În această toamnă a murit Harold Bloom, părintele „Canonului occidental”. Cartea sa a fost un colac de salvare pentru profesorul leneș. Or, canonul are acest scop, pur didactic (nu literar): de a crea un sistem inteligibil și limpede structurat (o iluzie, în realitate nisipul mișcător al literaturii subminând orice tentativă). Tot în această toamnă editura franceză Grasset a scos pe piață un titlu incitant: Dictionnaire égoïste de la littérature mondiale de Charles Dantzig, considerată de unii critici drept cartea-eveniment a noului sezon. Un joc foarte personal de-a literatura (de regulă, dicționarele sunt cărțile cele mai lipsite de personalitate) al unui copil care meditează cu voce tare, fără complexe: „Lecturile sunt propriile noastre reflecții, [dar] pe care le găsim aiurea. […] Lectura este un act egoist al cărui scop eșuează: ea ne plasează, în pofida dorinței noastre («egoiste», n.m. – mvc), în grupuri mai mari”.
Pe unii autori îi adoră, pe alții îi tolerează, îi disprețuiește ori se amuză pe seama lor, fără condescendență. Nimic sfânt în el. O literatură desacralizată. Un roman-puzzle al literaturii, în fragmente disparate, cu splendorile sale (dar și cu pasaje mai puțin inspirate). „Egoist” în acest context înseamnă că autorul scrie despre fenomenul literar așa cum îl percepe el, nu cum i-l sugerează canoanele literare consacrate; despre lucruri care îi sunt relevante și care îl fascinează.
Romancier, poet, eseist, traducător, editor de carte, scriind articole pentru „Magazine litteraire” și producându-se în emisiuni pentru „France culture”, autorul unei enciclopedii „despre totul și despre nimic”, „omul-carte” (după definiția lui Thierry Gandillot, șeful Departamentului Cultură de la „Les Échos” și cronicar la Radio Classique), Dantzig editase în 2005 Dictionnaire egoïste de la litterature française (Premiul „Decembre” și Premiul Academiei Franceze pentru eseu).
Structura de principiu a cărții din acest an este, în general, aceeași ca și în Dicționarul egoist al literaturii franceze: opere, autori, personaje literare, noțiuni teoretice. Doar că de această dată autorul scrie despre literatura lumii. Nu „străină”, aici Dantzig e categoric: nu există scriitori străini, literatura e un spațiu ecumenic. Niciun cititor francez nu e format doar din lectura cărților franceze (sau ale timpului său): „Cititorul este al tuturor timpurilor și al tuturor țărilor”.
Nu e o privire imparțială, „obiectivă” (cum o cer dicționarele tradiționale), asupra literaturii universale. Dimpotrivă, e de un subiectivism extrem. Egoist, da. Or, cititorul are o altă percepție a literaturii decât cea fixată în dicționarele clasice (care se alimentează unele din altele, în loc să se inspire din literatura vie). Căutând diverse interpretări ale vreunui termen literar în mai multe dicționare, descoperi că cele noi doar le compilează pe cele vechi, chiar dacă literatura și teoria literară sunt – de multă vreme! – altele. Simplu spus, dicționarele academice vorbesc despre lucruri consumate.
Teoria literaturii (nu doar istoria ei) e despre paradigmele depășite și e construită pe modelele „clasice”, consacrate, pe când textele remarcabile sunt întotdeauna anti-clasice, sunt, general vorbind, romantice. „Există în noțiunea de clasic o ușoară nuanță de șantaj. Un clasic cică ar fi, deodată, frumos, elegant și incontestabil”. În realitate însă, „clasicismul e talentul copleșit de plictiseală”. Și, fără drept de apel: „O mare operă nu este niciodată una clasică”.
Un [alt] cuvânt-paria în acest dicționar e literalismul: „Cel mai mare dușman al literaturii este literalismul”. Adică: interpretarea literală a textelor. Și un exemplu: „Realismul e literalism, unul dintre cele mai periculoase, deoarece este o fantasmă care se crede realitatea însăși”. Tot aici: cea mai mare armă a totalitarismului nu e „laogai” (= „educație prin muncă” în sistemul penitenciar chinez din vremea lui Mao Zedong, echivalent al GULAG-ului sovietic – n.m., mvc), ci literalismul. „Într-un totalitarism perfect, conchide Dantzig, orice metaforă ar trebui să fie interzisă”.
Dar acest dicționar nu trebuie citit ca o nouă paradigmă a teoriei literare sau ca un nou canon. Este chiar imposibil. Subiectiv și egoist, el oferă imaginea cititorului pasionat, propunând o metodă absolut particulară (singulară!) de a citi literatura, el sugerează că fiecare dintre noi are în interior propria înțelegere, propriile repere și propriile teorii și dicționare. Fiecare cititor are în minte un virtual „dicționar egoist”, construit din răzlețele și subiectivele sale opinii despre actul scrisului și al cititului.
Nu e doar o carte despre spectacolul literaturii, ci și o carte-spectacol. Figurile și semnele retorice ale exclamării și interogării nu lipsesc. Titlurile articolelor sunt [doar] cuvinte de acces, nu neapărat concepte fundamentale. Articolul despre Narcis (d.e.), ca personaj („se crede că Narcis e un mit, dar el e inventat de Ovidiu în Metamorfozele sale”), se transformă într-un articol despre narcișii literaturii („un narcisiac ar putea fi un bun memorialist sau poet liric”).
„Ovidiu e un geniu al lumii”, afirmă categoric autorul. Metamorfozele sunt opera lui majoră, în opinia lui Dantzig, dar autorul dicționarului admiră, deopotrivă, Ponticele și Tristele. Aici limbajul devine patetic, cu figuri retorice: „Ah, Ponticele, ah, Tristele, în care exilatul Ovidiu povestește lugubrul său voiaj în Dacia, apoi sejurul său în această colonie frontalieră, unde nu există nicio librărie”. Dar, „în caz de incendiu, eu nu voi păstra nici splendidele Pontice, nici sublimele Triste. [...] Eu voi salva un Ovidiu triumfător, voi păstra Metamorfozele...”.
Nabokov (ca să iau un alt model) este detestat sincer pentru Lolita (în opinia lui Dantzig: un Codul lui Da Vinci sau Cincizeci de umbre ale lui Grey, doar că „scrisă cu un aparent rafinament”), dar și pentru Foc palid, „în care scriitorul este odios” (aici Dantzig mă dezamăgește cumplit: acest roman e un splendid joc al intelectului și talentului, deopotrivă!). Dar totul i se iartă (lui Nabokov) pentru Adevărata viață a lui Sebastian Knight (căruia i se mai adaugă câteva „admirabile romane”, în opinia lui C. D., precum Rege, damă, valet; Pnin și Glorie).
Prezența unui nume nu e un titlu de glorie, nu e o garanție pentru Panteon (fie și pentru panteonul personal), e [doar] un exemplu la îndemână. Personajele literaturii devin personaje literare, bine individualizate (adesea confruntându-și virtuțile), în acest fragmentar roman al literaturii. „Diferența dintre Shakespeare și Marlowe este că Marlowe l-a citit pe Tacitus, iar Shakespeare pe Ovidiu”. „Cehov este descoperitorul timpului pierdut în ezitări”. „Joyce este un dirijor care face [prea] multe mișcări”. „Calvino este cel care crede că literatura e un joc”. „Comicul lui Beckett e reflexiv și grav”. Marquez „a făcut pentru America Latină ceea ce Buzzati a făcut pentru Italia: l-a adaptat pe Kafka”. Tolstoi: „Fără efecte. Fără admirația propriei persoane. Ritm larg și calm. E cel mai elegant scriitor din lume”.
Prin descrierea destinului lui Isaac Babel autorul dicționarului povestește istoria literaturii ruse sub Lenin-Stalin. Will Eisner este prezent ca părintele „romanului grafic”, precum Richard Brautigan e figura emblematică a „contraculturii” americane, Ambrose Bierce e autor al „poveștilor de groază”, iar Raymond Chandler – întemeietorul „romanului negru”... Și tot așa. „Suplu, destins, nimic grav. O’Hara, ca Apollinaire”; „Dialogurile lui Platon sunt scrise de Oscar Wilde”; „Plutarh e unul dintre geniile acestei lumi. El povestește istorii înainte ca istoria să fi fost inventată”; Yukio Mushima e „fiul lui Gabriele D’Annunzio și al lui Tennessee Williams”.
Operele, ca și autorii, oferă surprize în lectura lui Dantzig. „Macbeth este o piesă în genul „noir”, doldora de sânge și de fatalitate, ca anticele tragedii grecești”. „Ca toate romanele serioase, Ulise e un roman despre literatură”. Petersburg-ul lui Andrei Belîi e „un roman împotriva romanului banal”. Despre Casa vieții, autobiografia criticului de artă Mario Pratz (carte care l-a inspirat pe Luchino Visconti pentru filmul Gruppo di famiglia in un interno): „Mario Pratz își povestește casa, piesă cu piesă”; „Decorarea unui interior este forma cea mai disimulată a exhibiției”; „Dacă Proust ar fi fost critic de artă, el ar fi scris această carte. Cartea vieții este În căutarea timpului pierdut fără personaje”. Minima moralia lui Adorno: „O carte de reflecții despre totul și despre nimic, excitantă pentru spiritul inteligent”. Găsim și exotisme de genul Viața mea, autobiografia romanțată a lui Troțki („singurul conducător comunist din istorie care scrie bine”), sau – parcă infirmând „argumentul” din paranteza anterioară – Micuța carte roșie a lui Mao Zedong, o sumă de aforisme (literare, uneori, în formă de zeugmă!) de genul: „Trebuie să susținem tot ce combat inamicii și să combatem tot ce susțin ei”.
Despre personaje: „Leo­pold Bloom este primul mare personaj iudeu uman, nici patetic, nici ridicol, necaricaturizat”. Katerina Izmailova, eroina lui Leskov, este „o Emma Bovary care, în loc să se sinucidă, își asasinează familia. [...] Ea omoară, fără ezitare, tot ce împiedică dragostei ei”. Eroinele trăiesc în aceeași epocă, ne amintește D., dar una e de factură antică și tragică, alta e modernă și dramatică. Conștient de starea sa socială modestă, Falstaff al lui Shakespeare e „un melancolic de un comic incredibil. Un Hamlet din popor”. Pe de altă parte, e „strămoșul lui Tartarin, al lui Buck Mulligan, al lui Mangeclous, al lui Beppe Grillo”. Reținem lejeritatea cu care Dantzig alătură listei de fanfaroni virtuali (din romanele lui Daudet, Joyce, Albert Cohen) pe un comic italian „în carne și oase”, azi lider al populistului partid „Cinci stele”.
„Noțiuni teoretice”: „Realism – nimic altceva decât jurnalismul la perfectul simplu”. „Diarism = diaree”. „Un scriitor serios nu scrie pentru cititor, nici pentru sine, el scrie pentru literatură”. Din articolul „Cititorii”: „Cărțile care nu sunt citite nu există”. Cu o precizare de rafinament: „Contactul sensibilității cititorului cu cea a autorului fac tenacitatea, fragilitatea și unicitatea literaturii”. Iar mai jos, o dezvoltare antitetică a ideii: „Nu există cineva mai egoist decât un cititor.
E un vampir. Nu există cineva mai generos decât un cititor. El dăruiește ceea ce are mai prețios: timpul său”. Tot aici, solemn: „Lectura e rugăciune”.
Ce ar mai fi de spus? Dicționarul are peste 600 de intrări. Cel mai vechi autor este Eschil, cel mai recent e Marquez. Cartea (mostră perfectă de fragmentarism) are 1 248 de pagini bătute cu text. Nu îți impune metoda de lectură și nu pretinde la perfecțiune: „perfecțiunea este apoteoza mediocrității”. Dar reușește să ia în acest an premiul revistei Transfuge pentru cel mai bun eseu (premiul „Cel mai bun roman european” i-a revenit lui Mircea Cărtărescu pentru Solenoid).
Cartea nu e pentru cititorul inocent. Eu aș defini această intenție, în ansamblu, ca plasarea literaturii sub semnul întrebării. Or, dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are ceva de reproșat sistemului, „canonului” existent, deși cam de fiecare dată ne lăsăm bătuți, cu gândul că, probabil, ceva nu ne este dat să înțelegem. Dar poate că avem dreptate exact acolo unde avem îndoieli?
_______
Charles Dantzig, Dictionnaire égoïste de la littérature mondiale. Éditions Grasset, 2019, 1 248 pag.