Categorii

Parteneri

A trăi, a citi, a scrie pe timp de pandemie

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

A trăi, a citi, a scrie pe timp de pandemie

1. Cum trăiți șocul acestei crize, cum suportați carantina, autoizolarea, cum faceți față claustrării?
2. Ce cărți, filme, muzică și alte produse culturale vă ajută să traversați această perioadă? Scrieți, puteți scrie?
 
 
O anchetă despre relația dintre aceste vremuri grele, pandemice, și omul reflexiv, omul creator, e o provocare, o idee discutabilă. Ne-am gândit o vreme dacă este corect, dacă este etic să dezbatem aceste lucruri. Suntem în mijlocul furtunii, sfârșitul ei nu se vede (încă nu), nu știm ce încercări ne mai așteaptă și prudența, decența e atitudinea recomandabilă. Până la urmă, am decis să deschidem discuția, să tatonăm terenul.
Individul în fața dezastrului global este imaginea ce alimentează premisele unei anchete de acest fel. Dezastrul în toate formele sale – războaie, secete, pârjoluri, inundații, invazii de lăcuste sau… ciuma –, a fost consemnat copios de-a lungul veacurilor în cronici, în cărți de istorie și-n opere de ficțiune. Acest dosar greu e pe cale să se completeze, vai, cu un capitol nou în anul 2020.
Generația noastră a avut mai multe experiențe-limită care ne-au modelat destinul, ne-au schimbat registrul vieții: Revoluția din Decembrie ‘89, prăbușirea URSS, războaiele din Balcani și cel din Transnistria, tranziția cu inechitățile și zguduirile ei politice și economice, cu sărăcia și exodul din ultimii ani. Toate acestea încă mai puteau fi considerate fenomene locale, maladii ale unor colțuri retardate ale Europei. Știam că există țări mai prospere, locuri, cetăți în care te puteai adăposti de răul Istoriei. Coronavirusul ne bagă în aceeași oală cu lumea întreagă. Covid-19 lovește egal și echidistant în Est și în Vest, în state autoritare și democrații cu pedigree, în cartiere bogate și-n mahalale promiscui, iar salvarea e aproape o loterie, un hazard, dacă nu respecți un minimum de reguli stricte.
Pandemia a devenit, brusc, singura noastră realitate – politică, mediatică, psihologică, existențială și singura realitate culturală. S-au anulat concerte, târguri de carte, festivaluri de poezie – evenimente de tradiție, a căror agendă se întocmește cu mult timp înainte –, s-au închis librării. Pierderile economice vor fi enorme. A crescut, în schimb, consumul individual de cultură: lectură, filme, muzică, spectacole pe teatru, vizite de la distanță, teleghidate, în muzee și-n galerii de artă. Încercăm să împăcam această oază de normalitate de care ne agățăm, ca intelectuali, cu privațiunile autoizolării la domiciliu. Angoasa de a sta între patru pereți, de a nu ieși din casă decât cu mască pe față și cu mănuși pe mâini, obsesia dezinfectării a tot ce atingem: mânere de la uși, masă, taste, coperte, haine, veselă… accentuează depresia, tinde să devină ea însăși o formă de patologie. În aceste condiții, cultura nu mai e (doar) deliciu estetic, ci mijloc de rezistență, parte a tehnicilor de supraviețuire, iar online-ul și rețelele de socializare cel mai sigur mediu de comunicare. Cu avantajele, dar și cu deformările lui.
Am invitat o seamă de confrați scriitori să răspundă la două întrebări care încearcă să rezume, într-un fel personal, tot ce am descris până aici.
 
Vasile GÂRNEŢ
 
 
 
 
 
Mariana Codruț
 
Rondul de zi
 
Văd pe Viasat Nature, în documentarul „Supravieţuire în sălbăticie”, o imagine şocantă: mii de anghile se înalţă vertical pe fundul unei mări în căutarea hranei. Dar, indiferent cît de puternici sînt curenţii care le clatină trupurile lungi, musculoase, de şerpi, vîrfurile cozilor le rămîn înfipte în nisip, ca să se poată retrage, la cea mai mică ameninţare, în găurile proprietate privată. Imaginea ni se potriveşte şi nouă: stăm în casă, ieşind numai după hrană, după medicamente, unii şi la mici plimbări în apropierea găurilor personale. Tot supravieţuire în sălbăticie, însă o sălbăticie îndulcită de cuceririle tehnicii. Telefon: o tînără prietenă (intrată în şomaj ca să se ocupe de copil) îmi spune că se teme să nu-şi piardă postul, fiindcă şefa ei, atît de evlavioasă încît donează masiv pentru construirea unei biserici, nu dă doi bani pe ideea că ne-ar ameninţa vreun virus şi e de părere că numai lipsa credinţei îi face pe angajaţi să se teamă.
Cu declaraţia pe propria răspundere completată atent (amenzile sînt mari pentru recalcitranţii prinşi în oraş fără motiv bine precizat), ies printre blocurile din jur. Filmez cu mobilul ba copacii intraţi triumfal în săptămîna mare, ba o sîrmă cu rufe uşor legănate de vînt, ba un pîlc de ierburi şi înregistrez audio propria poezie, „forţa marii slăbiciuni”, ca să o adaug pe facebook urărilor de Paşte. În tot acest timp, un cîine latră continuu, ascuţit – nu-mi dau seama la ce, stă întors spre stînga. Nici o fereastră nu se deschide, nimeni nu-l alungă, preajma pare pustie, cu excepţia unei femei care, coborînd din maşina încărcată de pachete, mă întreabă prin mască: m-aţi fotografiat? Nu, am filmat copacii şi am înregistrat o poezie despre Dumnezeu, vreţi să vă uitaţi? – mă ofer, ca să-i domolesc suspiciunea. Nu-i nevoie, Paşte fericit! îmi zice, trecînd peste o conductă de gaz şi dispărînd după gard. Paşte fericit! zic, văzîndu-mi de drum. Străzile sub soare amintesc de tabloul lui de Chirico, „Mystery and melancholy of a street” (iată o propoziţie discrimi­natorie pentru cei care nu ştiu de existenţa tabloului). Telefon: un prieten se teme că interdicţiile, ordonanţele militare ne vor dresa suficient cît, obişnuiţi cu supunerea totală de acum, să cedăm statului controlul complet, renunţînd la libertate, la democraţie. Îi răspund că eu n-am astfel de teamă, gustul libertăţii e greu de uitat. Însă vom uita repede că am trecut prin asemenea rău, deci nu, nu vom deveni mai buni, mai elevaţi spiritual după criză, cum cred destui.
Pe splaiurile Bahluiului, macii înfloriţi s-au înmulţit. Printre şipcile băncilor, se înalţă păpădii cu flori trecute. Cvasidema­terializate ca şi identităţile noastre, cît timp singura mare misie e să supravieţuim, cît timp condiţia obligatorie, dominantă e cea de supravieţuitori – toate celelalte identităţi (de scriitor, artist etc.) pulverizîndu-se într-un plan secund! Peste faţa extatică a ierburilor necosite de mult de Primărie roiesc gîze şi fluturi. „Doamne, nu mă părăsi,/ mai presus de fluturi eşti!”, recit versurile lui Brumaru din Opere postume, dar în şoaptă: în faţa mea merg, mînă înmănuşată în mînă înmănuşată, o fată şi un băiat. La capătul marşului dus-întors între Podu Roş şi mall-ul din Tudor, mă strecor în spatele unor copaci, mă trîntesc pe o bancă şi deschid capodopera lui Erofeev, Moscova-Petuşki, pe care o citesc abia acum, în izolare. Dau exact peste propoziţia „Şi cînd m-am trîntit, Doamne, m-am lăsat îndată în voia torentului viguros de visări şi de somnolenţă leneşă”. Bun îndemn pentru unul a cărui grijă majoră e doar să supravieţuiască! Telefon: fratele meu, prins de pandemie departe de casa lui, mă întreabă, printre altele, cu ce urări să răspundă celor care-l caută, că ’Paşte fericit!’ sună aiurea. Păi, Paşte binecu­vîntat de bucurie, sănătate..., răspund. Fiindcă ’intrarea trium­fală în suferinţă’ nu e pentru puterile noastre.
Mă întorc acasă pe alte alei. O maşină a poliţiei opreşte în spatele unor blocuri, coboară doi poliţişti. Ei dispar imediat după colţ, eu mă furişez în urma lor: îi văd discutînd cu adolescenţii stînd ciotcă şi acum, ca în multe alte dăţi, pe ţeava de gaz de sub fereastra bucătăriei mele. N-am tupeul să filmez scena, filmez doar maşina, înregistrînd aceeaşi poezie despre Dumnezeu care conţine cuvintele neputinţă şi abandon. Copacii zbuciumaţi de vînt şi aproape negri în umbra serii, la poalele cărora sclipesc agresiv luminile girofarului, îmi vor aminti poate mai bine de dramatismul vremurilor.
Iaşi, 25 aprilie 2020
 
 
Alexandru Călinescu
 
1. Claustrarea a fost totuși, în ce mă privește, relativă. Am ieșit – luând toate precauțiile necesare – să fac cumpărături, să cumpăr ziare și reviste (mă rog, acelea care au mai apărut), ba chiar mărturisesc că mersul la cumpărături a fost uneori un pretext pentru a face o mică plimbare. O plimbare într-un oraș pustiu: locuiesc în centrul Iașului, iar peisajul atât de familiar mie devenise sinistru, deprimant. Față de alții, n-am motive să mă plâng – trăiesc într-un apartament confortabil, imobilul are și o curte, „confiscată”, din păcate, de niște vecini de la parter. Mă gândesc ce dificultăți au întâmpinat cei care locuiesc în apartamente mici de bloc, spre exemplu, o familie numeroasă în 50 de metri pătrați – și eu am stat o vreme la bloc și știu ce înseamnă asta. O mare tristețe pentru mine a fost închiderea cafenelelor și a restaurantelor, spații de convivialitate fără de care viața socială mi se pare lipsită de farmec. Aveam tabieturile mele, dimineața făceam o tură prin centru și mă opream la Cafeneaua veche, de pe strada Lăpușneanu, mă întâlneam cu câte un prieten sau pur și simplu priveam spectacolul străzii. În fine, cea mai grea lovitură pe care am primit-o a fost că a trebuit să renunț la plănuita călătorie la Paris din luna iunie. În fiecare an merg acolo pentru trei-patru săptămâni, ca să regăsesc un oraș pe care îl ador și unde, de altfel, am trăit – după 1990 – șase ani. Sper totuși să fie doar o amânare și că în toamnă se va putea călători normal. Să știți că am oroare de perspectiva asta catastrofică pe care au adoptat-o, în România, televiziunile zise „de știri”, care se complac în macabru, în statistici funebre, în morbid. Am convingerea că nebunia se va termina curând, că eforturile laboratoarelor și universităților din țările avansate vor da rezultate și se va găsi atât tratamentul bolii, cât și vaccinul. A întreține șapte zile din șapte, 24 de ore din 24 o panică irațională nu servește la nimic.
 
2. Presupun că aici ar fi de bon ton să răspund: da, citesc în draci, lectura mă salvează, mă vindecă de singurătate, scrisul este rațiunea mea de a fi, scriu ca să supraviețuiesc etc. Îmi pare rău, dar răspunsurile mele vor fi mult mai „terestre”. Oricum, la mine plăcerea lecturii este serios afectată de faptul că sunt obligat să rămân acasă și să citesc. Constrângerea, se știe, alterează sau chiar ucide plăcerea. Sigur, contextul ne influențează opțiunile. Citeam, când a izbucnit pandemia, o carte – foarte bună de altfel – a lui Amin Maalouf, Naufragiul civilizațiilor. Ei bine, mai aveam vreo 40 de pagini și am întrerupt lectura, cartea mi s-a părut dintr-odată prea sumbră. M-am gândit că mai oportun ar fi umorul britanic, încât am luat din bibliotecă o carte ce își aștepta de mult rândul, un roman de P. G. Wodehouse. Printre alte lecturi (nu le mai amintesc) – o superbă carte-album cu (ați ghicit!) Parisul, stimulatoare pentru reverii și generatoare de nostalgii.
Dacă am scris? Da, mi-am respectat obligațiile săptămânale pe care le am la un post de radio și la un ziar ieșean. Ba chiar am răspuns invitației de a fi prezent într-o proiectată carte și l-am evocat pe Emil Brumaru, am răspuns, totodată, invitației dumneavoastră, participând la ancheta revistei Contrafort. Păi ce, e puțin lucru?...
 
 
 
Vasile Romanciuc
 
1. Este, cu adevărat, un șoc. Acum câteva luni, când auzeam, îngrozit, de drama prin care trec chinezii, nici nu mi-am imaginat, recunosc, că această nenorocire se va abate și asupra noastră – atât de repede și atât de grav. Cu certitudine, azi, cuvântul „distanță” nu mai poate fi citit ca odinioară…
Cred că în aceste zile/săptămâni de claustrare, trăim, concomitent, în două lumi. Trăim în lumea noastră lăuntrică, cu gândurile noastre, cu angoasele noastre – o lume în care putem vedea lucrurile cu ochii noștri și le putem înțelege cu mintea noastră.
Totodată, fără să ieșim din casă, încercăm să trăim și în lumea din afara celor patru pereți. Asta, acum, e mai mult un fel de excursie, organizată de mass-media. Și, aici, apare o problemă. Problema „ghizilor”. Unii, onești, imparțiali, ne spun adevărul despre ceea ce vedem. Alții trișează fără mustrări de conștiință.
Informațiile „ghizilor” sunt multe și… pestrițe: „astăzi s-au infectat…”, „avem și decese…”, „nu lipsesc nici veștile bune – s-au vindecat…”. „Medicii sunt adevărați eroi”, zice televizorul. Așa zicem și noi (sunt vremuri grele, deosebit de grele. Anume acum, facem această „descoperire” simplă: nu numai medicii trebuie să aibă grijă de noi, ci, în egală măsură, și noi trebuie să avem grijă de medici. O țară care nu-și prețuiește medicii la justa lor valoare riscă să devină o țară bolnavă. E un lucru pe care ar trebui să-l conștientizeze, în primul rând, guvernanții. Și, mai cu seamă, după ce virusul va bate în retragere…). Dar, în același timp, ni se inoculează că este un erou și mai mare, „salvatorul națiunii”, Igor Dodon – și televizorul vrea s-o credem și pe asta… Deținătorul funcției de președinte și-o fi închipuind că micul ecran îl poate face mare. După cât de des apare pe sticlă „alesul poporului”, spunându-ne lucruri despre care alții ar trebui să vorbească, ai impresia că virusul e, de fapt, un important agent electoral al lui Dodon. E de-a dreptul penibil să prefaci suferința oamenilor într-0 mașină de lustruit imaginea.
 
2. Acum, citesc un volum de eseuri, interviuri și confesiuni („De ce scriem”) de Philip Roth. Zilele trecute, am terminat de citit o carte de excepție – „Pur și simplu despre muzică”, un dialog-fluviu: prozatorul Haruki Murakami – dirijorul Seiji Ozawa. E imposibil să citești acest volum fără să vrei să asculți cel puțin câteva dintre lucrările celebre despre care discută cele două personalități nipone.
Recitesc din poeții care au viză de reședință permanentă în sufletul meu.
Cartea este medicul nostru de familie. Grație cărții, mai avem puterea de a trece cu bine de tot felul de cutremure, atât de frecvente în Basarabia: politice, economice și – acum – pandemice. Cartea ne ajută nu doar să nu pierdem timpul, ci (parafrazându-l ușor pe Sfântul Augustin) să-l folosim pentru a vedea înlăuntrul nostru ce avem de făcut în afară. Citirea propriului suflet e mereu de actualitate.
În aceste zile virusate, am recitit și volumul lui André Santini „Acești imbecili care ne guvernează” (Editura Amarcord, 1999) – un „manual lucid și autocritic pentru uzul oamenilor politici”, după cum îl califică autorul însuși, fost ministru, apoi vicepreședinte al Adunării Naționale a Franței. E o carte savuroasă, o „colecție” de gafe ale unor demnitari de rang înalt. Totodată, e și o „antologie” a râsu’-plânsu’-lui… Iar această „perlă” a unui om de stat, care nu prea avea treabă cu medicina, dar considera că poate da sfaturi și în acest domeniu, pare a fi decupată din realitățile noastre basarabene: „Febra tifoidă este o boală teribilă: sau te omoară, sau rămâi idiot. Știu, pentru că am avut.” Bineînțeles, în loc de „febră tifoidă”, vom citi „Covid-19”.
…De scris, scriu. Deocamdată, „muza” nu mă ocolește. Dar, este adevărat, acum vine mai rar și e tristă.
25 aprilie 2020
 
 
 
Ruxandra Cesereanu
 
1.-2. Viața acasă nu înseamnă sedentarism (cel puțin intelectual nu înseamnă așa ceva). Ce fac în răstimpul acest al pandemiei care ne macină pe toți? Pregătesc cursurile on-line (am două cursuri de predat în acest semestru – acela de poezie modernă și un altul numit Literatură și totalitarism). Citesc și recitesc (varii cărți), ascult muzică, mă uit la filme, vorbesc cu prietenii la telefon și cu tatăl meu. Corespondez pe mail cu prietenii din străinătate (ori pe chat). Mai scriu câte ceva (am niște manuscrise în lucru). Mă uit la știri să aflu noutățile legate de pandemie, apoi mă uit la un film. Dacă e ceva bun pe vreun post sau dacă e vreun documentar pe National Geographic și Viasat, dacă nu, caut pe computer un film, am o cinematecă bună acasă. Sau văd filme noi pe Netflix. Povestesc cu Corin, dezbatem una-alta despre vremurile de acum. Ne plimbăm un sfert de ceas, seara, în fața blocului, pe lângă canalul cu rațe. Nu mă robotizez defel, fac lucruri care îmi plac și pe care le-aș face toată viața. Cursurile on-line sunt o noutate și o provocare, așa încât nu am cum să mă robotizez, dimpotrivă, experimentez. Nu mă plictisesc deloc. Pentru prima dată în viața mea, în sfârșit îmi ajunge timpul să fac ce am de făcut. Dar admit că hibernarea aceasta impusă îți creează niște lentori și o somnolență recurentă. Refuz panica, am capul pe umeri și tocmai de aceea știu că ceea ce se întâmplă (pandemia) este foarte grav. Chiar dacă glumesc și râd de una-alta, fiindcă așa îmi este firea, știu cât de grave sunt lucrurile. Mă simt bine în casa mea (și a lui Corin), am gândit-o ca să ne fie tihnit (e un apartament cu 3 camere în care poți să respiri; e dotat cu o terasă de zece metri lungime, la etajul zece, de unde se zărește Someșul, pădurea Hoia și cartierul copilăriei mele). Stau mai mult în biroul meu, la computer și la citit, dar și în sufragerie, la televizor, ori la bucătărie, la gătit. Din toate camerele noastre se zărește o parte liniștită și înverzită a Clujului. Repet, chiar dacă mi-e frică, vreau să îmi păstrez luciditatea. Sunt cât se poate de precaută. Nu cred în scenariile conspiraționiste. Sunt neliniștită de prognozele medicale (legate de România, dar și de întreaga lume), însă încerc să îmi controlez spaimele, întrucât doar rațională fiind pot lua decizii adecvate legate de sănătatea mea și a celor dragi. Despre viitor voi putea vorbi după ce se va încheia pandemia. Până atunci, nu există decât prezent. Mintea mea stă bine, am energie pozitivă deocamdată, ca să fac față situației de criză. Dar nu știu ce și cum va fi dacă timpul de stat în casă se va prelungi la câteva luni.
 
 
Nicolae Negru
 
1. „Specificul” acestei crize e că a venit anunțată din timp, „așteptată”, după ce s-a „înregistrat” prin alte părți, pornind din China. Acest „preaviz” nu le-a folosit la nimic autorităților, sistemul nostru sanitar a fost prins nepregătit în fața pandemiei, în schimb cetățenii erau la curent cu obligațiunile noi și le-au acceptat repede, aproape fără crâcnire. Deocamdată, trăim o oarecare neliniște, efectele răspândirii virusului, comparabile cu cele de peste hotare, nu ne lovesc direct, iar moartea din depărtare ne lasă, parafrazând un poet, indiferenți. Există și un fals sentiment al relativei siguranțe, în condițiile în care ni se spune că protecția depinde în cea mai mare măsură de noi înșine, că restricțiile sunt temporare, o lună, două sau, poate, trei, dar se vorbește deja și despre „relaxări”, așa că starea de spirit predominantă e una de așteptare: să vedem ce va mai fi mâine. Și „carantina”, „izolarea” diferă, nu e ca în secolele trecute, suntem „conectați” unii cu alții, grație Internetului, telefoanelor mobile, ne putem vedea, discutăm, polemizăm, ne lipsesc doar strângerile de mână și, poate, ciocnitul paharelor, dacă e să simplificăm un pic lucrurile.
Să ne înarmăm cu tărie de spirit și rezerve de calm, să reflectăm și să ne dezvoltăm simțul echilibrului, pregătindu-ne, pentru orice eventualitate, să mergem, dacă va fi cazul, pe funia de deasupra prăpastiei. Șocul adevărat abia urmează să-l resimțim.
 
2. Regimul zilei unui jurnalist care scria de acasă și se informa on-line nu a suferit mari schimbări, decât că s-a adăugat ceva timp din contul evenimentelor culturale sau politice amânate sau contramandate. În mod firesc, a apărut curiozitatea de a cunoaște originea pandemiilor și cum au supraviețuit oamenii pandemiilor precedente (Ciuma lui Camus nu poate fi trecută cu vederea în asemenea împrejurări). Vom vedea mai târziu cum a reușit „omul reflexiv” să profite de aceste regretabile oportunități de autoizolare. Regretabile, dar totuși oportunități…
Statul în casă este, de fapt, problema care trebuie să ne îngrijoreze cel mai puțin. Oricare ar fi originea Covid-19, surprinde cât de puțin pregătită este lumea în fața unei pandemii, nu numai din punct de vedere medicinal, organizațional, tehnologic, ci și psihologic. Instituțiile, infrastructurile – supranaționale, continentale și globale – construite până acum s-au arătat a fi ineficiente și, în unele cazuri, inutile. E simptomatic faptul că, în loc să-și unească eforturile, statele au întreprins acțiuni etnocentriste, protecționiste, chiar și în cadrul UE, care s-a dovedit a fi neputincioasă în fața reflexelor naționaliste. Unele state UE au interzis imediat furnizarea de echipament sau simple articole medicinale, cum ar fi măștile, către alte state, inclusiv vecinilor din cadrul UE. Ce ar fi fost dacă lumea ar fi fost lovită de un pericol pe care nu-l eviți doar prin izolare?
Scriindu-ne textele, trebuie să ne gândim că acestea ar putea fi inutile. Omul riscă să pice examenul propriei supraviețuiri, dacă nu manifestă prudență în activitatea sa, dacă nu ține cont de posibilele pericole de natură tehnologică sau cele pe care le poate declanșa încălzirea globală (topirea permafrostului siberian, de exemplu). Conștientizăm abia acum că, în condițiile de azi, „carpe diem”, principiul nostru clasic, în sens etologic, cultural, existențial, conține și atitudinea unei ușoare iresponsabilități.
 
 
Nina Corcinschi
 
1.- 2. Carantina, claustrarea și autoizolarea mi-au venit ca un cadou nesperat. Cum în ultimele luni și chiar ani funcționam într-un regim în care nu-mi mai aparțineam, m-am pomenit la un moment dat că pot încetini pasul, că-mi pot trage sufletul, că mă pot privi nu doar în oglindă, ci și dincolo, în interioritatea mea. Fără sentimentul vinei că aș trage chiulul și aș rata responsabilități și angajamente de serviciu. Dacă orice rău e cu binele lui, „binele” acestei pandemii este timpul care ni s-a dat exclusiv nouă. Timpul s-a dilatat, s-a îmblânzit, mai să zic c-a devenit surâzător. Dimineți cu somn, cărți noi pe noptieră, timp pentru a găti în voie, pentru a vorbi cu cei dragi, pentru a aranja lucruri, a netezi suprafețe, a păși fără grabă. Dar a adus și noi activități și griji pe cap. Grădinițele fiind închise, a trebuit să găsesc răbdare și îngăduință pentru a ține în frâu energia unui copil obișnuit cu alergatul, săritul, zburdatul pe-afară cu prietenii. Și să desfășor activități instituționale și administrative „la distanță” cu el în preajmă, cu zgomotul filmelor și jocurilor lui în fundal. Nu pot spune c-am citit și scris așa cum aș fi făcut-o în aceleași condiții „în libertate”. Oricât de puternic ne-ar fi psihicul, faptul că această pandemie, care ne-a dat timp pentru noi, ne aduce (la schimb?) boală și moarte, nu poate să ne lase impasibili. Suferința bolnavilor, durerea celor care-și pierd apropiații, pericolul plutind la un pas de noi tulbură, răvășește, sperie. Apoi și pandemia virtuală, care amplifică efectele spaimei, îngroașă tensiunea, aduce tot mai aproape sentimentul neputinței, al șubrezirii pământului de sub picioare. Eu, una, nu de virus mă tem, ci de spitalele patriei. Acestea și în timp de pace sunt incapabile să gestioneze situațiile de criză, acum, cu atât mai mult. Pentru a mă calma, fac ceea ce am făcut mereu când mă simțeam amenințată: citesc, scriu. Citesc ceea ce știu că-mi face bine. Cărți senine, calde, blânde. Când suntem copii, în momentele grele, ne dorim (in)conștient o maturizare precoce, care ne-ar da forțele necesare pentru a înfrunta greul. Când adultul se poticnește, tentația e invers, de reîntoarcere în lumea feerică a copilăriei, în magia protectoare de atunci. Acum, gardienii mei de corp sunt Habarnam, Pepi Ciorap Lung, Tom Sawyer. Vizitați pentru a umple timpul băiatului meu, dar și pentru a-mi însenina mie existența. Pentru Mihai, Habarnam e un personaj prea ciudat, în comparație cu zoomby, cu care e obișnuit. Îl uimește și-l amuză efectul reconfortant pe care îl au aceste cărți asupra mea. Când vreau să schimb registrul, citesc și scriu despre Henriette Stahl, o scriitoare de la care învăț să nu uit să fiu puternică și disciplinată chiar și pe timpuri de haos, ca acestea. Recitesc Paul Goma, a cărui moarte m-a îndurerat și m-a răscolit. Cine ne poate da o mai bună lecție de curaj și demnitate decât Paul Goma? Și mai fac ceva. Îmi reîmprospătez simțurile cu galeria mea de parfumuri. Acest fetiș m-a scos întotdeauna din stări de spaimă, anxietăți, nesiguranțe. De la dezinfectant am făcut o alergie, gândul că s-ar putea într-o zi să nu pot suporta nici parfumurile m-a speriat. Iată încă o spaimă pandemică în plus!
 
 
Robert Șerban
 
 
1.-2. Sunt om de echipă (am lucrat, de 27 de ani încoace, în redacții de reviste și ziare, am condus redacții de reviste și ziare, am jucat, de la 13 ani, baschet – încă mai „mestec” mingea cu talent, ca să-mi îndemn copiii să practice acest sport magic, ce împlică viteză, precizie, ludicitate, spectaculozitate, solitudine și, în același timp, echipă), dar și un ins solitar. Scriu de la 12 ani, prin urmare, am un antrenament al întâlnirii doar cu pereții, mobilierul și cu mine, ziua sau/și noaptea. Sunt, iată, ca-n reclamă, doi în unul. Balanță. Obișnuit să supraviețuiesc în frig, frică, lipsuri, întuneric, dictatură. Am trăit, astfel, 19 ani, până în decembrie 1989. Știu cum arată și partea rea a unei vieți.
Cu toatea astea, nu mi-e lesne să trăiesc într-un spectru al bolii și al morții, să citesc despre chinurile prin care au trecut unii oameni, să văd cifre care cresc de la zi la zi, cifre ce reprezintă semeni care au murit ori sunt bolnavi, sunt în carantină, în reanimare. Am doi copii încă mici, 9 și 13 ani, iar spaima mă străbate când mă gândesc că ei s-ar putea îmbolnăvi, ori că nouă, celor care avem grija lor, ni s-ar putea întâmpla ceva rău, deși lucrăm și stăm acasă (ieșim la cumpărături cam o dată pe săptămână). Claustrarea asta nu e o vacanță. Chiar dacă am la îndemână biblioteca personală, sute de filme, chiar dacă nu sunt presat de termene și de evenimente la care am promis că particip, mintea mea nu jubilează, nu e în apele ei, nu e liberă.
Mă gândesc la moarte constant, am făcut asta încă de când am început să scriu. Într-un fel sau altul, ea mă inspiră și mă intrigă cel mai des, mă determină să o caut constant, cu gândul că n-o voi găsi prea curând, chiar dacă ne-am întâlnit, deja, bot în bot de câteva ori până acum. Direct, unul la unul, indirect, prin dispariția câtorva oameni dragi. Doar că spectrul ei nu e acum ipotetic, imaginar, indus, ci real, evident. Aproape doar despre asta se vorbește la radio, la televizor, pe facebook, printre amici. Iar când nu se aude nimic, vezi oamenii cu măști pe fețe, fără să știi dacă zâmbesc ori sunt triști. Ca niște fantome. Și ce e straniu și, cumva, neverosmil, înfricoșător, dar și dătător de speranță, e că ceva nepipăibil, invizibil, generează toate astea. Nu e nici un soldat inamic, nici o apă ce a ieșit din matcă și vine spre tine, nici un foc ce se întinde, nici avionul ce aruncă bombe. E o „chestie” pe care o poți lua, zice-se, din aer, când respiri, de pe clanță, de pe punga cu pâine, de la omul din fața ta, de oriunde. E aproape peste tot, dar n-o văd decât medicii, laboranții și cercetătorii, la microscop. Apoi, gândești, matematic, că numărul îmbolnăviților și al morților e, totuși, mic, raportat la numărul populației. Că e imposibil să o pățești chiar tu, mai ales că te păzești cât poți. Dar dacă, totuși, ți-a scăpat și te-ai scărpinat la ochi cu degetul drept, uitând să te speli? Dacă ai inspirat virusul? Că tot lucrezi tu cu inspirația, nu?
Scriu toate astea fiindcă ele fac parte din mecanismul de funcționare al fiecărei zile, din luna martie încoace. Cum îmblânzesc mecanismul ăsta? Cum îi pun bețe-n dinți? Îmi fac munca pe care o am (lucrez de acasă pentru compania la care sunt angajat), mă joc cu copiii, citesc, scriu, privesc filme, știri, navighez pe internet, fac ordine printre cărțile din bibliotecă, îmi fac perechea să râdă, povestim, ne amintim, ne facem planuri, ud florile permanent, vorbesc la telefon cu părinții și prietenii, primesc și distribui glume și fotografii haioase pe WhatsApp, la cunoscuți. Nu mă plictisesc o secundă. Dimpotrivă, timpul a trecut extrem de repede și îmi pare că n-am făcut mare lucru.
Simt continuu criza de timp. Ziua trece îngrozitor de repede! Mi-am propus să-mi recitesc prozele scurte scrise până acum și să le pregătesc pentru un posibil volum. Doar le-am aranjat una după alta. Mi-am propus să-mi citesc niște carnete mai vechi în care am tot scris, să văd ce merită salvat. N-am făcut-o. Am vrut să văd câteva filme pe care le-am ratat în anii trecuți, din lipsă de timp. Nu le-am văzut pe ele, ci altele, proaste. Și-mi pare rău. Noapte după noapte, m-am culcat tot pe la 3, fiindcă am citit și am scris, fiindcă n-am avut somn, fiindcă ziua era, e prea scurtă. Dacă s-ar putea, n-aș dormi deloc. Somnul mă rupe de tot ce mă interesează, mă rupe de viață, e verișorul primar al morții. Nu-mi place deloc, dar n-am încotro, mă răpune de fiecare dată, chiar dacă lupt cât pot cu el.
Ei bine, când gândesc contabilicește, constat că am făcut puțin în autoizolarea asta. Dar dacă mă uit înapoi și închid ochii, îmi dau seama că mi-a reușit un lucru minunat, cel mai cel: am trăit.
 
 
Constantin Cheianu
 
1. Criza aceasta ne-a transformat din scriitori în personaje. Ca autori, ne place să imprimăm dramatism vieții, dar când realitatea devine ea însăși un fel de film-catastrofă și tot ce se întâmplă, de la detalii neînsemnate până la evenimente majore, reprezintă „materie literară”, ne transformăm, la rândul nostru, în niște spectatori paralizați. Au trecut aproape două luni de stare de urgență și, la fel ca multe alte milioane de persoane, încă nu pot crede în realitatea a ceea ce se întâmplă, suntem în plin suprarealism.
Pandemia ne-a pus față în față cu mai multe provocări ieșite din comun, trei dintre care mi se par cele mai angoasante: persistența cataclismului, nimeni nu știe când va înceta; doi: faptul că a cuprins întreaga planetă (chiar și al Doilea Război Mondial, cu care Angela Merkel compara pandemia, a ocolit țări și chiar continente) și în fine, trei: iminența confruntării cu boala, medicii ne asigură că, mai devreme ori mai târziu, fiecare dintre noi se va infecta, nu există o altă cale de a dobândi imunitate. Cu deznodământ imprevizibil, mai ales pentru noi, cei care facem deja parte din așa-zisa „vârstă de risc”. Or, apariția vaccinului salvator ține de un viitor ipotetic. 
Autoizolarea în acest sens este „supliciul” cel mai blând. Pentru unul ca mine, de pildă, este, de fapt, un fel de normalitate. De mai mulți ani îmi fac meseria acasă, la computer, ies în lume o dată pe săptămână, atunci când trebuie să imprimăm emisiunea pe care o facem de zece ani la postul de televiziune Jurnal TV. Se mai întâmpla să particip la câte un eveniment ori – ceea ce fac și în perioada aceasta – să merg la magazin pentru a-mi procura merinde.
Răspunzând tranșant la întrebarea „cum suport șocul crizei”, am un singur cuvânt: resemnat. Împărtășesc abordarea existențialiștilor, care spuneau că viața nu este decât o condamnare amânată. Acum, om fi asistând, probabil, la o subită și brutală „precipitare a condamnării”. Care, cu puțin noroc pentru unii, ar putea evolua către o nouă amânare.
 
2. Ascult preponderent muzică clasică și citesc autori clasici, care îmi redau liniștea fie și pentru scurt timp și mă împacă cu micimea și precaritatea mea. Între epoca noastră și vremurile în care au fost create muzica și cărțile acestea, s-au produs nenumărate cataclisme, iar operele respective s-au perpetuat neclintite în măreția lor și așa vor rămâne și după această pandemie, până la sfârșitul civilizației.
Dacă mai scriu? Creatorii au produs în cele mai vitrege vremuri și condiții – de la războaie și foamete, până la persecuții și epidemii. Am citit că Boccaccio își începea celebrul roman în anul 1348, când ciuma încă mai făcea ravagii în Europa. Iar despre Steve Jobs am aflat că a reușit performanțele lui tehnologice cele mai importante după ce a aflat că are cancer la pancreas, care l-a și ucis în cele din urmă.  
În ce mă privește, nu cred că aș fi în stare să încep acum o carte. Scriu sporadic la lucrări începute cândva și uneori câte o frază ori un pasaj care mi se par reușite îmi redau iluzia normalității. 
Împărtășesc și eu opinia celor care văd în pandemie un fel de lecție. Nu cred că omenirea va trece peste această experiență fără să învețe ceva. Mi se pare că astăzi suntem mai maturi și mai responsabili decât eram în Evul Mediu sau chiar și în secolul XX.
Am privit la Discovery documentare despre diverse scenarii ale dispariției civilizației și a vieții pe pământ, mergând până la colapsul planetei însăși. Mulți nu ni le puteam închipui ori le situam într-un viitor măsurat în milioane de ani. Unul dintre aceste scenarii lua în calcul emergența unui virus invincibil și iată-l derulându-se sub privirile noastre. Și am înțeles brusc că dispariția civilizației e posibilă nu peste milioane de ani, am mai putea avea la dispoziție doar următorii o sută de ani. Pandemia de coronavirus este poate lucrul cel mai blând dintre toate catastrofele care puteau să ni se întâmple. Eu aș privi-o ca pe un avertisment.
Uneori, începi să crezi în teoria conform căreia Pământul ar fi o ființă vie, care ripostează la atacurile brutale ale omului. Dacă privim astfel lucrurile, adevărații coronaviruși suntem noi, oamenii, care am perturbat echilibre vitale, înclinând balanța spre degradarea și distrugerea planetei. Pandemia în acest sens ar fi o reacție de apărare firească a Terrei, chiar dacă poate la originea declanșării ei stă o mână de om.
 
 
Ana Barton
 
1. Am știut că vom trece prin asta încă din ianuarie, când am văzut un film care mi-a dat fiori de groază. Era noapte, se vedeau blocurile uriașe din Wuhan, iar oamenii strigau din apartamente, ca să se-audă unii pe alții că sunt vii. Și, deși nu sunt un specialist virolog, mi-am dat seama că asta ne-așteaptă pe toți fiindcă toți știm acest lucru simplu, anume cum se propagă un virus, mai ales în această epocă a mobilității extraordinare a oamenilor.
Așa că atunci când a ajuns virusul în Europa, am știut doar că în ce ne privește e doar o chestiune de tic-tac, tic-tac. Deci, niciun șoc. Fac față destul de bine izolării, nu am mai ieșit din casă din 3 martie. Adică așa simt eu acum că fac bine față. Voi vedea în timp cât de bine am făcut față, vorbesc doar despre ce reușesc să internalizez acum, în timp ce trăiesc izolarea. Poate e și multă speranță aici, adică îmi spun că fac foarte bine față, ca să mă încurajez singură. Adevărul e că sunt impresionată de cum face față fiica mea, care are 18 ani, e în clasa a XII-a, o tânără de-o vitalitate debordantă, obișnuită să se vadă zilnic cu colegii, profesorii, prietenii. De mine și de bărbatul meu nu sunt impresionată, nouă ne place să stăm unul cu altul în casă fiindcă nu ne sufocăm. Petrecem și timp împreună, dar ne dăm și spațiu unul altuia.
Cel mai greu îmi e că nu-mi pot vedea părinții și fratele. Părinții mei sunt la Târgoviște, singuri, fratele meu, cu soția și bebelușul de patru luni, aici, în București, dar tot nu ne putem vedea. Ăsta e singurul lucru care-mi provoacă suferință, singurul de care sunt conștientă. În rest, nimic. Știu că nu vom rămâne în casă la nesfârșit, mai degrabă mă-ngrijorează reluarea vieții normale, care, de altfel, nu va mai fi niciodată ca înainte, ridicarea treptată a restricțiilor, un posibil val doi, care să fie cu mult mai grav decât ăsta de acum, pentru că noi, românii, nu suntem obișnuiți să credem că autoritățile nu ne mint, așa că tot încercăm să le fentăm. Iar asta a fost deja fatal pentru unii oameni și, din păcate, va fi și pentru alții.
 
2. E adevărat că stăm în casă, dar la fel de adevărat e că tensiunea pe care o trăim e imensă și inedită. Molime generația noastră n-a apucat. Nici măcar generația părinților noștri n-a apucat. Deci, frica de molimă e diluată în subconștientul nostru. Cumva, o-nvățăm acum, ba încă pe repede-nainte. Așa că dincolo de tensiunea datorată prezenței molimei propriu-zise mai este și tensiunea învățării a ceva complet nou: ce faci ca să-ți păzești viața și să le-o păzești și pe-a celorlalți.
De citit, am început tîrziu să citesc, în perioada asta. Nu mă puteam concentra, aveam senzația că nu înțeleg nimic din ce citesc. Nu puteam imersa în nicio poveste. Aici am avut noroc cu nonficțiunea fiindcă ea îmi dă senzația că învăț ceva, că sunt mai informată, chit că citesc istorie antică și medievală. Apropo de molime, acolo sunt referințe foarte utile.
Filme văd cu bărbatul meu, mai ales seara. Am văzut și câteva seriale, dar din alea cu puține episoade, pe mine nu mă atrag deloc serialele. Am început aseară „Noul Papă”, care ne place foarte mult, și tot aseară ne-am dat seama că avem un film nevăzut al regizorului Paolo Sorrentino. Reparăm diseară chestiunea. Muzică noi ascultăm tot timpul, fie la pick-up, fie la sistem, fie cîntă bărbatul meu la pian. Dar noi trăim așa și-n nepandemie. Nu scriu, nu pot. Adică mai iau stiloul meu ghiftuit acum cu cerneală verde și mai fac notițe pentru romanul pe care chipurile îl scriu, dar la care nu mai scriu în ultimele două luni. Îi admir pe cei care pot scrie în aceste timpuri, eu nu mă pot deconecta de la tensiunea lumii, nu mă pot scoate din priză. Și am nevoie de o minimă pace ca să pot să mă duc în locul ăla din mine unde se-adună apele scrisului de ficțiune. Fulgurații sunt, dar nu mai mult. Nu scriu linie. Nu pot „profita” de acest timp din cauza încărcăturii lui vulcanice.
 
 
Alexandru Tabac
 
1. La început, părea o glumă, o simplă gripă, se întâmpla undeva departe, păream protejați de o distanță insurmontabilă. Apoi, au apărut primele cazuri în Europa și atunci am înțeles că virusul nu ține cont de regulile și filosofiile noastre, nu face deosebiri între națiuni, limbi vorbite sau religii. Și, pe măsură ce virusul își intra tot mai mult în drepturi, devenea tot mai violent și virulent, au început să se răstoarne ierarhiile, să ni se zgâlțâie certitudinile. Locul din care am fugit, satul basarabean, a devenit cel mai sigur refugiu, spațiul care mi-ar fi oferit cele mai generoase libertăți într-o perioadă a asprelor restricții urbane. Între timp, ne-am obișnuit, purtăm măști în spațiul public, păstrăm distanța socială și e uluitor că ne-am adaptat și ni se pare firesc, deși la începutul pandemiei îi priveam oarecum ironic pe cei mai prevăzători și pe cei care păreau că exagerează cu măsurile de protecție.
 
2. În toată această perioadă, m-am gândit mai mult la ce aș lua cu mine. Ce cărți aș păstra din întreaga bibliotecă? Ce aș salva în timpul naufragiului? Ce este esențial? Ce ni se întâmplă? Ce filme aș revedea? E mai mult un exercițiu de imaginație și de reflecție.
 
Val Butnaru
 
1. Stau în carantină chiar din prima zi, dar nu am senzații deprimante, ca să zic așa; nu simt nimic deosebit în raport cu perioada de până la criză. Aproape ziua întreagă mă retrag în fața computerului din micul meu birou de lucru și citesc sau scriu. Între timp, a avut loc, totuși, o transformare majoră pentru mine. Pe neobservate, nu știu cum, fără să-mi dau seama cum s-a întâmplat, dar s-a produs un lucru de-a dreptul bulversant: programul meu zilnic s-a dus naibii, suferind modificări radicale. De unde mai înainte vreme nu munceam nopțile (decât poate în tinerețe!), ci doar la lumina zilei, acum m-am pomenit că citesc în fiecare noapte până pe la ora trei sau patru dimineața, până adorm. Mă trezesc pe la 11.00, plin de mustrări de conștiință, dar îmi aduc aminte imediat că nu trebuie să plec nicăieri, că nimeni nu mă așteaptă, că nu am tot felul de ședințe și, în general, că nu întârzii la nicio întâlnire și mă calmez. Peste un timp scurt, însă, regretele revin. Nu neapărat legate de ora târzie de trezire. Mai mult, la modul transcendental, nu știu cum... Trag concluzia că ceva s-a dereglat în mecanismul lumii, dar poate, privind mai larg, s-a defectat însăși mașinăria Universului... Stupefiat, constat că nu mi se mai pare anormal să suport cât se poate de calm lipsa comunicării pe viu cu prietenii și colegii mei, nu mă mai pune pe jar faptul că nu le mai văd fețele și nu le aud vocile decât la telefon sau la laptop; nu mă mai scoate din minți constatarea că eternul îndemn – hai să ieșim la o bere! – pare o bizarerie dintr-un alt secol și că am ajuns să trăim într-o lume în care nu mai contează, bunăoară, știrile, cu excepția celor despre numărul persoanelor infectate sau al morților... Cu uimire și stupefacție, trag concluzia că tot mai multe lucruri anormale mi se par deja firești, infernal de normale... Se zice că după criză omenirea va fi alta. Mă tem ca acest lucru s-a și întâmplat.
 
2. În această perioadă nefastă, am mai citit câteva anchete scriitoricești și am rămas uimit de răspunsurile unor condeieri care spun că nu pot citi nimic în asemenea condiții nasoale, că gândul le zboară pe aiurea, la durerea lumii sau așa ceva. Ei bine, oi fi eu mai nesimțit de felul meu, dar pe mine, am mai spus-o, nu mă afectează autoclaustrarea asta, exercițiu pe care, de altfel, îl practic de ceva ani buni, perioadă în care am scris ultimele mele trei-patru romane. Referindu-se la lecturi, am văzut că mai mulți colegi spun că s-au apucat de lichidat niște restanțe mai vechi. Exact asta am făcut și eu. În aceste săptămâni de criză, am devorat două ’„cărămizi’’ de Llosa și una de Cărtărescu și mi-am aranjat pe noptieră un șir de romane la care nu știu când aș fi ajuns să le citesc: Jack Kerouac, Pe drum și Vagabonzii Dharma; Nojoud Ali, Nojoud, divorțată la 10 ani; Anna Erelle, În pielea unei jihadiste. Sper să mă trec cu aceste cărți până mă așez să-mi scriu Hipnotic-ul meu. Simt că sunt pregătit deja să mă înșurubez la masa de lucru. Mai simt că, de data asta, noul meu roman îmi va solicita mult mai mult timp pentru redactare decât precedentele. Va fi ceva total deosebit de ceea ce am scris până acum. Sper să fie astfel! Iată ce cadou minunat mi-a făcut blestematul de virus!
 
 
Răzvan Mihai Năstase
 
1. Dacă pandemia aceasta ar fi lovit cu 3-4 ani în urmă, cu siguranță acum aș fi zăcut într-o stare de semiamorțire, soră cu o depresie cruntă. Pe-atunci, din aprilie până-n noiembrie, nu se-ntâmpla să petrec vreun weekend acasă, fiind mai mereu plecat pe munte, prin țară, în călătorii, la mare, la prieteni. Între timp, cu apariția fiului nostru Horia în peisaj, rutinele zilnice s-au schimbat complet, la fel și prioritățile, iar pasiunile de altădată s-au refugiat în amintiri și hard-disk-uri.
Datorită lui Horia, carantina de-acum nu doar că nu-i greu de suportat, ba chiar oferă nesperate delicii. Lucrez de acasă și măcar o dată la două ore tot apuc să desenez cu coane (creioane), să montez un tucu-tucu (trenuleț) sau să-mi consolidez aura de om rău deoarece „tata voie nu” (în traducere: tata nu-mi dă voie să mă arunc în cap).
În scurtele momente de respiro, când nici nu lucrez, nici nu-s prins cu Horia sau alte treburi casnice, recunosc că gândul îmi fuge spre scenarii felurite și mă-ncearcă nostalgia „ultimei dăți când”. Care-a fost ultima piesă de teatru văzută? Voi mai avea prilejul să văd pe viu o cortină cum se ridică? Dar la cinema, mai ajung vreodată? Ultima bere cu prietenii în oraș? Ultima oară când am văzut marea? Ultima oară când am făcut un foc de tabără? Ultimul meci văzut pe stadion? Mă-ntreb dacă vom mai avea parte vreodată pe viu de toate acestea sau dacă nu cumva lumea va aluneca pe o pantă intens distopică, iar în societățile viitorului, izolate perfect, asemenea lucruri vor părea la fel de vetuste cum este azi o telegramă.
 
2. Citesc zilnic, de regulă, cărți pentru copii lui Horia. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr aici câteva nestemate. L-am recuperat pe Habarnam, am dat peste câteva volume de povești altfel (povești clasice, rescrise în cheie ironică) traduse minunat de Luana Schidu, dar mai ales l-am descoperit pe Janosch, unul dintre cei mai cunoscuți autori germani de cărți pentru copii (vă recomand O, ce frumos e în Panama!, Editura Arthur, București, 2018).
În afara cărților de copii, citesc sporadic și variat. De la clasici ruși, precum Gogol, la Mihai Tican Rumano (un scriitor și explorator român pe care abia acum îl descopăr!) sau Ioan Petru Culianu. Recitesc, de asemenea, Decameronul – dacă nici acum nu-i potrivit, atunci când?
Filme nu am mai văzut deloc. Nu văd rostul, de vreme ce oricum trăim într-un scenariu hollywoodian mediocru, cu catastrofe, gen Contagion. Mă amuzam zilele trecute cu un prieten, gândindu-ne ce-o mai urma după faza de epidemii în care suntem acum. Să descindă extratereștrii, ca-n Independence Day? Nici n-a apucat bine să ne înghețe ironia pe buze, că Pentagonul a dat publicității trei filmări oficiale cu OZN-uri. Ne-am dat seama atunci că nici nu mai are rost să invocăm lumea postapocaliptică din Mad Max. Vine cu siguranță.
 
 
Marcel Gherman
 
1. Ca să mă refer la situația de criză în care ne aflăm, aplic o metodă bună sugerată de un medic, care mi-a spus: „Trăiți mai departe!” Și tocmai asta vreau să fac. Fiecare om are obligația să-și trăiască fiecare zi din timpul rezervat lui cât mai bine posibil, ca în poemul lui Kalidasa. Chiar dacă ar fi fost ultima zi înainte de sfârșitul lumii, oricum aș petrece-o la fel ca înainte. Pe de altă parte, sunt conștient că existența civilizației noastre a fost întotdeauna însoțită de mari pericole. Impactul unui meteorit, o erupție solară, un război nuclear sau contaminarea cu o armă biologică eliberată accidental... Dar, în același timp, am încredere în capacitatea umanității de a rezista. În lume, există multe agenții special pregătite pentru a face față unor asemenea crize. Vedeam la Discovery Channel un documentar despre modul în care anumite structuri guvernamentale americane iau în calcul chiar și scenariul unui război cu o civilizație extraterestră și pun la punct metode de a distruge capitala planetei inamice cu o rachetă cu focos nuclear! De asemenea, viața însăși are o capacitate de supraviețuire extraordinară. În universul imaginar din jocul de computer Halo se menționează o civilizație paleotehnologică ce ar fi existat cu milioane de ani în urmă pe Pământ și care a fost nimicită de o specie extraterestră rivală. Totuși, au trecut milioane și milioane de ani și niște bacterii care au supraviețuit au evoluat din nou, au creat viață și, în ultimă instanță, o nouă rasă de oameni. Cred că există un grăunte de adevăr în această poveste fantezistă...
2. Spre deosebire de mulți alții, nu-mi petrec în niciun caz aceste săptămâni de carantină practicând non-acțiunea sau vizionând filme proaste. Din contra, lucrez în condiții domestice și chiar mai mult decât de obicei, nefiind nevoit să fac deplasări inutile. În primul rând, lucrez intens la numerele unu și doi ale revistei Sud-Est Cultural din acest an. Pe lângă aceasta, realizez două emisiuni muzicale săptămânale pentru compania Radio Moldova. Aplic o metodă care fusese implementată la Radio România cu 20 de ani în urmă. Realizez aproape întregul proces acasă, la laptop, inclusiv chiar și montajul. Pentru una dintre emisiuni am avut previziunea să imprim vocea în studioul de la radio pe mai multe ediții înainte. Este vorba de emisiunea de muzică de film Pe aripile muzicii. Iar pentru cealaltă emisiune, Hologramele Generației X, am găsit o metodă și mai ingenioasă. O prezintă în locul meu primul prezentator virtual din istoria mass-mediei basarabene, un program de sintetizare a vocii care nu are nevoie nici de salariu, nici de concedii și se supune fără crâcnire. Pe lângă aceasta, îmi mai perfecționez manuscrisele de eseu și proză. Tocmai am terminat o ficțiune istorică pentru adolescenți plasată în Roma Antică și am definitivat manuscrisul unei cărți de eseuri de 272 de pagini. Iar în puținul timp rămas, prefer să ascult muzică relaxantă, pentru că e cea mai eficientă metodă de a-mi reface puterile. Ultimul deliciu livresc cu care m-am încântat a fost romanul fantasy Lyonesse, scris în anii ’80 de cunoscutul autor Jack Vance.
 
 
Leo Butnaru
 
1.-2. Cum fac față?... Încerc să-mi organizez emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru situații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă. Iar în virtutea preocupărilor mele de bază... non-stop, înainte de toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, mai ales pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat din exterior, din lume către mine, și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre contra-coronavirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus... Situația e analizată și comentată cap-coadă și chiar sferic, uneori și poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață).
În astfel de situație acut-preocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care să o ajute să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de imaginat, astfel că deja azi se spune că amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată... asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliarde de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, când până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept că, după cum o poartă unii dintre ei, par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă... Mă rog, pe contul tristei situații se mai și glumește, nu? Iată, prin geam, văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”
Iar partidele politice, la vârful lor (cam... tunchit, nu?), discută, tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împarți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală.
Impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă, între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar isprăvi și cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că îl înving!)
În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională, totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână...”? Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.
Claustrați, izolați, carantinați cum suntem, mai deschidem și televizorul... înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un film bun. Din tinerețile noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lui Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și azi vor supraviețui tot numai îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demult-demult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc... trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.
Dar să revin la preocupările mele de bază... non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației, a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Asta e pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia toate măsurile, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.
Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționale sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără atari lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar!
În fine, spun, scriu astea pe timp de carantină în urbea noastră timorată, cvasipustie, similidezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști anticoronavirus... Cine știe: poate ajută...
 
 
Vasile Gribincea
 
1. Eram la București, abia începusem al doilea semestru la masterat, primul caz de Covid-19 din România avea să fie înregistrat săptămâna următoare, pe 26 februarie, însă în universitate se vorbea deja destul de mult despre cum epidemia va izbucni și la noi. Unii glumeau pe seama „golirii” supermarketurilor, cei ce se aprovizionau erau priviți adesea cu o ironie pe care n-am împărtășit-o niciodată. Nu puțini spuneau că măsurile întârzie și trebuie să fie radicale, în timp ce alții găseau exagerate eventualele restricții, sugerând că, în principiu, viața de toate zilele va rămâne la fel. Când în sfârșit au fost suspendate cursurile, pe 11 martie, eram conștient că autoizolarea devine, pentru nu se știe cât timp, regimul salvator; de aproape o săptămână nu ieșeam din casă decât pentru cumpărăturile de strictă necesitate. Pe 12 martie, am revenit la Chișinău, convins că, în această grea perioadă, cel mai bine – pentru toată familia – este să fiu acasă. Cum suport noua rutină? În primul rând, înțelegând-o ca atare. Nu agreez perspectiva celor care compară autoizolarea cu arestul la domiciliu, nici pe a celor care o confundă cu o vacanță. E o formă de adaptare și de responsabilitate, o măsură prin care această perioadă poate să nu devină și mai complicată pentru medici, autorități, societate în general. Cursurile online, sarcinile de lucru pentru masterat (și nu doar) îmi ocupă mare parte din timp. Apreciez mai mult ca oricând ieșirile în curtea casei. Mă gândesc cât pot de puțin la ceea ce nu ține de mine, mă întreb tot mai rar când, cum se va termina criza.
 
2. Am început starea de urgență cu una dintre cele mai previzibile relecturi în actualul context – Ciuma lui Camus. M-au marcat unele cărți pe care le-am citit în pregătirea pentru cursurile online: Orbitor. Aripa dreaptă, de Mircea Cărtărescu, Lumea de ieri, de Stefan Zweig, Fragmentele lui Friedrich Schlegel. Am citit cu vie curiozitate și cu plăcere noutăți precum volumul antologic Pâinea noastră cea din toate filele, de Vasile Romanciuc și romanul Orașul promis, de Valentina Șcerbani. Mai sunt și cărți pe care voiam de mai demult să le citesc și în sfârșit am reușit; dintre ele, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor, de Ioana Pârvulescu și Roșul ușor e rozul iluzor, de Șerban Foarță. Muzică? În bună măsură, ceea ce ascultam frecvent și înaintea carantinei: Mozart, Mahler, Kilar, Schnittke, Prokofiev, Satie, Debussy, Doga, Piazzolla, dar și Pink Floyd, Björk, Air, Massive Attack, Portishead, Hooverphonic. Am simțit nevoia să revăd un mare film care mi-a solicitat răbdarea la superlativ: Anul trecut la Marienbad. Pe lângă ce am de lucrat, scriu zilnic în jurnal, inclusiv ca să rezist în fața unuia dintre paradoxurile timpului în autoizolare: o zi pare mai lungă ca de obicei, nu și o săptămână; în lipsa intrărilor din jurnal, n-aș simți, privind în urmă, că sunt acasă de mai bine de o lună.
 
 
Marius Chivu
 
1. Am tratat pandemia încă de la început ca pe un time break: m-am retras la țară, unde tocmai începea sezonul muncilor de primăvară și, astfel, n-am cunoscut nici autoizolarea, nici claustrarea, ci exact opusul. Împreună cu tatăl meu, am arat pământul și am semănat, am curățat pomii, am greblat grădinile, am plantat copaci, am scopit porci. Abia seara, când intram în casă și deschideam televizorul, aflam dramele oamenilor și inepțiile din spitale, dimensiunile grozăviei mondiale, ale cărei cifre rămâneau cumva abstracte. Am avut, așadar, norocul să pot percepe această perioadă ca pe una sabatică, în care imposibilitatea de a-mi exercita profesia s-a transformat în oportunitatea unui downshifting la țară. M-am bucurat din plin de munca fizică, de soare și de aerul curat, de liniște, departe de pericolele realității, de isteria rețelelor sociale și de poluarea din București.
 
2. Probabil niciodată n-am citit mai puțin ca acum. Cât despre filme, am mai văzut câte unul românesc din anii ’70-’80, sentimental-naiv sau istoric-propagandistic, din cele difuzate de canalul CineMaraton. Luat cu munca câmpului, n-am simțit nevoia, n-am avut nici timp, nici stare de mai mult. Am avut însă timp să mă gândesc, pe câmp, la câte un poem pe care-l „transcriam” seara când intram în casă. Nu cred că toți scriitorii ar trebui să fie productivi în vremuri tulburi. Unii pot alege chiar să-și cultive grădina.
 
 
Iulian Ciocan
 
1. Mărturisesc că mă angoasează situaţia asta. Nu ştii ce va fi mâine cu tine, viitorul e în ceaţă şi, de fapt, trăieşti acum numai cu prezentul. Mă întrebaţi cum suport carantina şi autoizolarea, dar am impresia că acestea există numai în discursurile cinovnicilor. Mulţi moldoveni sfidează carantina şi consideră că virusul e un soi de ficţiune. Şi o să vă dau un exemplu. Intrasem într-un magazin. Deschid uşa unui dulap frigorific ca să iau nişte vânătă congelată şi, în acelaşi timp, apare un nenic fără mască şi începe să scoată şi el ceva din dulap. Sar speriat într-o parte şi-l întreb de ce nu vrea să aştepte un minut, de ce nu vrea să păstrăm „distanţa socială”. Nenicul bombăneşte ceva supărat şi se uită la mine ca la un extraterestru. Omul pare proiectat dintr-o dimensiune paralelă în care miserupismul e temelia fericirii.
Am fost oarecum într-o izolare până-n clipa în care mi-a crăpat o ţeavă în bucătărie. Altădată, problema asta ar fi fost un fleac. Acum, ea părea o Apocalipsă. În primul rând, instalatorii pe care îi cunoşteam nu voiau să vină, invocând frica de coronavirus, şi am găsit cu mare greu un om bun la suflet care a acceptat să mă ajute. În al doilea rând, instalatorul drept şi bun la suflet a venit fără mască şi fără mănuşi şi a trebuit să ne asumăm toate riscurile. Dacă ar fi fost bolnav, ne îmbolnăveam şi noi, fără doar şi poate. Dar cum poţi să te izolezi atunci când apa îţi inundă bucătăria? De aceea, eu unul mizez pe noroc. În Moldova, numai norocul te poate ajuta să eviţi Covidul rapace. Când va trebui să urc în troleibuz, cine mă va ajuta? Guvernul Chicu sau poate pasagerii fără măşti? Numai norocul mă poate salva!
 
2. Da, încerc să-mi abat gândurile de la Covid-19 privind filme. Vă recomand chiar o comedie neagră, un film spaniol excelent, The Bar (2018), în care, apropo!, dezumanizarea ia chipul confruntării dintre câțiva indivizi infectaţi pentru un vaccin salvator. Am citit şi câteva romane. Abia acum, în vremea coronavirusului, am reuşit să termin un roman al lui Faulkner pe care începusem să-l citesc în 2018. E mai complicat însă cu scriitura. Am început să scriu un roman, o nouă distopie, acum un an. Am mai spus-o şi cu altă ocazie că scriu încet, greu. Ei bine, coronavirusul perfid mi-a transformat viaţa de zi cu zi în distopie şi m-a descumpănit într-atât, încât naraţiunea mea nu mai înaintează deloc. Cum să-ţi depeni povestea dacă realitatea a devenit brusc la fel de înfiorătoare ca distopia ta? Prin urmare, nu poate fi vorba de o perioadă productivă pentru scriitura mea, chiar dacă stau mult timp în casă. Fireşte, va trebui să termin romanul, dacă sunt un profesionist, dacă virusul mă va cruţa. Dar e limpede că paşii mei narativi în vremea coronavirusului vor fi de-a dreptul liliputani sau chiar inexistenţi. La fel de adevărat e însă şi faptul că această perioadă conţine multe gesturi şi reflexe care ar putea fi folosite ulterior într-o naraţiune. Acum e momentul să deschizi larg ochii şi să urmăreşti ce fac oamenii pe stradă, în alimentară sau în troleibuz. Acum ies la iveală, mai accentuate ca oricând, frica, prejudecata, egoismul, prostia, miserupismul, mişmaşul, iresponsabilitatea crasă. E loc însă şi pentru solidaritate, compasiune şi sacrificiu. Acum scriitorul are ce să analizeze. Asta fac. Iar distopia nr. 3 o voi termina după ce ne descotorosim de Covid 19. Acum citesc şi mă uit la televizor.
 
 
Lucia Țurcanu
 
1. De la începutul lui 2019, lucrul la distanță nu mai este o noutate pentru mine: angajată cu doar jumătate de normă, am lucrat o parte de timp de acasă, deci tot cumva în claustrare. Frustrantă însă a fost interdicția de a ieși când vrei și unde vrei, iar cu adevărat dramatică, imposibilitatea de a merge la Ipotești (devenise o obișnuință să trec podul peste Prut o dată la două săptămâni), unde aveam atâtea proiecte frumoase pentru această primăvară. La început, după ce citeam știrile (m-am convins încă o dată cât de bine e să nu ai televizor în casă!) sau mergeam la magazin (unde stăteam la coadă afară, împreună cu alți oameni purtând măști și mănuși, și auzeam din când în când o mașină care avertiza despre pericolul sporit de infectare cu Coronavirus, ca într-un thriller), cu greu mai puteam să mă concentrez asupra vreunei cărți.
Această perioadă extrem de tensionată nu a durat însă foarte mult, pentru că m-am implicat în unele dintre activitățile on-line ale Memorialului Ipotești, organizate în intenția de a menține legătura cu publicul de diferite vârste: un concurs de eseu pe teme eminesciene pentru elevi – „Cât stau acasă, scriu un eseu”; acțiunea „Stau acasă și povestesc” (prin care încurajăm persoanele cu vârsta mai mare de 60 de ani să-și scrie povestea vieții); prezentarea on-line a obiectelor din patrimoniul Memorialului Ipotești, a galeriilor cu poeți („Poeți botoșăneni dincolo de Styx” și „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie «Mihai Eminescu» – Opus Primum”), a Colecției de artă a Memorialului; programul pentru copii „De ce citim și ce citim?” (în Săptămâna Națională a Bibliotecilor). În afară de aceasta, pregătim Colocviul de exegeză literară „In memoriam. Laurențiu Ulici” (dacă nu vom putea să ne întâlnim la Ipotești în iunie, vom ruga participanții să-și înregistreze comunicările ca să le mediatizăm prin intermediul Internetului) și lucrăm la nr. 2 al revistei GLOSE. Deci înfruntăm Coronavirusul muncind.
 
2. Am citit multe cărți de poezie ale autorilor din Basarabia – câteva foarte bune, altele mai puțin bune sau chiar proaste de tot –, pentru că m-am angajat să fac raportul pentru anul literar 2019. Apoi, am citit alte câteva volume de poezie, pentru că trebuia să prezint cronichetele pentru Revista literară. Am recitit Canonul occidental, de Harold Bloom, pentru că tot voiam, de ceva timp, să revin la el, dar și Zorba Grecul, pentru că aveam nevoie de un pic de bucurie a vieții. Am citit câteva volume de proză scurtă: Douăsprezece povestiri călătoare (Márquez), Despre ce vorbim când vorbim despre dragoste și Catedrala (Carver), pentru că nu am ajuns la ele până acum.
În privința scrisului, am încercat să-mi onorez obligațiile și să trimit în termen textele pe care le promisesem unor reviste, nimic mai mult.
 
 
Grigore Chiper
 
1. Nu m-am gândit că generației mele și celor mai tinere, ferite de războaie și foamete, le va fi dat să treacă printr-o pandemie, care încă nu știm dacă se va sfârși în acest sezon. Unii specialiști virusologi avertizaseră, de câțiva ani, despre pericolul unei pandemii și iată că acum o traversăm în timp real, fără să fi luat în serios alarmele trase, adică fără să ne fi pregătit de ea.
Cu toate că fac parte din clasa de intelectuali deprinși cu munca la domiciliu, când citești, meditezi sau scrii în singurătate, e cu totul altceva când trăiești într-un regim de autoizolare forțată, când trebuie să te adecvezi la o realitate diminuată considerabil. Nu poți trăi tot timpul în agora, tot așa cum nu poți trăi mereu în intimitatea ta, chiar și una culturală, sau conectat la viața virtuală de pe net. Îmi place poate nu atât simțul mobilității, plonjarea în lume, cât mai ales variația: de a schimba o activitate cu alta sau un tip de comunicare cu altul. Pentru mine, reducerea fizică a distanțelor și mutarea (sper că de scurtă durată) din real în virtual este un mod de viață inacceptabil. Poate așa va fi tot mai mult într-un viitor, în care mă voi regăsi tot mai puțin. De aceea, tipul de viață zăgăzuit, carantinat, în recluziune este dificil pentru mine. Închisoarea nu e stimulatoare pentru toți.
 
2. În această vacanță impusă, m-am hotărât să mai citesc din cărțile voluminoase pe care le pusesem deoparte pentru timpuri mai bune. După ce citisem un roman al lui Richard Flanegan, o poveste cu epicul rarefiat, discret, încât conținutul mi se întipărise ca o imagine văzută printr-o lentilă aburită, mi-am amintit că aveam necitită cartea lui Alexandru Vlad, Ploile amare. Romanul autorului clujean e compus din două straturi aproape distincte: în primul, e urmărit destinul mai multor personaje sătești, chiar dacă unele (felcerul Kat, doctorul Dănilă și soția sa Livia, profesorul Pompiliu) sunt orășeni, ajunși la sat din varii motive. Al doilea reprezintă niște vaste panorame descriptive, în care societatea rurală se descompune în anii colectivizării, autorul urmărind dezavuarea sistemului. Prefer totuși partea în care colcăie viața particulară a personajelor luate pe rând. Dialogul firesc și coliziunea directă dintre personaje, finețea detaliilor, naturalețea situațiilor, exactitatea, luciditatea și laconismul expunerii îți inoculează senzația de co-prezență. Nu mai amintesc de amănuntul devenit actual că medicul Dănilă scrisese în studenție o teză în care propunea, drept unică modalitate de a lupta împotriva virușilor, conviețuirea cu ei. Îmi vine totodată să leg romanul de un film pe care l-am privit tot în această perioadă: The last picture show (8,0 IMDb), o ecranizare după un alt roman. Ambele producții culturale descriu provincia surprinsă într-o anumită stare: satul lui A.V. e învăluit într-o ploaie simbolică interminabilă, iar orășelul texan, filmat alb-negru, pare a trăi mereu o iarnă sudică. Paralelismele însă pot fi duse mai departe: și în roman, și în film, avem în prim-plan cupluri, ca să zic așa, asimetrice: în carte, cel al tânărului Pompiliu cu Marta mai în vârstă decât el și, în film, cel al lui Sunny cu Ruth (Cloris Leachman a obținut și un Oscar pentru acest rol). Alexandru, soțul Martei, este mereu plecat cu treburile comunității, unde este președinte al gospodăriei colective, iar Bill, soțul lui Ruth, este ocupat de echipa de baschet pe care o antrenează. Pe de o parte, șeful gospodăriei salvează localitatea de înaintarea apelor, iar antrenorul duce echipa spre glorie. Pe de alta, și paturile în care se regăsesc cele două cupluri de noapte scârțâie suspicios de asemănător. Bănuiau ceva soții încornorați? Alexandru îl întreabă într-o zi pe Pompiliu de ce nu își găsește și el în sat „o bucățică de codiță”, iar Bill se apropie, după meciul triumfător, de doi domni și dă mâna cu unul, ignorându-l definitiv pe Sunny, de altfel, fost jucător în echipa sa.
Ambele opere sunt despre trecut – acțiunea din film are loc la începutul anilor ’50, iar cea din carte, în anii ’60 ai secolului trecut –, când nu erau nici telefoane mobile, nici viață online.
 
 
Nicolae Leahu
 
Era monologică
 
1. (1.1.) Șoc? De ce... șoc? Cuvântul șoc este un cuvânt ca oricare altul. Aș fi bine (sau... și mai bine) dacă aș arăta... înlemnit, bulversat, în fine, dărâmat? Nu, nu-s șocat, pentru că nu cred că mai poate fi șocat un om după ce va fi dobândit conștiința marilor catastrofe ale secolului al XX-lea. Este Covid-19 mai șocant decât Gulagul? Decât... deportările? Decât... camerele de gazare? Decât... decapitările televizate? Decât nesimțirea de a te declara necontenit victorios după ce vei fi băgat în mormânt peste 20 de mln. de oameni? Nu, nu este. Sentimentul șocului ni-l impune nu imaginea pe care o consumăm, ci ecoul ei într-o sensibilitate mai mult sau mai puțin predispusă să și-o asume în forma (extrem de dinamică) în care este trăită (și) de ceilalți. Or niciun eveniment nu... ȘOChează, dacă nu-și caută, alături de o formă de exteriorizare verbală (vizuală, auditivă etc.) și o formă publică de... împărtășire. Nu Antigona (din scenă) ne cutremură, ci faptul că în fiecare din noi este o Antigonă mai mult sau mai puțin ațipită, care când își asumă tragicul, cînd îl respinge.
Dar, fie, accept. Sunt... șocat. Ei, și? Sunt? Nu, nu-s șocat, sunt doar îngrijorat de sănătatea apropiaților, care au prins rădăcini, într-un deceniu-două, prin toată lumea (Dublin, Bruxelles, Cluj, München, Brașov, Bonn, Moscova etc.), a oamenilor pe care i-am cunoscut și m-au cunoscut, de felul în care ar putea evolua lucrurile, ba și de ceea ce mi s-ar putea întâmpla, în bine sau în rău, în anumite condiții. În fond, lucrez, comunic zilnic cu studenții și colegii mei, onlainizez, dau note, citesc teze, referate... Iată aici, pot fi... șocat. De... topică, ortografie, improprietăți, înțelegeri și neînțelegeri de tot soiul. E munca mea, tartinabilă sau nu, în funcție de ceea ce se mai întâmplă și-n lume, desigur. Dar... nu-mi dramatizez situația. Dacă n-aș fi și profesor, cu siguranță că aș fi în stare să mai fac ceva, chiar dacă, la caz de pandemie, nu putem fi cu toții și ceea ce suntem, dar și... virusologi. Or, nu vedeți, brusc, toată lumea a început să se priceapă la viruși: se dau sfaturi, se fac estimări, se publică statistici etc. Domnilor, poate îi lăsăm, totuși, pe puținii specialiști care înțeleg ceva în chestia asta să ne spună ce avem de făcut, dar nu comunicăm cu toții, simultan, isteric, pentru că ne-am simți „olecuță” și în cer (suspendați, de pildă), dar și pe pământ, ca „unsul” ăsta cu toate miasmele fesebelelelor.
(1.2.) Cât privește carantina, să spun adevărul? De la 1 martie 2010 și până la 11 martie 2020, reușeam să muncesc productiv numai până pe la 19-20.00. Cam de pe la 12 martie 2020, muncesc hăt dincolo de miezul nopții, la 5.30 trezindu-mă singur-singurel, fără niciun fel de deșteptător. Cu alte cuvinte, carantina m-a făcut să înțeleg ceva esențial din mecanismul funcționării biologiei... profesorale și, cu atât mai mult, a birocratului universitar care sunt de cam multă vreme. Reducerea, fie și cu un sfert a contactului cu un număr mare de oameni, economisește o parte de energie (psihică, în primul rând) și pentru bietul om al scrisului. Iată de ce am ajuns să înțeleg până și de ce a fost ȘI ESTE o mare potlogărie privarea profesorilor de dreptul de a se pensiona după 25 de ani de stagiu. Brejnevistă-nebrejnevistă, pe-alocuri legislația anterioară fusese mai umană decât cea... democratică, care nu numai că exploatează nemilos profesorul, nu numai că îl sleiește, dar compromite și ideea de muncă intelectuală, care, da, n-o fi fiind muncă de sclav la înălțarea piramidelor, dar nici huzur nu este. Or, profesorul, ca și scriitorul, practic nu are timp liber. Pentru că atunci când îl are, el citește, gândește, participă sufletește la ceea ce a făcut sau are de făcut în materie de... modelare spirituală sau de producție intelectuală. Ce face, să zicem, polițistul după terminarea zilei de muncă: își curăță arma din dotare? merge la tir? recitește... codul penal? repară mașina de serviciu? Nu-mi vine să cred. Dar... magistratul? NU COMENTEZ. În timp ce profesorul știe că mai are ceva de făcut... Asta așa, ca să punem degetul și pe-o rană deschisă.
(1.3.) Ce aș putea spune despre... autoizolare? Este cea mai râvnită stare a profesorului. Câte ore stau, în fața publicului, actorul, politicianul, medicul? Dar... profesorul? Câți actori pot juca, zilnic, roluri principale în spectacole de 4, 6, 8 ore, iar uneori și de 10 sau chiar 12 ore? CÂȚI??? Nu, nu am nici cea mai mică teamă de autoizolare. Pe de o parte, pentru că n-am întrerupt comunicarea cu lumea, iar, pe de altă parte, pentru că e ceea de ce am foarte puțin parte în condiții de așa-zisă normalitate, adică în acele perioade cînd oamenii mor și mor, dar nimeni nu-i numără; cum nimeni nu numără, ca să se îngrozească, victimele accidentelor rutiere, mutilații, flămânzii, neglijații, defavorizații de tot felul etc. Se mai flecărește puțin prin parlament, pe la guvern și pe la televiziuni, se mai ventilează statisticile, dar nenorocirile merg mai departe, fiecare cu propria-i istorie, doar n-o să vorbim la nesfârșit, cu toții, despre o singură problemă. Că..., dacă o rezolvăm, ce ne facem?!
(1.4.) Eroic. N-o simt, claustrarea. Am (și avem!) treabă.
 
2. (2.1.) Multe. Și de toate. Nu le divulg aici, pentru că oamenii oricum aleg propriile lor forme de supraviețuire. Unii se iau după albi, alții se iau după roșii; unii nu-și pot scoate din urechi imnul u.r.s.s., iar alții îl ascultă și azi cu ferestrele deschise; unii îl adoră pe Celine, iar alții îl venerează pe Aragon. Orice ai mărturisi, în acest sens, provoacă grimase, zâmbete (condescendente, desigur), șoapte (deloc loiale) etc. Mă țin de-o idee, de Canon, caut... canonicele: literare, cinematografice, muzicale, jurnalistice, politice și politologice etc.
(2.2.) Scriu. Cu doi ani în urmă, momit cu o funcție (mai plătită, ba și mai liniștită), n-am acceptat-o. Din câteva cauze, cea mai însemnată fiind însă aceea că aveam vreo patru cărți foarte apropiate de ceea ce aș putea eu scoate din ele și, ce credeți, le-am încheiat? Una singură, Cronograful de la Bălțiburg a mers la tipar și a și apărut. În rest, lângă cele trei rămase, au mai crescut câteva. Și suficient de bine. Acum, sunt și mai alertat, dar nu-mi părăsesc șantierul: îl lărgesc, îl adâncesc. Acum, îl mai și igienizez, mai des și, iată, răspund la ancheta revistei Contrafort și mi-aș face timp și de-un... interviu, dar, se pare, nu mai avem timp de dialoguri.
Scriu, prin urmare, profetizând: în era aceasta, nouă, vom monologa.
 
 
Maria Pilchin
 
1. Vreau să încep prin a spune că această anchetă este pentru mine un prilej de nespusă bucurie. M-a făcut să mă opresc și să meditez asupra ultimelor două luni din viața mea. În primul rând, am constatat că e ceva nou, e pentru prima dată această izolare a noastră. Un exercițiu deloc de ignorat de sociologi, psihologi, dar și de noi, scriitorii. Un fel de încarcerare acceptată benevol, e sacrificarea dreptului la libera circulație în numele sănătății. O chestiune de viață și de libertate. Moartea stă suspendată între ele ca o sabie a lui Damocle…
Concluzia la care am ajuns este că mereu trebuie să ai o casă. Statul în chirie nu este bun. Indiferent de epocă, de modelul economic existent și de geografie, omul trebuie să aibă o casă. Și în acea casă, pe lângă toate cele necesare unui individ, este nevoie de cărți, de multe cărți. O colecție de filme tot nu strică. Am avut parte de cărți și de filme bune în aceste două luni. Am trăit, totodată, o stare amestecată, așa cum spațiul rămânea același, iar rolurile se tot schimbau. Unele au dispărut aproape în totalitate. De două luni nu am mai mers cu un troleibuz! În schimb, pe de o parte, am fost scriitoarea, angajata unei biblioteci, a unui post de radio, a unei edituri, iar pe de altă parte, am fost soție, mamă, fiică, soră, mătușă, bucătăreasă, menajeră. Aceste roluri le-am avut și până acum, diferența o face spațiul. Casele noastre, bucătăriile, dormitoarele, balcoanele, terasele, grădinile, curțile au devenit deodată oficii, birouri, săli de conferință etc. E bine? E rău? E altceva! Situația dată operează o schimbare sigură în tot ceea ce suntem.
 
2. Am privit filme. Am mers pe mâna lui Ivan. El le alege. Așteptam de fiecare dată ce film va fi. Așa am ajuns să văd toate filmele lui Terry Gilliam. Recomand „The Zero Theorem”, o coproducție România – Franța – Marea Britanie. Am și citit mult în aceste două luni: prozatori basarabeni, Rebreanu, da, recitesc Rebreanu. În martie nu prea am putut să scriu. Mi-am impus, am depus chiar efort pentru a-mi onora rubricile. În aprilie, lucrurile s-au schimbat. Scrisul a început din ce în ce mai mult să îmi facă bine. Scriam despre cărțile altora. E ceva terapeutic în asta. Am scris și trei poeme. Am participat pe Internet la Festivalul „Zile și Seri de Literatură Doinaș SAD” de la Arad.
În „Rondelul sfârșitului”, Alexandru Macedonski constata că „Omenirea e ca moartă…” Apocalipsa e mereu în noi. Trăim o perpetuă pulsiune a sfârșitului! Alecu Russo mărturisea: „…de multe ori am visat chipul ciumei…” Pandemiile sunt și ele bune la ceva, ne mai oprim din fugă, mai reflectăm (de data asta, pe îndelete, nu din mers). Mă gândesc și la cultură. Poate acum vom practica un management cultural de un real impact. Există necesitatea unei gestiuni eficiente a tot ce înseamnă cultură (care nu se limitează doar la spălatul pe mâini și nu mă refer doar la Pilat din Pont!)… Frică îmi e că memoria omului e scurtă, le uită repede pe toate. Va uita și această lecție, ca pe multe altele de până acum! Totuși, ceva va rămâne. Tinerii au trecut pentru prima oară prin școala unei crize, o școală grea, dar bună. O școală care formează, care te învață depășirea și înțelegerea, o școală care intră în ADN-ul memoriei…
 
 
Ivan Pilchin
 
1. Pandemia de coronavirus a demonstrat, o dată în plus, cât de fragili suntem. Pentru mulți dintre noi, fără îndoială, este prima experiență de acest fel. Din păcate însă, nu se știe, deocamdată, dacă va fi și ultima. Mai gravă, cred, a fost doar criza economică și socială din anii ’90. Ceea ce îngrijorează este faptul că, drept efect al pandemiei, distanța socială obligatorie se poate transforma, treptat, într-o distanțare și chiar o suspiciune socială pe motiv de posibilă molipsire sau transmitere de virus. Căci, nu știu dacă, de acum încolo, o simplă strângere de mână va mai putea fi tot atât de inocentă și nealterată de frica ascunsă și reținută de contaminare. Viața noastră în carantină, ca și a celorlalți din jur, a luat o altă întorsătură. Brusc, am realizat că avem mult mai mult timp pentru noi, pentru familie și pentru treburile casnice. În schimb, trecerea aproape totală în mediul online nu m-a luat prin surprindere. Și asta deoarece ani la rând, zilnic, petrec multe ore în fața calculatorului, traducând, cercetând și citind. Extinderea tragică a epidemiei la nivel global ne-a făcut, iarăși, să ne uităm la televizor, să urmărim cu multă emoție știrile. Până la un punct, desigur. Căci, la un moment dat, am început să realizez că numărul celor afectați sau răpiți de boală depășește în cazul meu orice putere de imaginație, că acei care acum o lună încă mai erau oameni vii, devin date ale unor statistici greu de închipuit. Probabil, este vorba aici despre un fel de mecanism de autoconservare individuală în fața ororii globale. Oricum, încordarea involuntară pe care o simt în fața acestui pericol invizibil nu mă face să pierd speranța că totul va reveni la normalitate. Și că, din nou, voi putea zilnic să merg în parcul central pentru a-mi lua o cafea, acolo unde știu eu că e bună, și să pot reveni acasă obosit, ce-i drept, de ambuteiajele orașului.
 
2. Curios lucru, dar, cu câteva săptămâni înaintea introducerii stării de urgență, am comandat într-o librărie „Eseu despre orbire” de José Saramago, căci mi-am propus, anul acesta, să mă concentrez pe acest autor. Cartea nu am primit-o nici până azi. Personal, nu consider aceasta o întâmplare simplă. Căci mi s-au mai întâmplat, în relație cu unele cărți și texte, tot felul de lucruri aproape mistice. În mod compensatoriu, probabil, la invitația Uniunii Scriitorilor din Moldova de a prezenta „Anul literar – 2019”, m-am concentrat în ultimele trei luni asupra cărților de eseu, critică literară și publicistică apărute la noi anul trecut. Despre ce și cum am citit în această perioadă, voi scrie curând. În plus, m-am bucurat să fiu invitat în proiectul „Educație online”, în cadrul căruia am pregătit o serie de lecții la disciplina literatură universală pentru elevii din școlile cu predare în limba rusă. Bineînțeles, răgazul neașteptat în condițiile de izolare mi-a oferit ocazia să privesc, singur sau împreună cu familia, mai multe filme. Am revenit și la peliculele preferatului meu Terrence Malick. Apropo, în ultimul timp, tot mai mult, mă preocupă anume muzica din filme. În sensul acesta, absolut revelatoriu este pentru mine compozitorul Hans Zimmer și coloana lui sonoră pentru „Interstellar”. O altă revelație personală, desigur, a fost pentru mine compozitorul Erik Satie. Primele trei piese din ciclul său „Gnossiennes” le ascult aproape zilnic. Ce ar fi însemnând asta, mă tot întreb? Răspunsul îl caut în scris.
 
 
Mircea V. Ciobanu
 
1. Sincer să spun, multe (mi) se întâmplă ca şi mai înainte. Noi nu am închis editura (chiar dacă construim şi redactăm cărţile mai mult acasă), ne respectăm angajamentele faţă de cei care aşteaptă cartea. Atacând cu îndârjire planul de apariţii pentru acest an istoric (sic!), ne asemănăm cu personajele din vechiul banc sovietic, care, auzind de apropiatul sfârşit al lumii, lansau sloganul „norma de cinci ani – în trei zile!” Oricum, e mai bine decât să stai şi să contabilizezi, împreună cu toate posturile TV din lume, numărul bolnavilor şi al morţilor. Siguranţă? – da, dar nu numai siguranţă, ca obsesie, ca religie.
De ce s-ar plânge scriitorii pe „singurătate”? „Promovarea literaturii” prin lecturi cu public era o deprindere a ultimilor ani, după cum e la modă comunicarea on-line, dar literatura înseamnă, în primul rând, text scris/ citit, aşadar „izolarea” cu un manuscris sau cu o carte nu poate fi decât productivă, în sens pur-literar. Întâlnirile cu publicul ţin mai mult de vanitate, decât de meseria scrisului.
Solidar cu bolnavii şi cu medicii, nu am nimic de reproşat „carantinei”. De câteva decenii, am avut la serviciu un program strâns, fiind nevoit să-mi scriu editorialele la ziar în pauzele de masă, iar cronicile şi eseurile (angajamente faţă de revistele literare) – în weekend. Cărţile „mele” le tot amânam pentru alte vremuri. Oricât de mult m-a învăţat Einstein să comprim şi să dilat timpul, nu întotdeauna îmi reuşea. Proiectele personale erau permanent depozitate în fişierele îndepărtate ale calculatorului. Acum, le scot, câte unul, lucrând în regim [leneş] de scriitor, risipitor, cronofag; nu de ziarist, furând timp din mers, ca un hoţ de buzunar. Adevărat, noul orar mi se oferă la pachet cu ameninţarea că aş putea fi una dintre victime.
 
2. Găsesc mai mult timp pentru a vedea filme ori spectacole de operă înregistrate. Ascult mult mai multă muzică, fie de pe discurile pe care le procuram de la târgurile de carte sau la librăriile din Europa (deh, am beneficiat de regimul liberei circulaţii), fie de la posturile pe care, de bună vreme nu le mai închid: France Musique (cu derivatele); Radio Swiss etc.
Exploatez şansa de a recupera, a citi şi reciti cărţi pe care le tot clădeam în raftul lecturilor urgente (sic!), fără însă mari şanse să ajung la ele. Nu mă refer la cărţile despre care scriu, ci la literatura de plăcere / de desfătare. Citesc, într-un fel de foame necontrolată, cărţi care se leagă între ele bizar, unele pentru „lectura de birou”, cu pixul, altele pentru lectura întins pe pat (o „lectură de alcov”, în alt fel) etc. Astfel, pe Gide (Falsificatorii..., dar cu Jurnalul alături) îl citeam în paralel cu Houellebecq, pe Virginia Woolf împreună cu Nabokov şi Olga Tokarciuk, iar în „laboratorul din bibliotecă” se succedau Beckett despre Proust, Bernard Pivot despre lecturi şi sau, într-o complementaritate polemică, o Istoria artei, a lui E.H. Gombrich, şi O istorie a artei moderne, de Will Gompertz... Această plăcere a lecturilor şi a relecturilor mă ţine captiv, nu pandemia.
Uneori, artiştii trebuie condamnaţi la izolare. Singurătatea le poate asigura singularitatea.
 
 
Gheorghe Erizanu
 
1. Șocul a fost, cred, joi sau vineri, înainte de decretarea Stării de Urgență. Când am văzut într-un reportaj TV cum se dezinfectează troleibuzele: cu lighean și cârpă. Atunci i-am trimis pe lucrători acasă.
După aia, mi-am găsit tot felul de ocupații mărunte, pentru care nu aveam timp sau nu mă gândeam la ele. Am telefonat și am vorbit cu autorii Cartier. În mod special, cu cei în etate. Văzând atitudinea autorităților față de diasporă, care era privită inițial ca o societate de leproși, am pus gratuit ebook-urile Cartier pentru diasporă. Am dus de acasă cele două perechi de ochelari de înot medicilor de la Urgență. Am făcut tot felul de gesturi mărunte pentru oamenii dragi, care aveau nevoie de ele. Am liniștit autorii, traducătorii, ilustratorii Cartier care aveau lucrări în derulare. Am organizat campania cu lecturile Cartier pe rețelele de socializare. Ca lumea să nu se simtă singură și uitată. Am deblocat conturile Facebook ale editurii și librăriilor, care au fost blocate la sugestia unui „binevoitor”. Am organizat o campanie caritabilă. Pentru un om drag. Am avut două săptămâni supraaglomerate cu o inițiativă parșivă și nocivă a Agenției Naționale pentru Sănătate Publică: un proiect de hotărâre de guvern care ar permite o cenzură „sanitară”. Am avut o mustrare de conștiință: un prieten mi-a dăruit 4 măști PPF3. Am utilizat două. Apoi am aflat că sunt la mare căutare printre medici. Celelalte două le-am dăruit unui medic drag. Am făcut videoconferință cu echipa Cartier. Ca să nu ne uităm fețele. Am avut prima primăvară în care am văzut cum crește fiecare fir de iarbă, cum înfloresc florile, culoarea cerului. De acasă. N-am avut timp de alte șocuri.
 
2. Am scris pe blog. Aproape în fiecare zi. Din rutină. Am crezut că voi avea timp pentru o vacanță de scris. Alta. Dar n-a fost să fie. Nici n-am putut citi. Stă început un Philip Roth și „Sălbaticul”, de Guillermo Arriaga. Am trecut prin cărți de poezie, dar nu m-am oprit în mod special la niciuna. La capitolul filme, stau mai bine: „Cei doi papi”, „Irlandezul”, dus la capăt „Secretele puterii”, un excelent documentar georgian, „Negustorul”, am abandonat, după nu știu câte episoade, „El Chapo”, continui să privesc „Costume”, dar sunt în mare întârziere față de alți membri ai familiei.
 
 
Oleg Serebrian
 
1. Regimul de carantină în Germania, cel puțin în Berlin și în landul federal Brandenburg, a fost mai blând decât în alte părți, cum ar fi Republica Moldova, spre exemplu. În plus, am mers la serviciu cam toată perioada asta. Chiar dacă nu am mai avut întrevederi, evenimente protocolare, conferințe, agenda a fost destul de încărcată, întrucât pe teritoriul german erau blocați mulți cetățeni moldoveni, se cereau coridoare, inclusiv pentru cei aflați în tranzit. Apăreau în permanență complicații de natură consulară, însă erau și obligațiuni de alt gen, bunăoară, a trebuit să discut cu câteva firme farmaceutice germane.
În aprilie, am avut o vacanță de nouă zile, acesta fiind primul concediu din ultimii 20 de ani pe care l-am petrecut acasă. Ne limitam cu soția la plimbări prin Berlin și doar de câteva ori am ieșit în afara orașului.
 
2. Scriu, deși nu pot zice că a fost o perioadă prolifică. În primele trei săptămâni de carantină, nu am putut scrie aproape nimic. Atmosfera din jur era prea apăsătoare, imaginea orașului pustiu era delirantă. Locuim în centrul Berlinului. Altădată, bulevardul Unter den Linden și Piața Parisului erau niște furnicare, era mișcare și era viață la orice oră. În apropiere, sunt câteva celebre teatre, ambele filarmonici, două opere, mergeam destul de des cu soția la spectacole și concerte, apoi aveam o mulțime de evenimente și, brusc, totul s-a schimbat. Într-o metropolă globală ca Berlinul, mai ales dacă duci un mod de viață activ, această schimbare e năucitoare. La început, vreo două-trei săptămâni, obișnuiam să stau cu ochii pe știri, urmărind detalii despre evoluția pandemiei. Ascultam la posturile de radio germane și franceze tot felul de dezbateri, devenisem dependent de aceste informații.
În perioada aceea, am citit câteva cărți din genuri „neserioase”. Așa mi se întâmplă încă din copilărie – când sunt în proastă dispoziție, citesc ceva mai ușor, antrenant, care mă răpește din realitate. Să nu mă înțelegeți greșit – nu citesc chiar orice. Și printre cărțile din genuri zise „neserioase” găsiți lucruri interesante. Cele pe care le-am citit în primele săptămâni de carantină le recomand chiar și cititorilor severi și pricepuți – Dune, de Frank Herbert, Sunt o legendă, a lui Richard Mathesson, o lectură care nu putea să nu-mi vină în minte într-o perioadă ca asta (romanul, foarte cunoscut, descrie stingerea lumii în urma unei molime), Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes, Fiica timpului, de Josephine Tey (care, ce-i drept, mi-a cam înșelat așteptările), Ziua șacalului, de Frederick Forsyth. Apoi am revenit treptat în albie, am reluat scrisul, optând pentru alt gen de lecturi, întorcându-mă la cărți care se leagă cu tema romanului la care lucrez. E vorba, mai întâi, de un studiu biografic al istoricului american Terry Parssinen, The Oster Conspiracy of 1938, consacrată generalului Hans Oster, șeful adjunct al Abwehr-ului (serviciul de informații și contrainformații al Wehrmacht-ului), care planificase, în 1938, în timpul Crizei Sudeților, să-l înlăture pe Hitler de la putere, dacă pericolul unui conflict militar cu anglo-francezii ar fi fost iminent, readucându-l la cârmă pe împăratul Wilhelm al II-lea. A urmat o lectură cutremurătoare, An underground Life: Memoirs of Gay Jew in Nazi Berlin, de Gad Beck, după care veni Istoria spionajului, de Enzo Biaggi.
Apoi, știți cum e, cu trecerea timpului, te obișnuiești cu orice. Trăim niște vremuri mai speciale, dar nu chiar de catastrofă. Au și ele un fel de farmec al lor, e și asta o experiență, care ne învață să ne uităm la lume, la viață și la valorile ei cu alți ochi. Așa că, să nu ne mai plângem și să nu ne lenevim.
 
 
Eugenia Bojoga
 
1. Într-adevăr, la început a fost un șoc. Pentru mine, a doua jumătate a lunii februarie a fost teribil de grea. Tocmai mă întorsesem la Roma pentru seminarul al II-lea (predau la o universitate a Vaticanului limba română). Pe străzile orаșului, la Colegiul unde locuiesc, la universitate, la supermarket, se simțeа un aer puternic de anxietate. În nordul Italiei, mai ales în Lombardia, Coronavirus făcea deja ravagii.
Timp de câteva săptămâni, am fost obsedată de statisticile oficiale cu privire la infectați și decedați, de simptomatologia virusului, de forța sa de contaminare. Eram atentă la toate detaliile, iar Covid-19 devenise subiectul de discuție cu toată lumea, mai ales cu cei din țară, care urmăreau stupefiați ce se întâmplă în Italia. Începuse să-mi fie frică. Panica pusese stăpânire pe mine.
Într-un moment cumplit de disperare, mi-am dat seama că mintea mea poate să o ia razna. Știam că e bine să discerni între minte și spirit/suflet, iar în situații limită să mergi dincolo de minte. Citisem la Joe Dispenza despre faptul că dacă înveți să ai pace lăuntrică, starea ta interioară devine mai puternică decât circumstanțele exterioare.
În 2, 3 și 4 martie, am avut, pe rând, ultimele cursuri de limba română la Universitate. Studenții erau îngrijorați și agitați, cu greu puteau să se concentreze.
Din 9 martie, nu am mai ieșit din Colegiul nostru teologic de pe str. San Vito nr. 10 decât o dată pe săptămână la cumpărături, echipată „steril” din cap până în picioare și apoi „dezinfectată” la întoarcere.
În 15 martie, Papa Francesco a făcut un pelerinaj solitar prin Roma: a dus Icoana Salus populi Romani (icoană din sec. VI, atribuită Apostolului Luca) de la biserica Santa Maria Maggiore la catedrala San Pietro. În 27 martie, a mers pe jos, pe Via del Corso, până la biserica San Marcello, ca să ia Crucifixul miraculos, care, în 1522, când Roma era bântuită de ciumă, a fost purtat în procesiune prin toate cartierele orașului timp de 16 zile (4-20 august) și la Grande Peste s-a oprit. A urmat apoi Urbi et Orbi, binecuvântarea pe care Papa o dă pentru întreaga lume creștină.
Atunci l-am descoperit în Internet pe Boris Cyrulnik, psihiatru și neurolog francez, expert în ce privește rezistența ființei umane la fenomene distructive. Lui îi aparține și conceptul de „reziliență”: a renaște din propria ta suferință. În cadrul unei emisiuni TV, realizată în 2018, disponibilă în YouTube, vorbind despre ultimul său volum Psychothérapie de Dieu, susține că, în vremuri de cumpănă, raportarea la divinitate e esențială. Asta și pentru faptul că a crede în Dumnezeu și a-l evoca permanent în rugăciune modifică funcționarea creierului. Altfel spus, aduce pacea minții. Deci, iată de ce în tradiția iudaică suferința este benefică, fiind interpretată ca un sacrificiu de sine pentru a putea evolua spiritual. La fel și în gândirea creștină, boala poate deveni o modalitate de îndumnezeire a propriei noastre persoane.
Într-un cuvânt, toate tribulațiile noastre existențiale au un scop ascuns: să ne apropie de divinitate. Când am înțeles acest lucru, am încetat să-i mai cer socoteală Creatorului.
Parafrazându-l pe Jorge Luis Borges, a te supăra pe Dumnezeu pentru ceea ce el ne dă nu are niciun sens. Dimpotrivă, starea noastră de perplexitate poate fi o formă de a-i înțelege planul abscons, de a percepe cum funcționează universul. Într-o dezbatere literară din 1976, Borges mărturisea că îi este recunoscător lui Dumnezeu care, cu ironia sa magnifică, i-a dat în această viață cărțile, o imensă bibliotecă, dar în același timp și o noapte lungă, adică orbirea.
 
2. Cultura în general, indiferent sub ce formă, amplifică umanitatea din noi, ajutându-ne să traversăm momentele dificile din viața noastră pământească. Poate undeva în subconștient persistă gândul că și alții, în alte epoci istorice, descrise de un scriitor sau filmate de un regizor, au trecut prin ceva similar. Când gândul acesta devine idee-forță, se transformă în sprijin moral, în încredere, iar speranța că vom depăși și noi pandemia începe să încolțească încet-încet.
Probabil așa se explică și opțiunile mele culturale din aceste două luni, opțiuni care, trebuie să recunosc, s-au împletit cu o dorință mai veche de a-mi face timp să revin la cărțile preferate, să văd filmele pe care nu le văzusem, să-l ascult integral pe Mozart, să mă las copleșită de nuanțele cele mai fine ale limbilor străine dragi mie, mai ales atunci când sunetele acestora sunt articulate de mari scriitori. Astfel, am descoperit în Internet înregistrări ale unor conferințe, interviuri, dezbateri literare, fragmente din emisiuni TV, care, iată, în condiții de pandemie, au fost puse la dispoziția internauților.
Am început cu T. Mann (Thomas Mann – Deutsche Hörer 1 – November 1941, Thomas Mann Reden Meine Zeit (1875-1950) Gedanken zum 75. Geburtstag) și Al. Camus (Albert Camus : Entretien (1955), Albert Camus – Discours de réception du prix Nobel, 1957, Albert Camus et le bonheur (12 mai 1959). Am continuat cu J. L. Borges (Êdoctum: Encuentro. Jorge Luis Borges I, Êdoctum: Encuentro. Jorge Luis Borges II, Entrevista a Jorge Luis Borges en 'A Fondo' (1976), G. G. Marquez (Gabriel García Márquez entrevista a Pablo Neruda), Al. Soljenițîn (Александр Солженицын. Фильм 1(1992), Александр Солженицын. Раскаяние) și U. Eco (Umberto Eco – Perché i classici, Umberto Eco – Sulla letteratura (2002).
Timbrul vocii, uzanța cuvintelor, expresivitatea frazei, claritatea și naturalețea cu care vorbesc acești scriitori spun multe despre forța lor etică și morală. La interfața dintre mare creator și persoana empirică, trecută la cele veșnice, rămâne pe firmament autenticitatea lor umană.
Cât privește textele lor literare, mi s-a părut extrem de interesant să le recitesc în paralel cu ecranizările respective. În condițiile actualei pandemii, am avut timp să o fac.
Am început cu Muntele vrăjit, întrucât asemenea lui Hans Castorp, care sosește la sanatoriul din Davos sănătos, fără a bănui că e bolnav și că va rămâne acolo mai mulți ani, la fel și noi am fost luați prin surprindere de Covid-19 și nu știm cât va mai dura starea de carantină. Însă lecția pe care o putem învăța de la Castorp este să folosim benefic această recluziune, să ne dedicăm formării noastre intelectuale, astfel încât la sfârșit să nu fie o pierdere de timp, ci un câștig cultural și spiritual. Filmul Der Zauberberg (1982), în regia lui Hans W. Geissendoerfer, reușește să transpună și să condenseze cinematografic – în 2 ore 25 min – ceea ce Thomas Mann scrisese în peste 900 de pagini ale romanului.
Filmul Morte a Venezia (1971), cu celebrul actor Dirk Bogarde în rolul compozitorului Aschenbach, nu e doar o redare fidelă a textului lui Thomas Mann, ci și viziunea proprie a lui Luchino Visconti, care pentru coloana sonoră a filmului alege compozițiile lui Gustav Mahler, cel care i-a servit de prototip lui T. Mann în crearea protagonistului său.
Ciuma, celebrul roman al lui Camus, în anii de studenție m-a lăsat rece. Recitindu-l acum, i-am perceput filonul profund umanist și puternicele valențe existențiale. Adaptarea cinematografică La Peste, de către regizorul argentinian Luis Puenzo (1992), cu William Hurt în rolul doctorului Rieux, este de o dinamică aparte și de un realism sfâșietor.
Povestea lui Florentino Ariza și a Ferminei Daza din romanul El amor en los tiempos de colera de Gabriel Garcia Marquez este surprinsă destul de fidel de către Mike Newel în filmul Love in the Time of Cholera (2007) cu Javier Bardem și Giovanna Mezzogiorno în rolurile principale. Ceea ce în film e lăsat deoparte e tocmai holera, molima care e prezentă discret, în surdină de-a lungul întregului roman.
Plin de tensiune și foarte expresiv e și filmul El evangelio según Marcos (1993), dramatizarea nuvelei omonime a lui J. L. Borges de către argentinianul Hugo Soto. Cu ajutorul lui Baltazar Espinoza, care le citește în fiecare seară din Biblie, cei trei Gutre, analfabeți și primitivi, încep să fie interesați de spiritualitate, crucificându-l în final pe Baltazar.
În ce privește literatura rusă, filmografia bazată pe texte literare este foarte bogată. Textul lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici cunoaște două ecranizări. Prima, care îi aparține lui Caspar Wrede (1970), pălește în comparație cu filmul omonim al lui Gleb Panfilov, ajuns pe marile ecrane recent (2020).
Idiotul lui Dostoievski, disponibil în rusă în format audio on-line, a devenit un serial excepțional din 2002, grație regizorului Vladimir Bortko. De altfel, regizorul a materializat visul de-o viață al lui Andrei Tarkovski, care își dorea să filmeze 24 de episoade despre prințul Mîșkin, omul care se străduie să înțeleagă lumea din jur și se întreabă la modul serios „Cum să trăim autentic?”.
Același regizor a realizat un alt serial, la fel de reușit, Maestrul și Margarita (2005), din 10 episoade, cu Oleg Basilașvili în rolul lui Woland, o lectură proaspătă, actuală a romanului lui M. Bulgakov, care a beneficiat de mai multe ecranizări, inclusiv o adaptare a romanului la realitățile italiene (acțiunea se petrece la Florența, în loc de Moscova), grație lui Giovanni Brancale (2011).
Lectura textelor literare și vizionarea filmelor a alternat, în cazul meu, cu muzica. Am preferat să ascult Laudate Dominum, Kyrie in F K.33 și Te Deum din muzica sacră a lui Mozart, cânturi gregoriene și, uneori, pe Loreena McKennitt.
Cât privește muzeele lumii, generos deschise publicului on-line în aceste luni, nu mi-a mai rămas timp decât pentru sălile și grădinile de la Vatican. A intervenit pregătirea cursurilor și încărcarea lor pe platforma e-learning, orele de clasă din perimetrul Classroom, oferit de Google, întâlnirile virtuale cu studenții.
 
Roma, mai 2020
Pagini îngrijite de Silvia BERLINSCHI și Nina SCUTARU