În volumul recent publicat la Editura Cartier, Limba de hârtie (2017), cercetătoarea și eseista Tamara Cărăuș propune o serie de reflecții asupra a ceea ce am putea numi trăirea limbii. Punctul central este felul în care intelectualul din Basarabia își trăiește limba română – o experiență în același timp traumatică și definitorie pentru identitatea sa, o altă temă căreia cercetătoarea i-a consacrat un volum apărut în 2011 la aceeași Editură Cartier.
Chiar dacă, în Prolog, autoarea enumeră – forma perfectă de captatio benevolentiae – o serie de „greșeli” pe care consideră că le-a făcut în acest volum, inclusiv ceea ce numește „greșeli de metodă” (absența unei metode explicite, cu rigorile ei, care ar fi circumscris textul unui domeniu disciplinar definit), stilul de gândire și de scriitură pe care îl încearcă aici se potrivește perfect temei. Dacă vom căuta să înțelegem cum trăim noi înșine limba în care – prin care și în spațiul căreia – ne-am format, cel mai rezonabil este s-o facem la persoana întâi (or, first-person methods sunt reabilitate, în ultimii ani, în domenii precum filosofia, psihologia, sociologia, etnografia etc.). Și, mai ales, după cum remarca Hegel – și în favoarea acestei teze pledează mai multe exemple pe care le aduce autoarea însăși – , frica de a greși este ea însăși o greșeală, în măsura în care căutarea punctului „corect” din care să începi blochează însăși posibilitatea începutului oricărui demers, inclusiv, sau poate chiar mai ales, unul desfășurat cu mijloace discursive.
Greșeala este și una dintre temele centrale ale volumului Tamarei Cărăuș. Ca și în cazul majorității subiectelor pe care le abordează, tematizarea ei este profund ancorată într-un sol experiențial: experiența faptului de a fi corectat, sau experiența traumatică a râsului (ori a violenței) în raport cu un tip de rostire (ori de legare a cuvintelor) privit ca „straniu”, „incorect”, ca o marcă a alterității în raport cu o comunitate deprinsă deja cu un anumit fel de a vorbi. Este o experiență pe care o cunoaștem, din ambele părți – atât cea de „corector”, cât și cea de „corectat” – majoritatea celor care scriem  în română în Basarabia, după cum remarca și autoarea în discursul ei de la lansarea volumului. Corectarea s-a transformat într-o practică discursivă legitimată de un set de valori și angajamente comune față de un anumit standard al limbii române literare, o anumită aspirație spre cultivarea ei și conștientizarea anumitor condiții – istorice, sociale sau de altă natură – ce creează o discrepanță între felul nostru curent de a vorbi și cel pe care, din diferite motive, ni-l dorim. Comunitatea intelectualilor din Republica Moldova se transformă astfel într-o comunitate de corectori reciproci. Ca să folosesc o analogie academică, e ca și cum fiecare enunț ar fi supus, în momentul în care este rostit, unui proces de peer-review. Or, una din tendințele noastre naturale este să luăm orice contestare a discursului nostru – indiferent dacă a conținutului său ori a formei sale, lingvistice sau literare – drept contestare a noastră, în primă instanță a noastră ca vorbitori competenți ai unei limbi. De aici și trauma lingvistică, ezitările, frica, tendința de a căuta în dicționar, după ce scrii, sensul fiecărui cuvânt pe care l-ai scris – toate experiențe descrise de Tamara Cărăuș, în pasaje extrem de vii, care nu sunt doar expresii literare, ci și autentice analize reflexive.
Însăși sintagma limbă de hârtie, aleasă ca titlu de autoare, poate funcționa ca factor explicativ în analiza acestei situații și a elementelor ei constitutive. Din paginile cărții se pot degaja trei sensuri posibile ale acestei sintagme.
Primul este unul în același timp observațional și metaforic. Una dintre experiențele centrale descrise de autoare în acest volum este încercarea ei, în adolescență, de a-și crea o „calificare culturală” prin transcrierea de cuvinte din dicționare sau alte cărți și exersarea lor în fraze proprii. Însă, constată ea, „sprijinită în cărți, caiete și carnete, și alimentată din dicționar timp de mai mulți ani, limba mea devenise de hârtie. Corectitudinea limbii mele era o corectitudine de hârtie, iar cuvintele mele învățate cu dicționarul erau doar niște schelete de sens, fără carne vie pe ele” (p. 68). Deci o limbă care folosește hârtia ca suport, care se constituie mai curând din „schelete de sens” decât din „carnea vie” a vorbirii întrupate – pentru că tipul de vorbire cu care era deprinsă a fost respins și abandonat aproape instinctiv. Al doilea sens, care accentuează conotația negativă implicită în primul, este cel în care Fritz Mauthner, un filosof german al limbajului citat de Tamara Cărăuș, vorbește despre „germana de hârtie” a germanilor din Boemia, care, înconjurați de cehi, pierd „deplinătatea expresiilor organice și a formelor vorbite” (p. 118) – situație, cred, familiară oricărui vorbitor de română din Basarabia. Însă, remarcă autoarea, aceeași „germană de hârtie” a fost limba austeră a lui Kafka, care a decis să elimine din scrisul lui în germana lui de hârtie orice expresie ce ar putea suna artificial. Un al treilea sens posibil al conceptului este o reevaluare a statutului „hârtiei”, pe care autoarea îl încearcă, în joacă, în final: „Limba de hârtie, ca limbă a cărții, e depozitarea a tot ce e consacrat și canonic [...] Limba de hârtie este cea mai aproape de natură, căci hârtia este bio. Așa cum pungile de hârtie, fiind bio și biodegradabile, pot deveni din nou pământ și natură, la fel și limba de hârtie poate redeveni copac și se poate transforma în limba câmpului, în graiul spicului și al râului” (p. 185). Fără a-și asuma această potențială apologie, Tamara Cărăuș constată, totuși: „limba de hârtie este tot ceea ce am, poate singurul lucru agonisit, în locul unui castel sau al unei sume de bani. Limba de hârtie e singura mea comoară” (p. 185).
Oscilând între comentariul doct asupra unor texte de lingvistică sau filosofie a limbajului și expresia experienței traumatizante, între autoironie în pasaje cu un stil literar sclipitor și constatare detașată în descrierea realității lingvistice cu care suntem familiari, Tamara Cărăuș ne oferă un volum ce poate funcționa ca o oglindă în care ne-am recunoaște, cred, cei mai mulți dintre intelectualii basarabeni, înțelegând, în același timp, ceva nou despre noi înșine și învățând să gândim un pic altfel despre mediul însuși în care lucrăm – cel al limbii.