Categorii

Parteneri

Un mic roman mare (Haruki Murakami, Uciderea comandorului)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un mic roman mare (Haruki Murakami, Uciderea comandorului)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Fără teama că aș exagera, Haruki Murakami este la ora actuală cel mai cunoscut scriitor japonez în viață. Dincolo de faptul că de câțiva ani buni figurează în fruntea listelor cu posibili laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură (deși aș putea pune rămășag că nu-l va obține vreodată!), Murakami se bucură de susținerea unui contingent serios de fani. Dovadă stau, de pildă, cozile imense din librăriile japoneze când urmează să iasă din tipar un nou volum. Câți scriitori contemporani (și nu mă refer aici doar la piața de carte asiatică) se pot lăuda cu un asemenea grad de „împătimire” a fanilor?
Cu la fel de mult entuziasm a fost primit și cel mai recent roman al lui Murakami, în două volume, Uciderea comandorului – publicat în 2018 și tradus și la noi, în colecția pe care i-o dedică Editura Polirom (volumul I a apărut încă de anul trecut, în vreme ce volumul al II-lea a fost publicat în iunie 2019). Înainte de a mă-ndrepta spre romanul propriu-zis, fac o scurtă paranteză, o remarcă privind tipul și amploarea scrierilor lui Murakami. De la Dans, dans, dans încoace (deci de mai bine de 30 de ani), Murakami alternează romanele „grele” (construcții complexe, cu multe personaje, voluminoase) cu alte cărți de mai mică întindere, fără un suflu larg. Poate că autorul simte nevoia de a-și trage sufletul după un op mai lung și îndrăzneț, alternând scrierile ample cu microromane sau volume de povestiri. Astfel se explică, de pildă, cum de se ivește Iubita mea Sputnik ca intermezzo între Cronica Păsării-Arc și Kafka pe malul mării. Ori După întuneric între Kafka… și cele trei volume din 1Q84. Romanul care precedă Uciderea comandorului, Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, urmează același tipar – carte nu foarte lungă, în care autorul se vede că nu și-a propus să dezvolte intrigi complicate, ci mai mult să-și păstreze condeiul, să nu se desprindă de scris, să-și exploreze mai vechi obsesii. Urmând tiparul acestor succesiuni, Uciderea comandorului se anunță de la bun început a fi un roman mare – atât prin întindere, cât și prin anvergură.
La o lectură atentă, se dovedește însă, surprinzător, că această din urmă presupoziție nu se adeverește. Deși are peste 800 de pagini, Uciderea comandorului face impresia unui roman în miniatură, cu personaje puține, desfășurare relativ liniară, în pas domol. În centrul evenimentelor se află un pictor al cărui nume nu-l aflăm, care traversează un soi de criză existențială. Deloc surprinzător pentru Murakami, eroul în jur de 36 de ani (pare o vârstă pentru care autorul japonez a făcut un veritabil fetiș) se află în pragul divorțului după ce soția îl înștiințează pe nepusă masă că iubește pe altcineva și ar vrea să se despartă. Bulversat, tânărul pictor se urcă-n mașină și pornește încotro vede cu ochii, într-un tur al Japoniei care amintește parcă de generația beat și-n care răzbat ecouri din Jack Kerouac. După aproape o lună de peregrinări fără sens, acceptă oferta unui bun prieten de a se muta în casa de la munte a tatălui său, Tomohiko Amada. Acesta este un cunoscut pictor care, ajuns la o vârstă foarte înaintată și cuprins de senilitate, se află acum la azil. Aici eroul pare să regăsească un strop de echilibru, începe să țină cursuri de pictură pentru tineri la o școală din apropiere, pictează când și când. În tot acest timp, ascultă multă muzică (regăsim din nou pasiunea pentru jazz a lui Murakami, dar mai ales pe cea pentru muzică clasică și operă), gătește (alt loc comun murakamian), se lasă purtat de un dolce farniente, întrerupt brusc de descoperirea unui tablou ascuns în podul casei, tablou care dă și titlul cărții de față: Uciderea comandorului. Realizată în tradiționalul stil japonez nihonga, pictura îi aparține bătrânului Tomohiko și înfățișează scena uciderii comandorului din opera lui Mozart Don Giovanni. Există însă aici elemente îndeajuns de stranii, care au darul de a-l fascina pe tânărul pictor și care dau de-nțeles că tabloul ascunde o alegorie mai profundă. Mai mult însă, redescoperirea tabloului și readucerea lui la lumină reprezintă genul de element declanșator care antrenează un curs neprevăzut al evenimentelor. „În orice caz, de la groapa aceasta începea totul. De când adusesem excavatorul împreună cu Menshiki și o destupaserăm, în jurul meu se întâmplau tot felul de lucruri fără noimă. Sau poate că totul începuse în momentul în care descoperisem în pod Uciderea comandorului și îl dezvelisem. Asta era ordinea în care se petrecuseră lucrurile. Sau poate că cele două evenimente lucraseră în tandem.” (vol. 2, p. 116)
Din acest punct romanul virează, brusc, dinspre proza realistă către cea fantastică, respectând o rețetă patentată de Murakami de la În căutarea oii sălbatice încoace. E rost de personaje misterioase, lumi diferite, portaluri, o groapă ciudată (tema coborârii în infern, pe care-o întâlnim aidoma în Cronica Păsării-Arc), relații sexuale complicate, traume personale mai vechi. Ba chiar se materializează idei și metafore – subtitlurile celor două volume nu-s nici întâmplătoare, nici vagi, ci fac trimitere la două personaje aparte. Marele păcat însă e că Murakami nu reușește să mai conducă precum altădată, cu mână sigură, numeroasele fire narative și direcții pe care le deschide. Cititorul este constant intrigat, parcurge cu sufletul la gură ițele unei povești care pare că, încet-încet, converg către un soi de revelație, pentru ca-n final să rămână în bună măsură cu ochii-n soare și cu mai multe întrebări decât răspunsuri. În Uciderea comandorului intriga strălucește (de fapt, e vorba de mai multe episoade care joacă rol de intrigă), dar deznodământul te lasă, în cel mai bun caz, cu un gust sălciu.
Dincolo de povestea, pe cât de promițătoare la început, pe atât de dezamăgitoare în final, Murakami reușește două performanțe. Întâi de toate, creează personaje mai fascinante ca niciodată: de la un misterios „bărbat cu Subaru Forester alb” – un personaj întâlnit de protagonist en passant, pentru o fracțiune de secundă, dar căruia i se dedică zeci de pagini și… un portret, până la bogatul, rafinatul, impecabilul Menshiki – un mecena desprins din filme de Hollywood. „Din mașină a coborât un bărbat bine îmbrăcat, de vârstă mijlocie. Purta ochelari de soare verde-închis, o cămașă din bumbac cu mânecă lungă, albă-albă (nu era doar albă, ci albă-albă) și pantaloni kaki. Era încălțat cu o pereche de pantofi marinărești crem. Să fi avut un pic peste un metru șaptezeci înălțime. Avea un chip bronzat cum trebuie, uniform. Degaja un aer foarte îngrijit. Dar primul lucru care mi-a atras atenția la el a fost părul. Avea un păr bogat și ușor ondulat, dar alb până la ultimul fir. Nu cărunt, ci de un alb imaculat, ca zăpada neatinsă, proaspăt așternută.” (vol. 1, p. 93)
Al doilea punct în care Murakami convinge este zugrăvirea blocajelor pe care le au uneori artiștii. Uciderea comandorului este o amplă frescă a tumultului pe care un om creativ îl resimte atunci când nu mai este „vizitat de muză”, a stărilor contradictorii pe care le traversează, a metodelor prin care se poate ieși dintr-un asemenea impas. Eroul nenumit este pictor, dar tot ceea ce Murakami afirmă limpede sau sugerează despre el ar fi valabil și-n cazul unui muzician, cineast, ori scriitor. În cheia regăsirii inspirației ca echilibru vital trebuie citit și deznodământul molcom și surprinzător de banal al cărții. Și pentru asta, mai mereu e nevoie de un sacrificiu – cum ar fi, de pildă, uciderea unei idei.
Cel mai recent roman al lui Haruki Murakami oferă o intrigă chiar mai antrenantă decât cea a volumelor sale de renume. Atât și nimic mai mult. Însă în ciuda faptului că eșuează narativ, cartea se preschimbă discret într-o pasionantă reflecție asupra condiției artistului și a mecanismelor care declanșează creativitatea. Nu cred că autorul japonez și-a propus asta, dar a reușit prin acest mic roman mare să scrie o strălucită metacronică a blocajelor creative.
_______
Haruki Murakami, Uciderea comandorului. Roman. Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, vol. 1 O idee își face apariția; vol. 2 Metafora se schimbă. Editura Polirom, Iași, 2019