În decembrie ’89 am privit revoluția română în direct. Am stat în acele zile și nopți lipiți de ecranul televizorului în casa lui Petrică și Lilia Plugaru. Așa am devenit prieteni. Ei, spre deosebire de noi, care de nici doi ani aveam o locuință la bloc, stăteau la curte. Orășeni get-beget, aveau o gospodărie bine pusă la punct într-o zonă frumoasă a Bălțiului interbelic. Aveam pe atunci douăzeci și nouă de ani. Totul abia începea. Nu am mai trăit până atunci un asemănător sentiment de uluire, de încântare, de emoție și speranță că în viața noastră se va întâmpla ceva cu totul deosebit. Că vom relua legăturile firești cu rudele noastre de peste Prut (și noi, și ei aveam rude în România), că vom fi liberi în gândire, că totul în jurul nostru va înflori, că schimbarea va fi doar în bine, că vom trăi o viață luminoasă, iar copiii noștri vor crește într-o altă lume, mai bună. Am trecut poduri de flori, am călătorit liber la Pașcani, Dolhasca, Iași, Suceava, Bușteni, Sinaia, la munte, la mare și înapoi. Am fost în vizite, am primit vizite. Am trecut specializări la universitățile românești, ne-am racordat programele școlare și universitare, am devenit o singură limbă și o singură literatură, am avut același imn, Deșteaptă-te, române!, am avut același drapel de stat. Știam pentru ce și-au dat viața basarabenii în războiul de la Nistru, în 1992. Ei erau eroii noștri. Dar entuziasmul a ținut nici cinci ani plini, până prin 1994, când la Congresul Casa noastră – Republica Moldova toate și-au schimbat direcția, mai întâi cu 90º, apoi cu toate 180º. Îmi amintesc de participarea la acel congres a directoarei școlii din satul meu natal. Sentimentul de jenă mă mai încearcă și astăzi. Înțeleg că așa a ales ea să-și apere școala și colectivul. Dar ce apărau acolo scriitorii? Pe cine și ce apăra Ion Druță? După congres a picat mai întâi imnul. Președintele de atunci, Mircea Snegur, zice-se, s-ar fi arătat deranjat de îndemnul matinal adresat românilor basarabeni spre „deșteptare”. Apoi, tot în 1994, a fost pus la îndoială adevărul Declarației de Independență, în care se proclama că limba vorbită pe teritoriul Republicii Moldova este limba română, și așa a apărut în Constituție nefericitul Articol 13. Timp de un sfert de secol s-a bătut pasul pe loc, deoarece tot denumirea limbii este punctul nevralgic al disputei politice. Au urmat dezastruoșii ani ’97-’99, apoi un deceniu de guvernare neocomunistă. În 2009 am crezut că a sosit și timpul nostru și că, în sfârșit, schimbările vor fi ireversibile. Vom deveni într-un viitor prognozabil stat-membru al Uniunii Europene, vom fi integrați într-o construcție meta-statală democratică, vom fi apărați de scutul NATO și așa vom scăpa (în sfârșit!) de pericolul absorbției în viscerele imperiului de la Est. Ce iluzie tristă! Câtă speranță în gol! Ai noștri, pe interfață, au afișat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, iar în culise devalizau bănci, spălau miliarde, duceau o viață de lux, trăiau într-o lume paralelă. Peste alți zece ani, în 2019, un nou avânt. Este adevărat că a cunoscut mai puțin entuziasm. Cei care s-au fript de nenumărate ori suflau acum și în iaurt…, dar, pentru că nu existau alte soluții, au mai creditat o dată niște banale promisiuni electorale. Blocul de dreapta, care în campanie lua foc cu gura și inventa liste cu jurăminte pe Biblie, s-a înfrățit într-un final cu stânga pro-rusă, acea stângă dubioasă care, odinioară, ba organiza proteste stradale, ba se lăsa combinată în obscure majorități parlamentare. Târâș-grăpiș, au pornit a guverna, dar de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. Coaliția PSRM-ACUM s-a spart pe neașteptate ca un bibelou de porțelan.
 
La sfârșit de an, cei care ieri reprezentau șansa cea bună, fiind agreați de blocul ACUM în ideea dezoligarhizării sistemului politic, cei cărora li s-a trecut cu vederea moldovenismul agresiv, filorusismul slugarnic, antieuropenismul fățiș, au virat, cum era de așteptat, spre acolo unde le era locul: în zona de interes a Rusiei, sub centrul de comandă al lui Putin și oblăduirea lui Kozak. Guvernul „tehnocrat” Chicu nu ascunde (de ce ar face-o?) că aliatul său prioritar este Rusia, întrucât prima vizită a primului-ministru a fost la Moscova și tot la Moscova e cea a primarului de Chișinău. Limba rusă revine în atenție, iar legislatorul pregătește modificarea legilor. Aurel Ciocoi, noul ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene, după o carieră de ambasador în Germania, China și SUA, preia expresiile cazone ale șefului său, declarându-se adeptul „unui spațiu economic comun de la Lisabona la Vladivostok” (https://bit.ly/34qqdOe). Și acestea sunt doar câteva elemente din strategia PSRM. După alegerile prezidențiale din 2020, Igor Dodon, dacă va ajunge din nou președinte, va aborda deschis problema federalizării, cea a schimbării politicii naționale în domeniul educației și atâtea altele!
 
La sfârșit de speranțe, constatăm că am pierdut tinerii. După bătaia și umilințele la care au fost supuși, s-au detașat de viața politică. Lecția dată cu bâta în acel confuz aprilie 2009 a intrat puternic în memoria colectivă, de aceea tinerii nu mai ies nici la proteste și nici la vot, așa cum ieșeau cândva. Îmi stăruie în memorie un cuplu de tineri care prin 2001-2002, înfășurați în tricolor, protestau în Piața Marii Adunări Naționale împotriva moldovenismului gen Voronin. Este simbolul copiilor generației noastre, care au consumat în proteste o bună parte din timpul rezervat formării lor universitare. Și-au făcut universitățile în proteste de stradă, au învățat ce înseamnă să ai conștiință și poziție civică. Atâta doar că idealurile pentru care și-au dăruit energiile și timpul au fost sacrificate de politicaștri. Aceștia, ajungând la putere, au avut mereu alte priorități.
 
Prietenul nostru, în acel memorabil decembrie ’89, aflând că nu aveam antenă pentru televiziunea română, întrebă: „Mihai, când îi ziua ta de naștere, că am de gând să-ți dăruiesc o antenă”. La Revelionul din 2020, dacă nu avem, să ne dăruim antene! Să le resetăm pe cele vechi! Să le racordăm la realități și să privim filmul vieții direct, așa cum este: în alb și negru. Să nu ne mai mințim că și la noi ar fi tot color! Să ne scoatem ochelarii cu lentile roz. Gata, tinerețea, cu iluziile ei, a trecut, cercul acela s-a închis. Deschidem altul nou și o luăm matur de la capăt. Acum vom reuși!
 
Noiembrie 2019