Generalul Gh. Dabija, Colonelul Gh. Rasoviceanu şi Preotul-căpitan Gh. Cotenescu
 
O cronică pe cât de alertă pe atât de minuțioasă a evenimentelor derulate în teatrele de operațiuni ale armatei române în Primul Război Mondial, semnată de dl Radu Petrescu din București.
Bunicul său, preotul-profesor mușcelean Gheorghe Cotenescu, a fost preot militar în Basarabia anului 1918 în cadrul unui regiment de vânători de pază la Nistru, implicat ulterior în campania de eliberare a Ardealului. Dedicăm prezentul text amintirii acestui intelectual-patriot și eforturilor tuturor celor care au realizat România Mare, și-i mulțumim autorului pentru emoționanta sa reconstituire. (C.)
 
După încercări teribile (iarnă grea, epidemii crunte, foamete generalizată), primăvara anului 1917 scoate miraculos la iveală o armată refăcută (15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie), iar speranţele reînvie. Încorporarea contingentelor tinere, înlocuirea ofiţerilor incompetenţi, instrucţia temeinică realizată cu instructorii militari francezi, sosirea prin Rusia a unei părţi din armamentul şi muniţia plătite din timp Aliaţilor, toate contribuie la „scularea din mormânt a ţării însăşi”, după cum bine îşi aminteşte Nicolae Iorga.
Pe 7 iunie 1917 sosea la Iaşi primul batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni aflaţi până atunci în prizonierat rusesc, iar joi, 8 iunie, pe dealul Şorogarilor, cei
1 500 de noi logodnici ai morţii şi ai biruinţei de mâine depuneau jurământ de credinţă, atingând cu fruntea drapelele ciuruite de gloanţe în luptele din Carpaţi şi din Dobrogea, de pe Jiu, Olt şi Neajlov.
Urmează Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul. Mareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, ce visa cucerirea Moldovei, lichidarea armatei române şi ocuparea grânarului sudic al Rusiei, este şocat de pierderi (răniţii germani umpleau până la refuz spitalele, şcolile şi instituţiile publice din Focşani) şi opreşte ofensiva. Prima sa înfrângere într-o carieră strălucită.
Succesul de la Mărăşti nu poate fi însă fructificat. Ofensiva Kerenski dă greş şi armatele ruse bat în retragere, obligând Marele Cartier General ţarist (STAVKA) să ordone abandonarea ofensivei pe frontul româno-rus. Pacifismul inoculat de nemţi (fonduri nelimitate pentru propagandă, spioni şi agenţi de influenţă, tranzitarea „microbului” Lenin în tren sigilat pe ruta Elveţia-Germania-Rusia, fraternizări pe toate fronturile ruseşti, inclusiv pe cel românesc), guvernele slabe venite la putere în Rusia după revoluţia din februarie şi ambiguităţile Aliaţilor faţă de o Rusie anarhizată duc la bolşevizarea în masă a armatei ruse, iar revoluţia din octombrie anihilează Frontul Oriental. Ruşii vor pace, semnează Armistiţiul şi încheie Pacea de la Brest-Litovsk, iar armata română – înconjurată de duşmani – este constrânsă să se alinieze, deşi neînfrântă.
Focşani, Buftea, Bucureşti. Umilinţele românilor se succed, iar pacea înseamnă, printre altele, reducerea armatei regale la 8 divizii de infanterie cu efective de pace, plus 2 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie din Basarabia care îşi menţin efectivele de război (tampon faţă de o Rusie bolşevică, ostilă românilor).
După debarcarea americanilor în Europa, lucrurile nu mai merg bine pentru Puterile Centrale pe celelalte fronturi, iar pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918 Regele Ferdinand decretează remobilizarea generală (cu o zi îna­intea Armistiţiului general din 11 noiembrie).
Printre marile unităţi militare regăţene implicate se numără şi cele două divizii de vânători angajate iniţial în paza frontierei la Nistru, alături de grăniceri. În componenţa lor intrau 10 regimente de vânători, unităţi de elită remarcate în bătălii prin profesionalism. În cadrul Diviziei 2 Vânători, comandată de gen. Gh. Dabija (moldovean, 56 de ani în 1918), intra şi Regimentul 9 Vânători, condus de col. Gh. Rasoviceanu (oltean, 42 de ani), unde preotul căpitan Gh. Cotenescu (muşcelean din Stoeneşti, 33 de ani) era confesor militar. Pe tot parcursul campaniei de dezrobire a Ardealului va fi prezent acest trio purtător de biruințe.
 
Regimentul de fier, la datorie
9 Vânători, „regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar „Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.
În decembrie 1918, Regimentul 10 Vânători preia controlul şi pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în lanţ. Iniţial trebuia să i se alăture şi Regimentul 9 Vânători, după ce generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în reprimarea grevei tipografilor consiliaţi de agitatori moscoviţi după revenirea din Basarabia. Pe 29 ianuarie Regimentul 9 Vânători ajunge la Deva şi se desfăşoară rapid în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919 revine la Brad din permisie şi preotul Gh. Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor lui Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).
 
Episod basarabean cu preo­tul Gh. Cotenescu
Pe 2 august 1918, Neamul Românesc (ziar condus de cărturarul Nicolae Iorga, inclusiv în exil, la Iaşi) îşi informa cititorii despre parastasul organizat în biserica din Purcari, pe malul Nistrului, în amintirea eroilor din Regimentul 9 Vânători căzuţi în teribilele lupte de la Mărăşeşti din vara anului 1917. Serviciul divin fusese oficiat de preotul căpitan Gh. Cotenescu împreună cu patru preoţi basarabeni, iar răspunsurile fuseseră date de corul din Olăneşti. În discursul său, Colonelul Gh. Rasoviceanu amintea că prin voinţa bunului Dumnezeu şi a jertfei celor ce şi-au sacrificat viaţa se aflau acum cu toţii pe malul Nistrului. Emoţionantul parastas va fi urmat de o modestă serbare câmpenească.
 
Recrutarea moţilor
Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe aliniamentul Mureşului, iar liniile succesive de demarcaţie, impuse ulterior de Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia), permit armatei române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a guvernului condus de contele Karolyi Mihaly.
La 2 martie, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor „HORIA”, transformat în regiment, cu trei batalioane însumând 4.000 de oameni. Acesta fusese înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu, şeful resortului organizare din cadrul Consiliului Dirigent, ajutat de cpt. Florian Medrea, prin recrutarea foştilor prizonieri reveniţi din Rusia şi a moţilor din regiunea Zarandului şi a Munţilor Apuseni – plasele Baia de Criş, Brad, Abrud şi Câmpeni. Serviciul divin a fost oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. În urale, col. Rasoviceanu, urcat pe o masă, îi anunţă pe voluntarii moţi că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoare lupte.
Peste trei săptămâni, generalul Dabija inspectează trupele concentrate la Brad, garda de onoare fiind asigurată de vânătorii săi. În aclamaţiile populaţiei, gen. Dabija anunţă moţii că de acum înainte sunt pe mâini bune, vânătorii reuşind în permanenţă să împingă linia frontului. Dintre localnici, se remarcă discursurile îmbărbătătoare ţinute de protopopul Vasile Damian şi de Ştefan Albu, directorul gimnaziului. După parada militară, ofiţerii vor merge în pelerinaj la Ţebea.
Trupele regale române din regiune îşi măresc astfel efectivul, ajungând la 12.000 de oameni.
 
Ofensivă generală
După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Bela Kun şi Sandor Garbai, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi (soviete), coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi viitorul filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg propriii conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric, dar superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie, „moştenite” şi de la Mackensen.
În aceste condiţii, armata română este obligată să declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Biharia, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai 2 zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi „Horia” (grupate în Detaşamentul Rasoviceanu) se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta.
 
Prima Înviere în libertate
La intrarea armatei române eliberatoare în Beiuş, entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic „Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş, unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gh. Cotenescu de la Reg. 9 Vânători.
Martor ocular, protopopul Petru E. Papp descrie acest eveniment emoţionant în cartea sa „Din trecutul Beiuşului. Pagini de glorie şi de jertfe”, apărută în 1927:
„Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu (corect Cotenescu – n. a.) din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu (corect Popovici, vezi „Dicţionarul Teologilor Români”, Mircea Păcurariu, n. a.) şi cu mine săvârşirăm Sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai frumoase Paşti din câte am avut vreodată”.
După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moţi preia acest nume (Regimentul „BEIUŞ”). La 22 aprilie sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.
 
Cu Budapesta la picioare
Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen. Gh. Dabija) pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 de oameni, faţă de cca. 12.000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur, iar până la 1 mai 1919 trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei roşii maghiare.
Ulterior, Divizia 2 Vânători este transferată la Grupul de Nord (gen. Mihăescu) şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, interzicând joncţiunea armatei roşii ungare cu avangarda armatei roşii sovietice prin Galiţia. Duce lupte grele în sectorul Rakamaz-Hernad Nemety cu divizia roşie internaţională (în principal nemţi şi austrieci, inclusiv femei), participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Reg. 9 Vânători în frunte. Armata roşie maghiară este învinsă peste tot, teroarea roşie a guvernului Bela Kun încetează, iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei.
 
Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii regăţeni Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi ceilalţi militari ardeleni şi regăţeni şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuririi şi apărării României întregite.
 
Ei n-au luptat pentru recompense, tinichele şi onoruri, ci pentru demnitatea numelui de român. Dar slăbiciunile umane, politicianismul şi cinismul noilor vremuri au afectat nemeritat şi destinele acestui trio.
Generalul Gh. Mărdărescu, influenţat de un vechi conflict personal, îi retrage comanda generalului Gh. Dabija, răpeşte neînfricaţilor săi vânători – opriţi la porţile Budapestei – şansa de a defila pe bulevardul Andrassy, îl obligă să-şi dea demisia şi îl supune unei anchete. Ieşit cu fruntea sus dintr-o anchetă de ani de zile, acesta devine unul dintre cei mai valoroşi istorici militari ai României Mari.
Viitorul general Gh. Rasoviceanu, implicat din plin în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944, cunoaşte închisorile comuniste la bătrâneţe pentru că ştia prea multe şi fusese implicat în colonizarea Cadrilaterului cu rezervişti din subordinea sa.
Preotul-căpitan Gh. Cotenescu, alături de numeroşi muşceleni, este condamnat pentru nesupunere şi sprijin logistic acordat „bandei de partizani anticomunişti” din munţi conduşi de militarul de excepţie care a fost colonelul martir Gheorghe Arsenescu.
 
Un scurt fragment din memoriul de activitate al preotului-căpitan Gh. Cotenescu, muşcelean cu rădăcini dâmboviţene, colindător şi al Basarabiei acelor vremuri, este sugestiv.
„[…] Anii premergători campaniei marelui răsboiu i-am petrecut în stăruinţa ocupaţiei pastorale între enoriaşi, activând deopotrivă cu elementele diriguitoare ale timpului pentru ca la toate chestiunile care interesau societatea de atunci să am şi eu o modestă parte la pregătirea sufletească a enoriaşilor pentru marele răsboiu care se întrevedea.
Mobilizat pe timpul campaniei, urmând armata în retragerea spre Moldova, după ce am îndurat mai întâiu alături de enoriaşi neplăcerile primei campanii, întrucât luptele lui 1916 au atins şi regiunea Stoeneşti-Dragoslavele.
Chipul cu care m-am achitat în datoria mea de preot militar: între răniţii şi exantematicii spitalelor din Bârlad (militare); cu regimentul 9 Vânători urmându-l în campaniile sale, nedespărţit de această unitate şi în Basarabia, unde pe malurile Nistrului în 1918 am desfăşurat o activitate culturală care-mi formează un capitol de satisfacţie sufletească al vieţii mele, între satele judeţelor Tighina şi Cetatea Albă.
Acolo, prin servicii divine, prin predici populare, prin propaganda şezători[lor – n.a.] săteşti, intrasem în sufletul sătenilor care pentru prima dată dăduseră cu ochii de preot românesc, în locul celor localnici pe care interesul stăpânirii ruseşti îi transformase în agenţi ai desnaţionalizării, ţinând poporul ca şi lipsit de binefacerile harnice pe care trebuiau să le primească de la păstori [de – n.a.] suflete dezinteresaţi.
Am urmat armata şi în campania din Ungaria, nedeslipit de soldaţii acelui regiment, împărtăşind şi aici privaţiunile lupte[lor – n.a.] cu rezultate inegale duse cu bolşevicii lui Bela Kun în Ungaria nordică, cuprinzând sectorul Rakamaz-Szabolcs-Venczello-Hernad Nemety (campania de ajutorare dată Cehilor) […]”.
Într-o Europă unită, care ştie să-şi preţuiască simbolurile, vălul uitării se subţiază şi merită alungat definitiv de noile generaţii, interesate să-şi cunoască istoria.
 
____________
Ion Petrescu (n. în 1951) este economist, traducător şi publicist (cu pseudonim literar Radu Petrescu). A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti în 1970 şi Academia de Studii Economice (secţia Comerţ, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale), Bucureşti, în 1976.
Volume traduse şi editate: „Ziduri misterioase”, de Susan Howatch (1994); „Sfidare”, de Barbara Cartland (1994); „Amanta”, de Amanda Quick (1995); „Inimă neagră”, I, II, de Eric Van Lustbader (1995) ș. a.
Studii, articole, analize, dezbateri în revistele: „Biserica Ortodoxă Română”, „Historia”, „Istorie şi civilizaţie”, „Magazin istoric”, „Memoria”, „Tribuna economică” (Bucureşti); „Dacoromania” (Alba); „Familia” (Bihor) ș. a.; ziarele: „Cotidianul”, „Lumina” şi „România liberă” (Bucureşti); „Credinţa străbună” (Alba); „Jurnalul de Argeş”, „Crişana” (Bihor); „Mesagerul hunedorean”, „Servus” (Hunedoara); „Ziarul de Mureş” (Mureş) ș. a.
Contribuţie în colecţia de volume anuale „Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente” (2009).