Categorii

Parteneri

Un cap de pod. Triplu salt in aeternum

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un cap de pod. Triplu salt in aeternum

imaginea utilizatorului Emilian Galaicu-Păun

Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai. Inconturnabil.
Altminteri, nici nu-i la primul său salt în necunoscut, alte două desprinderi de ţărm – ruptura cu poezia autohtonă, a cărei tradiţie propune un prim canon, avându-l pe Eminescu în centrul Panteonului literar (& Macedonski pe post de înger căzut!), în deceniul în care Voronca funcţionează ca poet român, de la Restrişti (1923) la Patmos şi alte şase poeme (1933); trecerea de la română la franceză, în ultimii doisprezece ani de viaţă, odată cu Permis de séjour (1935) şi până la Contre-solitude (1946), după ce că Ulysse dans la cité apare în 1933 în traducerea lui Roger Vailland, urmat în 1934 de Petre Schlemihl (Poèmes parmi les hommes) şi Patmos – fragmentând un parcurs uluitor de unitar, chit că trebuie să fi simţit o sfâşiere lăuntrică ori de câte ori ridica ancora. Foarte subtilă, în acest sens, observaţia lui Ion Pop, editorul (Ilarie Voronca, Zodiac. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ion Pop, Minerva, 1992; idem, Incantaţii. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Ion Pop, Minerva, 1993) şi biograful său (A scrie şi a fi, Cartea Românească, 1993):
„…Ilarie Voronca a ilustrat deopotrivă funciarul nonconformism al avangardei, radicalul ei anticonvenţionalism, şi năzuinţa unei anumite echilibrări a raporturilor cu tradiţia marii poezii româneşti (de la Eminescu, elogiat încă în Integral, la Arghezi sau Bacovia), dintr-o perspectivă ce se apropie adesea de «modernismul moderat». În orice caz, iconoclastia avangardistă n-a afectat la el nici o clipă încrederea în poezie şi în poem, întâmpinate, cum am văzut, cu un sentiment cvasireligios: Voronca a fost printre puţinii poeţi ai vremii sale părând a trăi exclusiv, şi la o înaltă temperatură lăuntrică, pentru şi întru poezie”. 
Nu voi reface, în ceea ce urmează, traseul singular (şi nu tocmai, căci o vreme îi are drept companioni pe Tristan Tzara şi B. Fundoianu) al acestui campion la triplu salt dintr-o tradiţie/limbă/lume în alta; mai degrabă mă voi lăsa purtat pe mările izvodite de-un Ulise nativ (mai mult decât un oraş, Brăila este un port!), nerăbdător să iasă în larg, alias în Marea Literatură, după ce că nu-şi refuză nici o debarcare la ţărm (situate în timp la distanţe mici una de alta, atât cărţile de poeme publicate în română, zece la număr, cât şi cele publicate în franceză, tot zece, formează adevărate salbe de insule; abia dacă reuşeşte s-o părăsească pe una şi iată-l punând piciorul pe ţărmul celeilalte). Ştiind cum s-a încheiat aventura, acum peste 70 de ani (pe 5 aprilie 1946), degeaba l-aş conjura cu versurile unui alt mare poet, Konstantin Kavafis: „Dar nu te grăbi în această călătorie./ Mai bine să dureze ani mulţi” (Itaca, trad. Aurel Rău) – două decenii i-au fost suficiente lui Ilarie Voronca
(n. Eduard Marcus) ca să întoarcă pagina, o dată a tradiţiei literare autohtone, a doua oară a limbii şi a treia şi ultima, a vieţii. Nu înainte însă de a lăsa o urmă de neşters atât în literatura naţională („După Urmuz, Tristan Tzara şi Ion Vinea, ca factori reformatori incipienţi, Ilarie Voronca schimbă în mod esenţial modul de a gândi şi a face poezia, schimbare definitivă ce deschide o breşă istorică în sistemul codificat al poeziei române”, afirmă Marin Mincu), cât şi în cea franceză („…Ilarie Voronca, poet român care a scris şi în limba franceză, cântă aproape singur, în revărsatul unor zori din care aburul zilei nu se va înălţa, un cântec al inocenţei: el binecuvântează împăcarea omului cu omul şi aduce buna vestire a poeziei”, Marcel Raymon, De la Baudelaire la suprarealism), dar şi a pune-o de-o tradiţie, triplul salt în gol, de pe Pont Mirabeau.
A fost o alegere din prima – Ilarie Voronca! –, atunci când directorul Editurii Cartier, dl Gheorghe Erizanu, mi-a propus să antologhez un poet drag (y)inimii mele; nu pot să nu mă întreb dacă şi Ilarie Voronca m-ar fi ales, d’outre tombe, să-i îngrijesc ediţia de poeme alese, după ce că a avut noroc de editori ca Tristan Tzara (pentru scrierile în franceză), Saşa Pană sau Ion Pop. Faptul că Gheorghe Grigurcu situează discursul meu poetic oarecum în descendenţă avangardistă, per ansamblu („Tristan Tzara, Voronca, Gellu Naum, avangardiştii ruşi se văd continuaţi într-un eclectism mirific ce pare a nu se mai putea opri”), şi a „miliardarului de imagini”, în special („«Milionar de imagini» la rân­du-i, precum unul din precursorii săi interbelici, bardul basarabean are aerul a nu se simţi bine decât într-o astfel de mobilitate a imaginarului care-i poate confirma clipă de clipă identitatea polivalentă”), mă face să cred că am putea forma, preţ de o carte, nişte vase comunicante, ceea ce, în poezie, constituie doar un început de drum. Cine-al cui companion de drum este, în condiţiile în care unul se-ntoarce în timp cu exact un secol, în februarie 1916, când Tristan Tzara lansa la Café Voltaire din Zurich mişcarea Dada, iar altul face un salt în vii­tor de şapte decenii, contează mai puţin – totul este „să ne iasă paşii”.
Înainte de a intra sub pielea altui poet – şi ce poet! iată cum îl vede criticul de la Sburătorul, E. Lovinescu, „naşul” său literar: „Substanţa adevărată a psihologiei poetului se poate descifra în Restrişti: un suflet timid, nostalgic, sentimental, răvăşit, descompus, suflet legat de ţară, de pământ, inactual, inutil, cu voinţi dizolvate în veleităţi, cu entuziasmuri puerile, gingaş şi preţios, concepând de altfel şi meschinăria, dar inapt în a o realiza sau dându-i, fără să vrea, o candoare ce o face inocuă: suflet moldovenesc, adică slav, risipit în vânt ca o scamă de păpădie, suflet de toamnă şi de învins, incapabil de acţiune şi de iniţiativă, suflet de Mărculescu şi nu de Marcus (…) Latura paradoxală a acestei psihologii e că prin intervenţia rasei, sau prin cine ştie ce fatalităţi ale destinului, acest iepure vrea să necheze şi să muşte, vrea să mugă şi să sfâşie ca leii, acest contemplativ visător vrea să fie revoluţionar. Voronca este, anume, unul din şefii integralismului, adică al unei arte complexe, energetice (…) Voronca al nostru, păpădia risipită în vânt, funigelul călător la cea mai mică adiere, iepurele de casă ascuns sub foaia de varză, prefăcut într-un războinic cu pistoale la brâu, cu chivără şi cu paloşe în mâini şi în dinţi! Minunată putere bovarică de a te proiecta altfel decât cum eşti!” (subl. mea) –, se cuvine să-mi apropriez acel „Je est un autre” rimbaldian (primul coup de tonnerre pe cerul poeziei europene ce anunţa furtuna modernistă, cu aversele ei dadaiste, futuriste, suprarealiste etc., etc.) încât să-mi devină „l’autre moi-même”. 
De la celălalt – fie că-i vorba de femeia iubită (după ce-şi intitulează cea de-a doua carte Colomba, alte câteva volume – Ulise, 1928, Plante şi animale. TeraseBrăţara nopţilor, 1929 şi Patmos şi alte şase poeme, 1933 – poartă aceeaşi dedicaţie, Colombei), fie de „camarazii de arme” (numeroase dedicaţii – lui Ion Călugăru, Mihail Cosma, Victor Brauner, F. Brunea, Geo Bogza ş.a. –, dar şi motto-uri din Ion Vinea, Perpessicius, Stephane Roll, B. Fondane şi chiar … Ilarie Voronca) – porneşte  poetul; ceea ce urmează este un proces complex de asamblare/adaptare a „coardelor”/„clapelor”, iar mai încoace şi a „butoanelor” (sintetizatorului) pe care se produce artistul la „cutia de rezonanţă” a receptorului, care face parte din „instrument”. Fără această adecvare a vocii ce emite la urechea „făcută” a celui care receptează, poezia riscă să sune în gol – de unde şi grija poetului modern de a reflecta, în scris, pe marginea procesului de creaţie (ce capete teoretice, Ezra Pound, T.S. Eliot, V. Hlebnikov, dar şi Tristan Tzara, Ion Vinea, Ion Barbu şi, nu în ultimul rând, Ilarie Voronca); altfel spus, poetul nu doar scrie, ci şi (se) manifestă (Manifestul dadaist, Manifest activist către tinerime, Manifestul suprarealismului ş.a.). Atunci când găsirea propriului timbru liric, după ce că primele căutări sunt de regulă tributare unor modele, are loc în paralel, dacă nu chiar potenţată de reflecţia critică, se poate vorbi despre o conştiinţă poetică. Abia întoarsă pagina debutului, sub semnul lui G. Bacovia & Adrian Maniu, şi iată-l pe tânărul de 21 de ani reinventându-se din mers odată cu redefinirea conceptului de poezie: „Materialul poeziei moderne (…) poate fi acelaşi ca al poeziei de totdeauna. Îmbogăţirea lui printr-o sumă de elemente în urmă apropiate: invenţii tehnice, operaţii matematice sau bancare, e de pură suprafaţă. De fapt, materialul a rămas acelaşi: schimbată cu desăvârşire e însă interpretarea lui” şi, ceva mai jos: „Substanţa poeziei noi a rămas aceeaşi. Observarea ei e însă cu totul alta: ştiinţifică, nu ca precizie, ci ca sistem: organică, obiectivă”. Nu-i aşa că sună uluitor de contemporan aceste rânduri scrise acum 92 de ani: „Problema poeziei deci nu se mai pune pe catalogări diferite (erotic, naţional, istoric (ci poezia devine dintr-odată universal umană, poezia-poezie, poezia-ciment, poezia-planşă de inginer, creier, organism viu, integrat simplu între fenomenele naturale” (Poezia nouă)? Admirabilă totodată coerenţa cu care scrierea & gândirea poeziei au mers mână-n mână într-un ritm de-a dreptul halucinant (zece cărţi de poezie şi două de eseuri, A doua lumină, 1930, şi Act de prezenţă, 1932, într-un deceniu); or, această congruenţă – cuvânt drag inimii mele – este marca unor spirite vizionare, care se încred în „misiunea proorocitoare a cuvântului, în religia abstractă şi înaltă a scrisului” (Între mine şi mine). 
Contemporană cu perioada de glorie a cinematografului mut, poezia lui Ilarie Voronca împrumută de la acesta principiul de succesiune în viteză – 24 de cadre pe secundă – a imaginilor (folosind totodată şi faimosul principiu al „cadrului 25”, zis şi subliminal; din când în când câte-un vers fulminant ţi se înfige în creier spre a rămâne pe veci acolo: „Ce rar album de timbre marea mediterană”). „Miliardarul de imagini” nu scrie cărţi, ci toarnă scurtmetraje (Colomba, Invitaţie la bal, Plante şi animale. Terase) sau lungmetraje (Ulise, Brăţara nopţilor, Incantaţii ş.a.), pe care însă are grijă să le sonorizeze, interpretând de unul singur toate rolurile (în comparaţie cu el, comilitonul său B. Fundoianu se prezintă, în Privelişti, drept un fotograf de epocă, unul de primă mână!). Din perspectiva zilei de azi, s-ar zice că face filme de autor, având la dispoziţie un studio hollywoodian, dotat cu tot ce-i mai bun în materie de producţie. Frenezia cu care a creat luxuriantele sale „imagi-NAŢIUNI” (unite!) – suntem în plin deceniu ce va intra în istorie ca les Années folles, iar poetul pendulează între Bucureşti şi Paris, pentru a se instala în cele din urmă pe malurile Senei (de bună seamă, Dâmboviţa e prea „la suprafaţă”…) –, dublată de „o fervoare care i-a îngăduit să înlăture multe obstacole ale convenţiei literare, să aducă limbajul poeziei în acea stare de absolută disponibilitate, deschisă oricăror modelări” (Ion Pop), totul „la cea mai înaltă ficţiune” (o formulă marca Florin Iaru care i-ar fi plăcut), sunt fără egal în istoria poeziei române din sec. XX (nu pot să nu mă întreb ce-ar fi urmat dacă poetul nostru nu trecea la franceză; cele 14 sonete româneşti scrise la Paris în 1934 sugerează un posibil răspuns – iarăşi de la Ion Pop citire: „Fără să aducă schimbări în universul său imaginar, [sonet]ele confirmă procesul de „clasicizare” a scriiturii, prin apelul la structurile tradiţionale ale versului (…) Opera sa românească se rotunjeşte astfel sub semnul unui echilibru formal îndelung căutat”). Este în stare cititorul secolului XXI să-i facă faţă?
Dincolo de aprecierile critice, de prezenţa în antologii naţionale şi europene, de numărul de pagini în istorii & enciclopedii literare ş.a.m.d., testul cel mai important în cazul unui poet „clasicizat” este dacă cineva ar recurge la cuvintele sale – că-i vorba de un vers sau de-un poem – spre a i le adresa, în chip de discours amoureux, fiinţei iubite. Recitindu-l pe Ilarie Voronca din această perspectivă gingaşă, am ales un… sonet, unul dintre ultimele redactate în română, în 1934, înainte să treacă definitiv la franceză, O femeie, un fulger (în tălmăcire liberă, forţând nota: Une femme, un coup de foudre), pe care-l sigilez, pe post de billet doux, în „sticla cu mesaj” a acestui eseu.