Noi, cei vechi, avem o memorie laminată de cilindrul compresor al propagandei sovietice. Odată cu poncifele acesteia, în cutele encefalului nostru s-a înscris, ca pe o pistă a discului de ebonită, întreaga dramă a ridicolului şi a frustrării trăite atunci. Figuram zilnic într-o commedia dell’arte azi greu de imaginat. Distribuiţi alternativ în roluri de actori sau spectatori, jucam cea mai falsă piesă din lume. Am avut mereu impresia că şi „regizorii” ştiau cât de inautentic e spectacolul, dar commedia trena. Mai trist era, în acel simulacru de existenţă, că şi vieţile noastre se consumau odată cu piesa.
Postişa începea de la baza bazelor, de la constituţia acelei ţări, căci trăiam într-un stat care îţi dădea totul pe hârtie şi-ţi lua absolut totul de facto. Şmecheria înşelătoare a acelei constituţii fantomatice ne garanta de jure toate drepturile – de la opţiuni politice şi religioase până la dreptul major al naţiunilor aservite imperiului de a se desprinde din „paradisul” sovietic. Chestia nu era însă decât o capcană pentru naivii sau temerarii care încercau să facă uz de acele „libertăţi”. Pe timpul lui Stalin, aceştia erau ghilotinaţi de faimosul articol 58, în vremuri mai puţin tiranice erau înfundate cu ei închisorile şi ospiciile, iar dacă, între timp, ajunseseră în gura presei străine, erau pur şi simplu izgoniţi din ţară.
Presupun că şi constituţia actualei Corei comuniste e la fel de generoasă şi vicleană în făgăduinţe. Că e la fel de făţarnică şi că mai sus de paralela 38° De jure e mereu strangulat fără jenă de brutalul De facto.
Nord-coreenii sunt astăzi poate cei mai nenorociţi oameni de pe glob. Nu doar că suferă cumplit de sărăcie şi subnutriţie – de amărâţi muritori de foame e plină lumea, continentul negru rivalizând serios în acest sens cu cel galben. Diferenţa e că africanilor lihniţi nu le toacă nimeni la cap că trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumi. În multe ţări africane, ei sunt lăsaţi să-şi vadă în pace de mizeria existenţei, în democraţia savanei intrând şi „dreptul” de a muri de foame. Pe când coreenilor socialişti una li se spune şi alta au pe masă. Ca în orice regim comunist, ei au conştiinţa sfârtecată între adevăr (ceea ce văd, ce trăiesc, ce mănâncă) şi minciună (ce li se spune că au). Cadrele pe care le vedeam nu demult la TV – odată cu moartea dictatorului, Coreea de Nord ajunsese „vedetă” mondială – sunt pentru noi un déjà-vu lamentabil. Camerele de luat vederi ne arată un popor robotizat care plânge şi mărşăluieşte, mărşăluieşte şi plânge. Impresia generală e că totul se produce la apăsarea unui buton – pac! şi rândurile marţiale dau mecanic din picioare şi din mâini; pac! şi începe bocetul general. Jalea milioanelor de zombi în epoleţi pare lipsită de cea mai vagă adiere de umanitate. Plânsul, în genere, e un act care omeneşte animalul din homo sapiens. Îi dezbate falsul, îl arată în toată fragilitatea fiinţei sale de natură pieritoare. Când deplângem un răposat, deplângem, într-un fel, şi propriul nostru viitor, propria moarte, care ne pândeşte impasibilă şi răbdătoare de după colţul secolului.
Plânsul isteric al coreenilor pare o angajare într-un proces rutinar de întrecere socialistă – cine hohoteşte mai tare? Este ceva nefiresc şi – dacă vreţi – histrionic în aceste hohote colective. O tragedie montată în scenă la scara întregii ţări. (Sofocle ar rămâne pe gânduri în faţa acestui ocean de lacrimi fără nicio adiere de katharsis.) Pac! şi valul uman se pune în mişcare, miile de tălpi cazone bătând cu furie asfaltul pieţelor. Simultaneitatea reflexă a gesturilor e uluitoare, dresajul zilnic a redus totul la un automatism perfect – aşa funcţionează angrenajele mecanice îndelung rodate. Scenele reînvie în memoria noastră pieţele pavoazate cu stele roşii sau cu svastici. Diferenţa e minimă. Când ai în conştiinţă vechile repere istorice, viforoasa solemnitate nord-coreeană pare pândită deja de ridicol. Peste cinci, zece sau n ani, bocitorii de azi vor rupe la fel de isteric portretele cârmuitorilor actuali şi le vor dărâma în extaz statuile pe care acum le venerează. Acesta e viitorul tuturor satrapilor. Unde e acum uriaşul monument al lui Saddam Hussein din Bagdad? Unde sunt portretele somptuoase ale unui Gaddafi fudul şi cu oţel în priviri? În ce subsoluri sau la ce gunoişti zac portretele şi busturile de bronz ale susţinătorilor lor din fosta URSS?
Ca spectacolul coreean să atingă paroxismul ridicolului, în массовкэ este antrenat şi un cârd de coţofene care, chipurile, îşi exprimă şi ele infinita jale pentru conducătorul iubit! Un bocet ornitologic – iată ce nu a putut inventa nici ingenioasa maşină de gogoşi sovietică!
Micile insuliţe de pe glob afiliate încă dogmei (adăugaţi aici leneşul comunism cubanez şi alte minuscule enclave de aceeaşi culoare; China a început deja să scalde doctrina leninistă în două ape) îşi trăiesc spasmodic drama unui inevitabil sfârşit. Pentru amărâţii de acolo tragedia comunistă a veacului XX e re-trăită în secolul XXI sub hilara mască a farsei. Spasmele acestor enclave sunt ca zbaterile convulsive ale cozii de şopârlă când şopârla însăşi a dispărut de mult.
În felul acesta, e absolut clar pentru toţi că dogma a suferit un eşec dezastruos pe toate meridianele, că „triumful coeziunii de nezdruncinat dintre partid şi popor” (iată un clişeu intrat în arhaic într-un deceniu şi ceva!) pe care vor să-l etaleze „regizorii” nord-coreeni nu e decât o ultimă grimasă a unei doctrine împuţite iremediabil. Eşecul e atât de răsunător, dovezile atât de concludente – oriunde pe glob a hălăduit marxism-leninismul totul a sfârşit lamentabil! –, încât doar idioţii nevindecabili mai pot simpatiza ceea ce a fost o catastrofă umană şi socială.
 
…Înseamnă oare asta că 32 la sută din populaţia adultă a Republicii Moldova (adică o mare parte a alegătorilor!) este oligofrenă?
 
P.S. O ştire de mai târziu: după ce Marele Cadavru, îmbălsămat şi uns cu toate alifiile, a fost întronat în mausoleu, o replică asiată a celui din Piaţa Roşie, a început „munca cu cadrele” – cei care nu au demonstrat prea mult zel în bocetul socialist vor fi trimişi după gratii sau la muncă silnică. Cine le-o fi numărat oare lacrimile?