Categorii

Parteneri

Trimițând scrisori

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Trimițând scrisori

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Nouă din zece ființe umane – nu mi se dă tasta computerului să zic: ins, inși; uite o noțiune care s-a izvodit da capo degradată și degradatoare; discret-jemanfișistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în acest context, eu nu pot folosi termenul: ins, ci, cu respect, mă gândesc că nouă din zece persoane umane conștientizează, mai mult sau mai puțin dureros, că nicicând nu vor deveni, în viață, societate, artă, istorie etc., – ceea ce și-ar fi dorit.
Și personajul nostru, protagonistul din umbră, care ar fi chiar umbra, ce poate sta la picioarele cuiva aidoma unui mort neîngropat, – în orice caz, poate trezi o atare senzație, – protagonistul din umbră, adâncă – însăși umbra, cea mai adâncă, de se poate spune, feminizând,– protagonista din beznă, – știa și ea că în vecii vecilor nu va ajunge ceea ce visa, ca orice adolescentă, sau deja tânără, sau – și mai ceva – ca soață, ca femeie, ca om – să devină ceea ce visa. Ea – Aleasa Întunericului (de unde, un rând-două mai sus, parabolele cu umbra, cu bezna...), ce ar fi putut ajunge la gradul sau cinul de Zână, sau Fason (pardon: Model). Știa de predestinata întâlnire încă din adânca-i copilărie, iar când au aflat asta și alții, inclusiv cei din zece care știu și ei că nu au marea șansă, – ea rămase singură. Misiunea ei, a Alesei Întunericului, i se contură și mai clar, ca albul-alb pe ecranul negru-negru, – cea de a-l distruge, de a-l anihila pe Alesul Întunericului. Pe cel pe care, încă prin clasa a noua de liceu fiind, l-a observat, ba mai mult – l-a remarcat și, în sinea ei, l-a ales. El, chip-tip(til) meridional, cu ochi albaștri, ce părea atât de elin și de divin, atât de ingenuu și de geniu. Al frumuseții bărbătești. Nu al creației, ci al posibilei – procreații. Bineînțeles, precum ați înțeles deja, ea s-a îndrăgostit. Numai că el părea din cei mai negrăbiți inși (iată, aici noțiunea pare a fi la locul ei, exactă: el era un ins). Îi punea la grea încercare sentimentele, năzuințele și sporadicele începuturi de demență, din cauza neatenției, din partea lui, pe care era convinsă că nu o merita, deoarece se considera Aleasă. Nu fu doar iubire la prima vedere, ci la fiecare vedere, când dădea cu ochii de el; a mia, a zece-mia îndrăgostire de el, ca la prima vedere. Așa ceva, ușor confuz, ca la Urmuz. Pusă la grea încercare de indiferența, de insensibilitatea lui, ea se tot întreba: „Ce mă fac mai departe?” și se uita spre tavan, dacă din acesta nu ar ieși, cumva, vreun cârlig. Sau, acolo, în tavan, s-ar fi oprit „departele” în care trebuia să facă ceva. Problema consta în dramatismul că ea credea că în vecii vecilor nu ar fi îndrăznit să se apropie de el, să i se confeseze de ceea ce simțea... „Asta e, nicicând nu vom fi împreună”, conchidea dânsa, suspinat, în odaia rece, străină, dușmănoasă.
Odată, văzând-o intens-preocupată, chiar pe stradă, parcă fu sau nu acostată:– La ce vă gândiți? o întrebase – nicidecum nu o somase – un tânăr bărbat, în celelalte ale lui nu reuși să-și dea seama dacă ar fi sau ba interesant, însă – asta da! – cu două aripi mari, negre la spate, ca în Sburătorul cu negre pene al poeziei române, și, curios, tânărul, oarecum arătos, avea urechile cam ascuțite, ușor alungite spre pantele ovale ale creștetului.
– Lasă-mă, corbule, nevermorule! zise ea, răstit, nu resemnat, ca la Edgar Poe. Nu am nevoie de atenția ta!
– De ce nu? Știu că ți-ai găsit Alesul, dar nu te-a găsit și el pe tine. Alesul tău e unul ipotetic. Dar, sigur, e Alesul Întunericului.
– Du-te dracului, zise ea, deja mai puțin politicos, că eu nu am timp să mă gândesc la așa ceva! Nu sunt în stare să...
– Draga mea, reîncepu (sau: continuă) necunoscutul cu aripi negre, te vei lumina dinlăuntru, altfel, pe nou. Dar, cel mai neașteptat e că El îți va scrie, deoarece va simți, prin telechinezie sau telepatie, că ceva s-a mișcat, s-a modificat în firea ta. Pa! zise cel cu aripi negre, și zbură, fâlfâit, peste firele de troleibuz, cablurile TV și internet ale străzii – un adevărat păienjeniș.
Peste trei zile, cu indicația „loco”, Aleasa primi o scrisoare. De dragoste. De la El, care se dovedi a fi destul de tandru și de poet, mărturisindu-i: „Aș vrea să vă întâlnesc, oricând, nu obligator într-o noapte cu lună, să vă privesc în ochi, să vă țin de mână... Vă iubesc... Veniți la monumentul lui Ștefan Cel Mare și Sfânt (indica ziua, ora, bineînțeles și orașul, – n.m.), dacă sentimentele vă sunt reciproce cu ale mele...”
Ea suspină romantic, duse scrisoarea la piept și, în timp ce și-o lipea tandru de trup, îi simți parfumul – da, El o parfumase, ca pe timpuri, ca pe... secole, s-ar putea spune, prin optsprezece, nouăsprezece, ba chiar și la început de secol douăzeci, până când țarul rus a fost asasinat, – și, dintr-o dată, tânăra tresări, vociferând: „Ah, sunt iubită... Iubesc și sunt iubită... Sunt fericită!” și o porni spre locul întâlnirii, spre monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu toate că în scrisoare El îi indicase o cu totul altă zi – mâine, mi se pare, – și o altă oră, – în zori, cred, nu la chindie, – în fine, ea intuise corect: dacă este iubită cu adevărat, El trebuie să se afle acolo, la locul de întâlnire, în orice zi și la orice oră.
Într-adevăr, Alesul Întunericului era acolo, unde scrisese; în mână avea un buchet de trandafiri albi, cărora ea, din partea opusă a străzii, parcă le-ar fi simțit deja parfumul, dar, – ce-i asta?! – de cum semaforul clipi verde, ea văzu că de El se apropie o tânără, Aleasa Luminii, căreia Alesul Întunericului îi oferi trandafirii albi, sărutând-o tandru – pupi-pupi! – pe obraji!
...Bineînțeles, în baza acestei întâmplări, de altfel cam banale, s-ar putea divaga orice și oricât, astfel că ar fi bine să lăsăm aprecierile în seama criticii.
Eu însă țin să reproduc doar o singură interogație a ei, a Alesei Luminii; țin să accentuez că dânsa întreabă cu toată sinceritatea de care e în stare, mizând pe reciprocitate – a dumneavoastră, a mea. Întreabă ea, Aleasa Luminii:
– Parcă domniile voastre nu ați primit niciodată scrisori – frumoase, elogioase, încântătoare, promițătoare de mare și sare, parfumate! – chiar de la... însăși domniile voastre venind scrisorile celea?... Nu v-ați scris scrisori voi înșivă?... Înseamnă că sunteți fericiți... Sau, aproape... Mai că v-aș fi invidiat. Ca ieri. Ca alaltăieri. Până a-l fi întâlnit pe el – mai că îngerul... În luna mai... În lumea mai... În mai... încă...