Categorii

Parteneri

Un „lamento” după istoria globală

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un „lamento” după istoria globală

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Profesor la Universitatea din Los Angeles (UCLA) și – din 2013 – la Collège de France (ca invitat recurent), Sanjay Subrahmanyam (născut la New Dehli, dar stabilit în S.U.A.) este, ca mulți dintre istoricii originari din această parte a lumii, specialist în istorie globală. În mare vogă pînă în urmă cu un deceniu, acest tip de abordare a trecutului cunoaște astăzi un reflux vizibil, sub asaltul nenumăratelor istorii memoriale cu tentă identitară, care au ajuns norma aproape curentă a examinării trecutului. În anii ’90 însă și la începutul mileniului doi, istoria globală era purtată de un mare val de simpatie și de un interes autentic, suscitate, amîndouă, de interconectivitatea crescîndă dintre economiile și societățile mapamondului. Perspectiva asupra duratei pe care o propunea această abordare dădea seama de noua realitate mondială, dar, în același timp, ilustra și o optică noneuropeană asupra istoriei lumii, văzută nu de la Paris, Roma, Berlin, Washington și New York, ci de la New Dehli, Tokio și Pekin etc. De fapt, istoria globală inversa „oglinda”, fiind identică în principiul ei cu – îmi vine în minte acum – „noua” istorie a Evului Mediu, concepută de Gh. I Brătianu în 1938 – o istorie privită nu dinspre Occident, ca pînă atunci, ci dinspre Răsăritul greco-bizantin și ortodox, care urma să schimbe percepția obișnuită asupra acestei epoci (proiectul a fost întrerupt din cauza războiului).
Din motivele de context economic și geopolitic, pe care le știm, tot mai puțini sînt cei care vorbesc astăzi de globalizare. La fel de rare au devenit și istoriile de acest tip. Eseul lui Sanjay Subrahmanyam face bilanțul acestei situații.
Ideea directoare a textului (destul de greu de deslușit, din cauza modului nu foarte organizat în care scrie autorul) pare a fi că istoriografiile europene (inclusiv aceea nord-americană), dar și cele din afara continentului, au fost mereu marcate de tensiunea dintre replierea identitară și deschiderea spre exterior. Atracția primului dintre acești poli a fost însă tot timpul mai puternică, manifestîndu-se chiar și atunci cînd viziunea asupra trecutului a depășit granițele naționale. Istoriile universale scrise de europeni, bunăoară, în ciuda anvergurii lor, au fost, invariabil, euro-centriste (așadar, tot identitare), deoarece au tratat trecutul coloniilor din perspectiva cuceritorilor. Dar nici sintezele elaborate, începînd cu secolul XX, de intelectualii
din colonii nu au fost mai diferite, fiind (inevitabil) concepute tot într-o paradigmă europeană, care ignora specificul local (este subiectul capitolului al II-lea, unde principalul exemplu de mimetism istoriografic asupra căruia insistă autorul sînt cărțile lui Jawaharlal Nehru, departe de a vădi – scrie Subrahmanyam – o gîndire elevată).
Nici marxismul, îmbrățișat cu entuziasm, mai pretutindeni, după cel de-al Doilea Război Mondial, nu a fost mai potrivit pentru elaborarea unor istorii locale sau cu o deschidere mondială. Autorul critică această paradigmă, acuzînd-o, pe bună dreptate, că a așezat istoria populațiilor din colonii într-un adevărat pat al lui Procust (v. cap. al III-lea, L’histoire marxiste en question). Eșecul marxismului de a construi în aceste teritorii istorii naționale și universale cu adevărat independente a dat naștere (mai ales în India) așa-numitelor „studii subalterne”, al căror program (restituirea „vocilor și experiențelor” celor dominați) a însemnat, de fapt (asta o spun eu, nu Subrahmanyam), reîntoarcerea și în fostele colonii la perspective pronunțat identitare asupra trecutului.
Relativismul metodologic dominant începînd cu anii ’90 ai secolului XX și – afirmă autorul – corolarul lui, contestarea istoriei ca disciplină, au subminat iremediabil „studiile subalterne”, dar, în același timp, au compromis (în plină globalizare) și șansele de afirmare a unor istorii cu adevărat mondiale, indiferent din ce unghi ar fi fost elaborate (euro-atlantic sau oriental).
Nu sînt atît de convins ca Sanjay Subrahmanyam că îndoiala metodică față de certitudinea interpretărilor istorice, inaugurată de Hayden White și adîncită, de atunci încoace, de nenumărații lui prozeliți, s-ar fi prelungit într-o „contestare” a istoriei. Aș spune că, dimpotrivă, relativismul a potențat această disciplină, încurajîndu-i pe toți („veniți” sau „neaveniți”) să o practice (pe considerentul că orice interpretare este legitimă), ceea ce a contribuit într-o măsură determinantă – iar aici îi dau dreptate istoricului indian – la fragmentarea fără precedent a cîmpului istoriografic și la apariția derivelor naționalist-identitare de astăzi. Sanjay Subrahmanyam analizează acest fenomen în ultimul capitol al eseului (Nationalisme, identité et histoire universelle), oprindu-se la trei studii de caz: S.U.A., Franța și țara sa – India. Dacă în universitățile americane, „voga” studiilor identitare este puternic susținută instituțional prin proliferarea departamentelor de profil în detrimentul celor cu o orientare disciplinară sau consacrate unor zone geografice distincte, ceea ce contribuie – observă el – la „reificarea identităților respective”, în Franța, aceeași tendință este ilustrată de succesul „studiilor postcoloniale”, care inundă, practic, lumea universitară a Hexagonului. Studierea istoriilor naționale (Marea Britanie, Germania, lumea hispanică) este – notează Subrahmanyam – cvasighetoizată în Franța, iar „numărul istoricilor profesioniști care cercetează și predau istoria Africii, a Indiei sau a Chinei este foarte redus” (în cazul Indiei, afirmă tot el, putînd fi numărați pe degetele unei singure mîini).
În India, același particularism se manifestă, în ultimii ani, printr-un naționalism á outrance, care diminuează rolul istoric jucat de musulmani și creștini, în favoarea celor de origine hindusă (majoritari), istoriile recente scrise din această optică trecînd foarte ușor și peste inegalitățile profunde din societatea indiană, care, pînă la sosirea străinilor (musulmani și britanici) fusese, pentru autorii respectivi, o lume aproape idilică.
Ceea ce acutizează deriva identitară în unele locuri este predispoziția de a atribui studiile de acest tip numai celor care, prin origine, sînt considerați mai capabili să le reprezinte. „...Sînt multe situații – scrie autorul, referindu-se la universitățile nord-americane – cînd cei ce nu țin de o anumită «identitate» se văd adesea descurajați să se angajeze în cutare sau cutare studiu, prin intermediul unei versiuni întoarse pe dos a discriminării pozitive” (p. 109-110). Din fericire, constată istoricul indian, acest proces este inegal aplicat și încă nu constituie o regulă (nici nu trebuie să devină, aș adăuga eu).
Cum vede Sanjay Subrahmanyam ieșirea din această situație? Răspunsul este: în niciun fel. În contrapartida unei interogații formulată în primul capitol (Un excès d’histoire?) – „Trebuie să facem apel la trecut pentru a întări solidaritatea în interiorul comunității [noastre] ... sau invers, insistînd asupra puținelor lucruri pe care le avem în comun cu «ceilalți»?” (p. 10) – istoricul indian își încheie eseul în felul următor: „Oricare ar fi istoriile ce se vor scrie, sper că ele vor fi în spiritul schimbului, al deschiderii față de alte experiențe și alte culturi, nu numai în cel al revendicării și autosatisfacției. Dar – conchide el – sînt destul de realist pentru a ști că asta nu constituie decît o speranță.” (p. 121)
Evident, autorul are dreptate. Sfîrșitul multiculturalismului, atît de popular în deceniile trecute, a atras în naufragiul său și istoriile globale (care, în treacăt fie spus, nu au fost nici ele cu totul lipsite de conotații identitare, determinate de locul în care erau scrise și de apartenența celui/celor care le elaborau). Am revenit astăzi la istoriile naționale, dominante cu două veacuri în urmă și în cea mai mare parte a secolului XX, dar fragmentate, acum, în nenumărate istorii locale și – cum spuneam la început – memoriale, pe măsura rapidelor prefaceri sociale, culturale, etnice etc. pe care le trăim. Sanjay Subrahmanyam nu riscă să ofere o alternativă la această situație (omisiune care i-a fost reproșată de unii recenzenți). Dar cîți dintre istorici s-ar încumeta astăzi să fie și profeți?
Eseul lui rămîne, prin urmare, un lamento fără soluție, iar întrebarea din titlu – fără răspuns.
_______
Sanjay Subrahmanyam, Faut-il universaliser l’histoire? Entre dérives nationalistes et identitaires. Traduit de l’anglais par Patrick Galliou, Paris, CNRS Éditions, 2020