivismului rankean, pe care îl repovestește cu pricepere, pentru a face mai bine înțelese răsturnările produse, după aceea, de Școala „Analelor” și de „invazia” relativismului.
Lecturile autorului din această perioadă a vieții nu au făcut decît să mărească breșa în certitudinile epistemologice de odinioară. Cea mai serioasă dintre toate s-a produs, după toate aparențele, în modul în care înțelegea Sand formarea națiunilor. „De cînd am început – scrie el – să mă confrunt, pe urmele lui Benedict Anderson, Ernst Gellner și Eric Hobsbawm, cu modalitățile în care spiritul național este prezent în diferite timpuri istorice, scrierea istoriografiei și tehnica sa de difuziune a cunoașterii mi-au apărut ca un domeniu mult mai capricios decît îmi imaginasem pînă atunci. Am înțeles că afirmația întru cîtva excesivă a lui Max Planck, că adevărul științific «nu triumfă convingîndu-i pe adversari și făcîndu-i să vadă lumina, ci, mai curînd, pentru că adversarii sfîrșesc prin a muri, iar o nouă generație apare, familiară cu acest adevăr», se aplică ... mai bine noilor paradigme istoriografice și controverselor suscitate de ele” (p. 225-226). Acesta este, de altfel, și subiectul celui de-al patrulea capitol (și ultimul) al cărții (S’éloigner du temps national), care îi prilejuiește lui Sand o trecere amănunțită în revistă a relativismului istoriografic, de la „părinții fondatori” (Nietzsche, Croce, Carl Becker), pînă la reprezentanții săi mai vechi (Edward Carr, Hayden White) și mai noi (Foucault, Veyne și alți cîțiva). Nu cred că mă înșel dacă văd în aceste lecturi și în cele de mai sus (Gellner, Anderson, Hobsbawm) principala sursă a opticii prin care Shlomo Sand și-a scris cărțile despre „inventarea” Israelului și a poporului evreu.
Deși acceptă postulatele relativismului istoriografic, Sand nu ezită, totuși, ocazional, să ia (o oarecare) distanță, ceva mai critică, față de el, fără, însă, a-l abandona. Așa se întîmplă, de exemplu, cînd vine vorba despre negarea Shoah-ului (p. 275 și urm.). Autorul recunoaște că acest eveniment îi poate pune în dificultate pe toți „istoricii postmoderni” (cum îi numește pentru a evita eticheta de „relativiști”) și că, pe de altă parte, ascensiunea simultană a postmodernismului și a revizionismului în Europa și America de Nord nu a fost întîmplătoare. El își apără, însă, „comilitonii”, făcînd distincția (absolut corectă, mă grăbesc să adaug) între „relativiști” și „negaționiști”: nici un istoric serios – afirmă autorul – nu se regăsește printre cei ce neagă Holocaustul, a cărui realitate istorică este mai presus de îndoială.
Acest lucru nu-l împiedică, totuși, pe Shlomo Sand să conchidă, pesimist, că asistăm la „crepusculul istoriei”. Explicația acestui fapt nu ține, potrivit autorului, numai de contextul actual (globalizarea economică și culturală, declinul statelor naționale, „prezenteismul” care subminează orice proiect colectiv și, implicit, una din funcțiile importante ale istoriei: aceea „utopică”, altfel spus, capacitatea ei de a propune un viitor, dedus din interpretarea trecutului). Ea trebuie căutată și în influența covîrșitoare pe care politicul a avut-o, întotdeauna, asupra istoriei, orientîndu-i explorările și dictîndu-i, în mare măsură, rezultatele. Multă vreme negat sau ocultat (cum au făcut-o, crede Sand, și fondatorii „noii istorii” franceze), acest adevăr a fost, o dată pentru totdeauna, scos la lumină de istoricii postmoderni, nimeni, de aici înainte, nemaiputînd să-l ocolească. Prin urmare, adepții muzei Clio trebuie să accepte că cercetarea trecutului nu le va furniza niciodată mai mult decît „adevăruri relative și parțiale”, care vor nutri „noi contradicții”, sortite să fie puse la îndoială și depășite, într-o succesiune fără sfîrșit.
Dar, consideră Sand, nu numai incertitudinile epistemologice sînt cele cărora li se datorează declinul istoriei. Infinit mai gravă în discreditarea actuală a acestei discipline este dispariția utilității sale tradiționale: aceea de instrument al configurării identităților colective. În secolul al XIX-lea și o lungă perioadă a secolului XX, explorarea trecutului a jucat un rol esențial în construirea „profilului” fiecărei națiuni. Declinul contemporan al statelor naționale face ca această misiune a istoriei să fie, de acum, depășită, ceea ce îi pune în discuție legitimitatea și statutul academic. „Clio, muza istoriei care îmbătrînește, pare să se scufunde astăzi în crepuscul”, scrie Shlomo Sand. Și mai departe: „Lipsa de aptitudine în a mai produce mari narațiuni, cum făceau odinioară teologia și istoriografia națională, îi dăunează, astăzi, considerabil”. „Nu este însă exclus – încheie autorul – ca viitorul să fie purtătorul unor noi politici identitare, care vor avea nevoie și vor solicita noi narațiuni, pe care nu le cunoaștem încă” (p. 297).
În ce mă privește, sînt mai optimist decît istoricul israelian. Nu mai reiau critica făcută, cu ani în urmă, tot în paginile acestei reviste, relativismului istoriografic, atunci cînd m-am ocupat de unele din cărțile dlui Lucian Boia (și el, un impenitent adept al aceluiași curent). Voi spune, în apărarea istoriei, doar un singur lucru: indiferent de forme și anvergură, trecutul va rămîne mereu important pentru comunitățile umane. Inclusiv cel național, care, departe de a fi „mort”, vedem că iese din nou la suprafață, stimulat de crizele recente (imigranții și „Brexit”-ul). Iar asta nu e tot: odată cu trecutul, importantă va rămîne și cercetarea sa continuă, cu ajutorul singurei discipline capabile să o facă orientat și metodic: istoria.
_______________________
Shlomo Sand, Crépuscule de l’histoire. Traduit de l’hébreu par Michel Bilis, Paris, Flammarion, 2015