Categorii

Parteneri

Un jurnal de pe „Drumul pătimirilor” (I) (Leipzig, Dresda, Berlin)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un jurnal de pe „Drumul pătimirilor” (I) (Leipzig, Dresda, Berlin)

Trecutul este piramida în care fiecare secol își are o piatră a sa, afirma Victor Hugo. Fiecare loc din satul global își are nu doar piramida, ci și pietrele cu care și-a construit-o sau dărâmat-o. Germania este un exemplu relevant în acest sens. În perioada 24 septembrie - 2 octombrie 2020, în cadrul proiectului susținut de Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei și DAAD, ca parte a programului de finanțare „Dialogul Est-Vest”, Moldova-Institut Leipzig (MIL) a invitat 12 participanți din Moldova, Ucraina și Georgia să se familiarizeze cu discursurile actuale despre politica de rememorare din Germania sau, mai degrabă, să se prindă în căutarea pietrelor pe care le-a pierdut Germania în trecutul său nu tocmai îndepărtat...
Primind invitația, mi-am imaginat că voi scrie un incitant jurnal de călătorie, cu atât mai mult cu cât, de când locuiesc în Germania de Vest, nu am vizitat partea de est sau „cealaltă Germanie”. Dar în timp ce citeam programul final și lista participanților, am conștientizat înfiorată că, de fapt, voi porni pe o Via Dolorosa și totodată mi-am amintit de renumitele filme Cei 12, după piesa radiofonică a lui Reginald Rose, în care 12 jurați trebuie să dea în unanimitate un verdict. Până la urmă, cei 12 au fost doar 9 și s-au întrunit și cunoscut între ei nu în amfiteatrul juraților și nici într-o sală sportivă, ci la o cină (dar nu de taină) în Leipzig.
Asigurându-ne că atelierul la care fuseserăm invitați nu are deloc intenția de a ne cere să dăm verdicte, Vicedirectorul MIL și coordonatorul acestei școli de toamnă, Dr. Vasile Dumbrava, ne-a servit temele, obiectivele și perspectivele ei.
Având drept generic „Învingerea trecutului și conflictele memoriei” („Vergangenheitsbewältigung und Erinnerungskonflikte”), proiectul ne-a provocat să căutăm răspunsuri la următoarele întrebări: „Cum se confruntă societățile democratice, angajate să respecte drepturile omului, cu un trecut marcat de dictatură și crime? Cum sunt tratate azi în Germania evenimentele apuse? În ce măsură pot fi dezvoltate sugestii și soluții pentru „conflictele memoriei”? Cât de importante sunt „conflictele memoriei” în discursul actual din țările occidentale, din țările postmigrație? În ce mod trecutul devine astăzi obiect al muzeelor și memorialelor?”
Or, în Germania și Austria, termenul „Vergangenheitsbewältigung” – reconcilierea cu trecutul sau depășirea trecutului – este un concept-cheie în dezbaterea publică în secolul XX, legat de modul de percepție de către populație a unor perioade dramatice, mai ales cu referire la național-socialism. Deoarece trecutul nu poate fi „tratat” definitiv, în ultimul timp i se dă preferință paleativului „a ajunge la un consens cu trecutul”, fiindcă în acest caz accentul este pus pe asumarea responsabilității și pe declanșarea culturii amintirii. Aceasta presupune, în primul rând, recunoașterea infracțiunilor, crimelor, ororilor săvârșite, în al doilea rând, combaterea, prevenirea acestora și, în al treilea rând, democratizarea. Crimele împotriva umanității, războiul, genocidul, Holocaustul, tirania, rasismul sunt moșteniri structurale, individuale și mentale ale multor state europene. De aici rezultă interogația fundamentală: în ce mod se autodefinesc și își dezvoltă cultura politică noile democrații pornind de la istoria lor împovărătoare?
Experiența Germaniei în tratarea trecutului ei este uneori percepută de cei din afară ca inspiratoare și exemplară. Or, după Revoluția pașnică din Republica Democrată Germană (RDG), a început un nou capitol al dificilei sale reconcilieri cu trecutul.
Cu un ghid profesionist, am parcurs și noi traseul demonstrațiilor „de luni” din toamna anului 1989, care duce de la bisericile din centrul Leipzigului peste inelul din jurul orașului vechi, ajungând în final până la „Colțul Rotund”. De ce se numește așa, am descoperit puțin mai târziu, fiindcă mai întâi ne-am împiedicat cu ochii de urmele gloanțelor rămase în pavaj la un alt colț de stradă. Așa am aflat că în oraș există și alte pietre de poticnire, la propriu și la figurat...
Sub fiecare piatră, e o durere
Am început seria de activități cu prelegerea „Pietrele de poticnire în Leipzig: experiențe cotidiene, probleme, perspective de viitor” a colaboratorului Arhivei „Bürgerbewegung Leipzig e.V.” Achim Beier. Încă din 1992, „Stolpersteine” ​​(din germană – pietre de poticnire) reprezintă un proiect de comemorare a victimelor nazismului, inițiat de artistul german Gunter Demnig. Acestea reprezintă mici cuburi de beton de 96 × 96 cu o înălțime de 100 milimetri, fixate în trotuar la același nivel cu pavajul obișnuit. Pe suprafața de alamă a acestor plăci memoriale sunt inscripționate litere incrustate manual, conținând numele, data nașterii și morții, locul asasinării jertfelor naziste. Pietrele, finanțate de persoane private, de rude, sunt plasate în fața ultimelor locuințe atestate ale victimelor.
În prelegerea care a trecut lent în discuție, în dialog, am conturat împreună scopurile și efectele acestui proiect nu doar din Leipzig: „Stolpersteine” – denumire sugestivă –, îi face pe trecători „să se împiedice” de crimele național-socialiste și le amintește de soarta oamenilor deportați, expulzați, persecutați, păstrându-le astfel vie memoria. Intenția lui Demnig merge și mai departe, el dorind să le readucă acasă și să returneze victimelor numele lor, care în lagărele de concentrare au fost degradate la un simplu număr de ordine. Aplecarea pentru a citi textele de pe pietre ar trebui să fie un arc simbolic peste timp.
Angajatul Arhivei ne-a atras atenția că aceste marcaje ale „scenelor crimei deportărilor” se află adesea în zonele dens populate, în Leipzig existând vreo 500, astfel ca unii martori contemporani să nu se mai poată ascunde după masca protectoare a nevăzutului și neștiutului.
„Stolpersteine” a luat o mare amploare. Există deja peste 75.000 de plăci instalate în 22 de state europene, constituind cel mai mare proiect de comemorare și „memorial descentralizat” din lume. Colegii din Ucraina ne-au povestit despre realizarea acestui proiect în câteva orașe din țara lor, iar noi am completat ideea spunând că și în Republica Moldova, concomitent cu proiectul „Ultima adresă”, prima piatră „de poticnire” în memoria unei victime a Holocaustului a fost amplasată pe o stradă din centrul capitalei în vara anului 2018. De obicei, Gunter Demnig fixează personal aceste plăci, venind special la Chișinău și sperând că acesta va fi începutul unei noi forme de memorie colectivă. Deci, în ciuda termenului, nu e vorba de o „poticnire” reală, iar lui Demnig îi place să ne liniștească prin cuvintele unui student: „Nu, nu, nu te împiedici și cazi, te împiedici cu capul și cu inima ta...”.
Așa am început noi, participanții la workshop, să clădim memoria, piatră cu piatră, în inima și în capul nostru, căci mai departe ne așteptau durerile și umbrele celor de sub pietrele de poticnire, și mai întâi ale celor în numele cărora a fost ridicat Memorialul muncii forțate naziste din Leipzig...
 
Dacă arunci o piatră în apă,
ea tulbură suprafața apei,
face cercuri, apoi se scufundă…
Pentru a ne prezenta acest Memorial, masteranda în istorie la Universitatea din Leipzig cu origini ucrainene Yuliya Komarynets ne-a introdus în tema muncii forțate din perioada național-socialistă printr-o notă... literară. Chiar dacă titlul prelegerii ei „Reconcilierea cu trecutul. „Ea venise din Mariupol”” („Aufarbeitung der Vergangenheit. „Sie kam aus Mariupol”” ) ne trimite la renumitul articol al filosofului Theodor W. Adorno, „Ce semnifică reconcilierea cu trecutul?”, comunicarea s-a bazat mai mult pe prezentarea și discutarea romanului autobiografic Ea venise din Mariupol al scriitoarei germane Natascha Wodin (numele real Natalia Nicolaevna Vdovina).
Amintirile autoarei încep de pe când avea zece ani. Locuia într-una din taberele pentru „Persoane strămutate” și nu știa decât că aparținea unui fel de resturi umane, rămase după război, fapt pe care nu încetau să i-l amintească toți din jur. Zeci de ani mai târziu, începe să deschidă „cutia neagră” a originii și sorții părinților ei, ca să înțeleagă mai multe despre propria copilărie și tinerețe. Ea venise din Mariupol este o carte extraordinară a unei căutări de repere. Natascha Wodin urmărește viața mamei sale ucrainene, care, înainte de a urca în Mariupol pe o navă germană cu o destinație incertă, a asistat la prăbușirea familiei sale aristocratice în genunea terorii staliniste... Natascha Wodin a aruncat o piatră în apa memoriei și a lăsat-o să se scufunde, asumându-și trecutul și împăcându-se cu el și cu sine.
Mărturie mișcătoare și profundă despre o soartă aidoma altora, numeroase, romanul Ea venise din Mariupol este un eveniment literar, un volum pe care mi-aș dori cândva să-l traduc în română. Or, așa cum accentuează criticii, Natascha Wodin a reușit ceea ce istoricii nu izbutesc: să ancoreze istoria muncitorilor forțați și a prizonierilor din cel de-al Doilea Război Mondial în conștiința unui public larg...
 
Memoria e ca acea picătură care, oricât de mică, tot găurește piatra
 
Imediat după prelegere, am vizitat Memorialul muncii forțate naziste din Leipzig, plasat la un alt capăt al orașului, pe teritoriul fostei companii HASAG (Hugo Schneider Aktiengesellschaft) – una din cele mai mari fabrici de lămpi, articole din metal și de armament din Saxonia. Turul începuse cu o introducere în subiectul muncii forțate în timpul național-socialismului, cu accentul pe Leipzig și zona din jur, apoi ni s-a oferit o privire de ansamblu asupra istoriei companiei și a crimelor naziste din HASAG.
Am rămas (ne)plăcut surprinși că, în pofida ploii și a pandemiei, la Memorial mai erau încă vreo trei grupe de vizitatori și a trebuit să așteptăm mult plecarea lor ca să intrăm și la expoziția „În provizorat: munca forțată nazistă la Leipzig și la compania de armament HASAG”. Harta interactivă a orașului cu fostele lagăre naziste de muncă forțată din Leipzig și multe alte obiecte, documente, fotografii stau mărturie a trucurilor de publicitate cu care erau ademeniți lucrătorii inițial voluntari, apoi forțați, mărturie a condițiilor inumane de muncă și de viață, a prevalării muncitoarelor femei, a sorții copiilor din lagăr, a micilor privilegii ale olandezilor, de exemplu, etc. Aproximativ 10.000 de oameni, în principal din Polonia și Uniunea Sovietică, au fost forțați să fabrice acolo bazooke, muniție și alte armamente. După război, din fabrică nu a rămas piatră pe piatră și nici o urmă de HASAG.
Memorialul comemorează atât victimele muncii forțate naziste din Leipzig și consecințele ei, cât și miile de muncitori civili, sclavi, prizonieri și deținuți din lagărele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum, tema muncii forțate din al treilea Reich este tratată alături de celelalte crime naziste, după ce mult timp rămânea a fi doar o notă de subsol în istorie...
Istorie care, picătură cu picătură, s-a făcut și la Leipzig...
Piatra mică răstoarnă carul mare
 
Să te afli în Leipzig și să nu vizitezi un muzeu al istoriei RDG e ca și cum ai vorbi despre un spectacol de teatru pe care nu l-ai privit. Astfel, expoziția permanentă „Istoria noastră. Dictatură și democrație după 1945” de la muzeul „Forumul de istorie contemporană din Leipzig” a constituit un punct obligatoriu în lucrările atelierului nostru. Denumirea expoziției se pretează cum nu se poate mai bine ariei semantice a termenului de „reconciliere cu trecutul”. Or, prin acest pronume posesiv se subliniază că atât dictatura, cât și democrația sunt părți integrante ale istoriei de care nu se poate face abstracție.
Expoziția începe cu perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, arătând în detaliu viața din RDG în diferite perioade. Multe din datele, evenimentele, obiectele expuse îmi aminteau de copilăria mea, dar erau totuși altfel nu știu cum... Or, cum ne-a explicat ghidul, RDG trebuia să fie una din republicile-surori model. Totodată, ni s-au completat cunoștințele cu răspunsuri la întrebările: „De ce a fost creată RDG? Cine deținea puterea? Cum trăiau, munceau, sărbătoreau oamenii? Cum și de ce a eșuat RDG-ul?”
Ultima filă a acestui muzeu este (de)scrisă într-o expoziție permanentă care prezintă răsturnările revoluționare din RDG și Europa de Est, precum și efectele lor asupra politicii mondiale. O mică demonstrație, care se transformă treptat în Demonstrațiile de luni din Leipzig, din toamna anului 1989, a fost primul pas-cheie către sfârșitul RDG.
Însă fantomele istoriei nu ne-au părăsit atât de ușor. Din acest cadru istoric general, am fost aruncați înapoi într-unul concret și terifiant, căci ne-am văzut iarăși în fața pereților de piatră ai „Colțului rotund”...
 
Cine dintre voi este fără de păcat
să arunce primul
cu piatra
(Eclesiastul. 11.7)
 
Simbolistica denumirii Muzeului din „Colțul rotund” deschide imaginației noastre posibilități interpretative nelimitate, dar nu cred că am intui că locul e, de fapt, fostul sediu al Stasi – serviciul est-german de informații. Timp de 40 de ani, „Colțul rotund” – administrația raională notorie a Securității Statului din Leipzig – a fost simbolul opresiunii de către SED (Partidul Socialist Unit) și al impregnării societății cu neîncredere, violență fizică și psihologică. Expoziția „Stasi – Putere și Banalitate” ne oferă o confirmare cu lux de amănunte a acestei idei, Leipzig fiind unicul loc din Germania unde încăperile Stasi sunt păstrate intacte și pot fi vizitate într-un muzeu.
Astfel, într-un cadru absolut autentic, începe depănarea trecutului în direcție inversă: zona de intrare a muzeului este dedicată istoriei Revoluției pașnice de la Leipzig. Cum una dintre cererile miilor de manifestanți de la Leipzig era spargerea „Ministerului Fricii” al lui Erich Mielke și după ce aceștia au depus săptămâni la rând lumânări aprinse în fața sediului Stasi, pe 4 decembrie 1989 ei l-au ocupat pașnic, au sigilat seifurile și dulapurile, camerele și birourile securizate ale clădirii cu cinci etaje, în scopul de a păstra dovezi și mărturii veridice ale unor locuri de represiune și persecuție în RDG. Expoziția își propune așadar să-i facă pe oameni conștienți de importanța majoră a acestor realizări ale Revoluției pașnice.
Apoi am fost lăsați în singurătatea noastră și cu un sentiment de frică, insinuat în subconștient, însoțiți doar de un ghid audio... Mirosul pardoselii de linoleum și a dosarelor vechi, barele de fier la ferestre, camerele de supraveghere clandestină sau monitorizare telefonică, biroul mobilat cu fidelitate al unui angajat amintesc de vechea utilitate a clădirii. Mai departe, expoziția oferă o prezentare introductivă a dezvoltării și structurii interne a Ministerului securității statului, a rădăcinilor sale ideologice, a activităților angajaților oficiali și ale celor neoficiali. O secție specială se referă la pedeapsa cu moartea în RDG, introdusă și la Leipzig din 1961. Deci, prin intermediul a 40.000 de exponate, fotografii, documente originale, benzi, uniforme Stasi, dispozitive pentru verificarea scrisorilor și ustensile de mascare și camuflare etc., organizatorii muzeului ne învață alfabetul abominabil al Stasi de la A, pentru recrutarea tineretului, până la Z, pentru celula unei închisori preventive.
Expoziția subliniază urmele dictaturii RDG, o dictatură care, prin Stasi, le-a răpit cetățenilor drepturile fundamentale precum intimitatea, confidențialitatea scrisorilor, libertatea de exprimare etc. Muzeul își propune să sensibilizeze cetățenii cu privire la pericolele dictaturii, să promoveze gândirea democratică și să consolideze consensul antitotalitar în societate. Este un loc de avertizare, amintire și învățare.
Deci, de ce este Muzeul din „Colțul rotund” atât de relevant pentru tema seminarului nostru? Dosarele Stasi arătau cât de important era pentru mulți oameni să se împace cu trecutul lor personal: unii doreau să știe de cine și când au fost spionați sau denunțați; alții au vrut să clarifice nedreptățile comise de ei înșiși și, în unele cazuri, să le ispășească. Au fost primele ma­ni­fes­tări ale justiției de tranziție și ale reconcilierii cu trecutul.
 
Piatra nu speră să fie nimic
altceva decât piatră.
Dar, „colaborând”, se alătură
altor pietre și devine templu
(Antoine de Saint-Exupéry)
 
Dar, cât de banal ar suna în acest context, trecutul a fost clădit și din alte pietre. Între 16 - 19 octombrie 1813, la porțile din Leipzig a avut loc așa-numita Bătălie a Națiunilor, care s-a soldat cu înfrângerea lui Napoleon. În 1863, la cea de-a 50-a aniversare a Bătăliei, a fost pusă o piatră de temelie pentru un memorial, care a fost mai târziu betonată în fundația actualului Monument al Bătăliei Națiunilor – Völkerschlachtdenkmal, ridicat în sud-estul orașului Leipzig și inaugurat la 18 octombrie 1913. Locuitorii din Leipzig îl numesc „Völki”, fiind unul dintre punctele de reper cunoscute ale orașului. Așadar, ca orice turist sau clasă de elevi care vizitează Leipzigul, ne-am oprit și noi, stupefiați, în fața monumentului de 91 de metri, unul dintre cele mai mari din Europa. La intrare, se află silueta Arhanghelului Mihail și multe trepte ce duc de la bazinul din față până la o platformă de sus. În interior, după ce am ridicat 136 din cele 500 de scări, am ajuns la cripta monumentului sau la mormântul simbolic pentru cei căzuți, unde ni s-a deschis o atmosferă cosmică. Toate statuile – de la cei 16 războinici care țin capetele plecate în doliu, la cele patru statui înalte de 9,5 metri ale gardienilor morților, dorindu-se personificări ale virtuților poporului german în Războaiele de Eliberare antinapoleoniene (vitejie, credință, putere, sacrificiu), călăreții care simbolizează luptătorii glorioși întorcându-se de la luptă, până la figurile feminine alegorice care sugerează furia de război – stau cufundate într-un somn adânc. Iar o muzică feerică reflectă și amplifică tonurile și acustica unică a monumentului-templu. Apoi am urcat celelalte 364 de trepte ale unei scări în spirală ce duc către platforma superioară, de unde am admirat îndelung superba vedere panoramică a Leipzigului și a împrejurimilor lui.
În piatră nu există suferință,
dar în frica de piatră suferința există
  (F. Dostoievski)
 
După o zi însorită, înaripați de priveliștile altitudinale, am fost coborâți rapid și direct într-un... infern de pe pământ. Prelegerea ținută de Dr. Dominika Rank, „Politica Holocaustului și a Comemorării în Ucraina și Republica Moldova din 1946 până în prezent”, a scos problematica seminarului nostru din areal german și l-a plasat în context est-european. Amintirea evenimentelor îngrozitoare de la Babi Yar a suscitat cele mai aprinse discuții și comentarii din partea participanților din Ucraina, care ne-au elucidat acest caz din toate perspectivele posibile. Babi Yar este o prăpastie pietroasă din apropierea Kievului, unde, la sfârșitul lunii septembrie 1941, a avut loc unul din cele mai mari masacre ale evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Armata Wehrmacht-ului a împușcat în acest loc infernal nu doar evrei, ci și sute de bolnavi psihic, țigani, prizonieri, în 1943, încercând să ascundă urmele masacrului prin arderea cadavrelor. O parte din organizatorii și executorii acestui măcel au fost judecați, însă puțini și-au ispășit pedeapsa.
O temă atât de complexă și controversată ca Holocaustul nu poate fi tratată în plinătatea ei nici în limita unei prelegeri, nici în cuprinsul acestui jurnal. Or, în ultimul timp, dosarele crimelor de război au stat la baza nu doar a nenumărate cercetări și studii, ci au fost îmbrăcate și în forme artistice. Astfel, tema pogromurilor devine tot mai des obiect al unor spectacole de teatru, în ultimii ani crescând nu doar numărul lor, ci și intensitatea și profunzimea abordării subiectului. Unul din cele mai cunoscute exemple de la noi, despre care le-am relatat colegilor de seminar, este spectacolul Nicoletei Esinencu de la Teatrul „Spălătorie” Clear History – un episod „uitat” sau „ascuns” și din istoria noastră în timpul celui de al Doilea Război Mondial: segregarea, expulzarea și masacrarea sub regimul mareșalului Ion Antonescu a evreilor din România, Basarabia și Transnistria. Alte spectacole la temă de care mi-am amintit atunci sunt Perfect compus, după un text scris și regizat de Alexandra Badea la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, și Clasa noastră, de Tadeusz Slobodzianek, văzută în mai multe variante, inclusiv cea montată la noi de Luminița Țâcu cu studenții, ulterior actorii teatrului „E. Ionesco”. Am extins tema, exemplificând cu spectacolele Copiii foametei. Mărturii și Dosarele Siberiei de la Teatrul Național „M. Eminescu” din Chișinău; scenariul radiofonic Plânsul pământului și spectacolul Seceta roșie de la Teatrul „V. Alecsandri” din Iași, ambele după volumul Cartea foametei, de Larisa Turea, care încearcă să recupereze părțile întunecate și durute ale istoriei noastre. Astfel am ajuns la concluzia că reflectarea trecutului și a conflictelor memoriei în/prin oglinda teatrului/artei ar fi o temă posibilă a unui workshop viitor. Ar fi?!
 
Cele rele să le scrii pe apă,
iar binele în piatră să-l sapi
 
Or, eu vreau să cred că frumosul va salva lumea, dar mai mult vreau să cred că frumosul se va salva de lume... Cum ne-o demonstrează cazul fericit al orașului de pe ambele maluri ale Elbei Dresda (Dresden), în care am plecat a doua zi, într-o duminică liniștită de toamnă. La câteva minute depărtare de Gara Centrală, în fața noastră și-a deschis larg porțile unul dintre cele mai impresionante orașe vechi pe care le-am văzut până acum...
Contemplându-i vestigiile, ne-a fost destul de greu să credem că 15 km² din centrul orașului au fost complet distruse, în timpul raidurilor aeriene din 1944-45, și alte zone au fost devastate și ele. Din 1952 până în 1990, Dresda a fost capitala districtului cu același nume, timp în care multe rămășițe și ruine au fost aruncate în aer. Centrul istoric al orașului a fost reconstruit în continuu...
Dresda este un oraș de artă și cultură de talie mondială, cu renumite muzee, teatre, clădiri bine cunoscute din diverse epoci. Astfel, ca să le descoperim, ne-am întâlnit cu o ghidă calificată în Piața Teatrului (Theaterplatz), locul unde se afla fostul teatru de curte, acum Opera de Stat Dresda (Semperoper), înființată în 1841. Clădirea operei a fost distrusă de două ori, la ultima restaurare edificiul fiind mutat cu câțiva metri mai în spate. Astfel Piața Teatrului deveni mai largă, iar în centru a fost amplasat Monumentul Regelui Johann. Desigur, am admirat din exterior splendoarea clădirii și din interior unicitatea coridoarelor, scărilor, lojelor, sălii de spectacole, scenei, cu gândul că aici au avut loc premierele operelor lui Richard Wagner și Richard Strauss.
Apoi am pornit să căutăm „Miracolul din Dresda” – așa este numită Biserica Frauenkirche. Dar mai întâi am trecut și ne-am oprit lângă peretele pe care se întinde Procesiunea Prinților din Dresda, a celor 34 de conți, duci, lorzi și regi din dinastia Wettin, care a condus Saxonia între 1127 și 1873. Această operă de artă de 102 m lungime, formată din aproximativ 23.000 de plăci din porțelan Meißner, este considerată cea mai mare pictură murală de porțelan din lume. De cealaltă parte a peretelui, am văzut nu doar grajdul regal, dar și locul unde cândva se organizau turniruri cavalerești. În drum, am admirat și așa-numitele Georgentor și Johanneum – alte două clădiri renascentine superbe. Ajunși în fața celui mai faimos reper al orașului, ne-am convins că Frauenkirsche sau Biserica Evanghelică a Maicii Domnului este cunoscută la nivel internațional atât ca un memorial împotriva războiului și ca o mărturie a reconcilierii, cât și ca exemplu al... reînvierii. După distrugerea sa aproape completă din 14 februarie 1945 ca urmare a bombardamentelor aeriene și după mulți ani de reconstrucție finanțată din donații din întreaga lume, Frauenkirche a fost sfințită abia la 30 octombrie 2005. Alte câteva clădiri din apropiere, (re)construite exact după schițele arhitecturale inițiale, completează armonia peisajului istoric urban.
După o mică pauză, ne-am reîntâlnit în fața Castelului de rezidență Dresda (Residenzschloss), la fel o clădire renascentistă, care a fost reședința permanentă a prinților, lorzilor și regilor saxoni. Sălile, odăile, obiectele, expozițiile accentuează vechimea și luxul Palatului rezidențial, punctul culminant al căruia poate fi atins, la figurat, în „Seiful verde din Dresda” („Das Neue Grüne Gewölbe”). Cea mai mare colecție istorică de aurărie și meșteșuguri din Europa reprezintă fostul tezaur al prinților Wettin – obiecte fascinante din aur, argint, smalț, pietre prețioase, fildeș, nuci de cocos și ouă de struț, diamante, rubine, smaralde, perle, safir și cel mai mare diamant verde găsit vreodată. Desigur prețios ni s-a părut și faptul că, din 1955 până în 1958, o mare parte din aceste comori „duse” în Uniunea Sovietică au fost returnate, astfel încât din 1960 colecția de artă a putut fi văzută din nou în muzeu.
Ieșind de acolo cu acel sentiment că am fost pe o insulă a comorilor, am ajuns în imediata vecinătate a Curții Bisericii Catolice Hofkirche și Zwinger Dresda. Așa am pătruns în lumea capodoperelor din secolele XV-XVIII din Galeria de tablouri „Vechi Maeștri” („Alte Meister”) cu tablouri din Renaștere și Baroc, romantism, impresionism și expresionism. Cu un lux de amănunte de invidiat și de admirat, ghida ne-a povestit despre renumite lucrări ale lui Rembrandt, Rubens și Canaletto, dar mai ales despre cel mai faimos tablou expus – Madonna Sixtină a lui Rafael, pictat inițial ca altar în 1512-13. După momentele de reculegere, am ieșit să descoperim o altă operă totală, dar de artă arhitecturală – complexul de clădiri și grădini Zwinger. Nu ne mai interesa că este una dintre cele mai importante clădiri din epoca barocă, noi savuram pur și simplu cel mai frumos monument arhitectural din Dresda, din păcate, doar din exterior, de pe terasele cu havuzuri și flori, de pe balustradele cu figuri și vaze din piatră...
Călătoria la Dresda ne-a fost ca o oază în pustiu înainte de furtuna de nisip a istoriei, pe care aveam să o re-trăim și să o înfruntăm la Berlin.