Aproximativ în actuala perioadă a anului (fine de septembrie/ început de octombrie) mi-am redactat în ultimele două decenii, cu regularitate, cronicile despre Festivalul Ethno Jazz de la Chișinău. Inițiatorul acestuia, insuperabilul artist al violei Anatol Ștefăneț, mă invitase să fiu maestrul de ceremonii (= termen anglicizat sub forma emcee) la toate edițiile de până în 2019, urmate de gentila solicitare din partea eminenților literatori Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț de a-mi expune impresiile festivaliere în paginile revistei Contrafort. E vorba despre o publicație de o inestimabilă valoare, ce-și menține ținuta exemplară din anul înființării (1994) și până în prezent. Îmi place să cred că Providența voia astfel să mă recompenseze pentru îndelungile decenii (sunt născut în 1951), când sufeream fără speranță din cauza interdicției de a cunoaște in scaenam (= la fața locului, pe latinește) străvechea Provincie română dintre Prut și Nistru.
Din păcate, pandemonia globalizată a perturbat până și organizarea unuia dintre puținele evenimente aducătoare de real prestigiu republicii interriverane. Ca atare, fui pus în imposibilitatea de a-mi exercita talentele de cronicar en titre al Festivalului instituit de Ștefăneț. Totuși, astă-vară, melomanii din „țara mamă” avură parte de o minunată surpriză (pentru mine, încă o modalitate de compensare de factură divină): recitalurile de vârf ale celui mai vechi festival de jazz din România – din fascinanta urbe transilvană Sibiu – au fost oferite de două grupuri din Chișinău, pe care le promovasem intens după ce le cunoscusem la ele acasă. Voi încerca să schițez respectivele momente înălțătoare, facilitate de Simona Maxim și Liliana Popescu, principalele responsabile de la Festivalul Internațional de Jazz
sibian (ce se poate făli cu o istorie de aproape jumătate de secol – răstimp enorm, dacă ne gândim că apariția acestei arte e consemnată abia pe la începuturile secolului trecut).
Peste așteptări s’a prezentat vocalista Geta Burlacu, acompaniată de concitadinii săi din Chișinău, redutabilii instrumentiști Dorel Burlacu/muzicuță și keyboards, Nicolai Andrus/pian, Nikita Morozov/chitară bas, și Alexandru Zavalii/baterie. Programul intitulat Dor de dor fu alcătuit din piese „d’ale noastre”, remodelate jazzistic, cu bun-gust, swing, vervă și, nu în ultimul rând, humor – acesta fiind moldav „la bază”, dar pan-românesc și general uman ca manifestare scenică... Comperajul dezinvolt al protagonistei conferea o notă de-a dreptul familială întregului recital. Sinceritatea confesiunilor rima cu aceea a traiectoriilor improvizatorice dezvoltate atât de protagonistă, cât și de sus-menționații ei companioni. Conform unei asemenea mărturisiri – „m-am lăsat dusă de instinct și pașii m-au purtat spre o mulțime de oameni, adunați la Catedrala ortodoxă din Sibiu, pentru a celebra sărbătoarea Sfintei Maria” –, cântăreața a alcătuit un emoționant omagiu muzical adus femeii ca entitate primordială în existența terestră a speciei umane. Iar piese arhicunoscute, precum Cine iubește și lasă, Vecină, dragă vecină, Cine-a pus cârciuma’n drum, erau învestmântate în aranjamente sesizante, demne de apelativul marele jazz. Pot afirma că, atât numeroșii spectatori din Piața Mare a Sibiului, cât și cei care au urmărit spectacolul în direct pe internet au savurat o succesiune de episoade saturate de idei muzicale dense, nutrite din același tezaur de tradiții ce stă la baza marilor realizări ale școlii componistice ctitorite de George Enescu. Concluzia: nărăvașa Geta Burlacu, a cărei carieră o urmăresc de la debutul său din anii 1990 (cu grupul Univox condus de Ilona Stepan), a atins actualmente deplina maturitate artistică.
Apogeul ediției 2021 al festivalului sibian a constat în revederea (pe cât de prețioasă, pe atât de rară) cu membrii formației Trigon. În formula actuală, ei sunt: liderul-fondator Anatol Ștefăneț/violă; Vali Boghean/trompetă, saxofon, flugelhorn, caval, fluiere, tilincă, ocarină, percuție, voce etc.; Gari Tverdohleb/baterie, percuție, xilofon; Dan Brumă/ghitară electroacustică, sintetizatoare. De la înființarea grupului, în urmă cu aproape trei decenii, și până în zilele noastre, nu am încetat să afirm că muzica pe care o creează formația basarabeană e cea mai înaltă expresie a spiritualității latin-orientale (în speță, române) din jazzul ultimului deceniu al secolului trecut și primele decenii ale celui actual. De asemenea, am insistat că nu ne mai putem permite să ignorăm un asemenea „brand”, fără a ne prejudicia propria imagine. Ca atare, prezența Trigon-ului pe scena din centrul Sibiului căpăta semnificația unui real eveniment. Departe de a se culca pe laurii acumulați cu perseverență de-a lungul timpului, acești muzicieni își reinventează repertoriul pe măsura maturizării noastre estetico-identitare, inevitabil supuse unor permanente provocări. E impresionant progresul continuu al fiecăruia dintre membri, pe direcția rafinării propriilor mijloace de expresie; iar, pe de altă parte, în ajustarea acestora la rigorile impuse de interpretarea colectivă. Cu alte cuvinte – briantele lor excursuri individuale nu știrbesc, ci potențează efectul operei finisate.
Evident, consistentele acumulări tematice cizelate de-a lungul atâtor ani nu sunt date la o parte, ci reapar inserate într-un context sonor adaptat habitudinilor unor ascultători „căliți” în ambientul (pseudo-) muzical al contemporaneității. Important e că, dincolo de asemenea reglări și adaptări, filoanele de autenticitate, sensibilitate, inteligență artistică, originalitate, subtilitate rămân la fel de vii. Ele continuă să alimenteze o muzică vivace, spectaculoasă, cuceritoare, nu doar pentru auditorii din spațiul nostru geo-cultural, ci și de oriunde pe Globul Terestru. După memorabilul concert de la Sibiu, continuu să sper că Trigon va reveni cât mai frecvent pe scenele din România.
 
Septembrie 2021