Primul lucru care frapează la cartea Sheilei Fitzpatrick este fotografia de pe copertă. Într-o manta de primăvară, cu cizme cam prăfuite, cu o șapcă militară pe cap și binecunoscuta-i pipă, Stalin tocmai se pregătește să traverseze o stradă. Ținînd în mînă un dosar sau cîteva foi îndoite, Iosif Visarionovici privește, precaut, spre stînga, să nu vină ceva. În afară de pantalonii albi și haina militară de aceeași culoare, încheiată pînă la gît, nimic nu-l deosebește pe teribilul personaj de ceilalți trecători „fixați” în poză cu același gen de costum, numai că de culoare cenușie. Nimeni nu pare a-i da atenție lui Stalin, cu excepția celui care îl fotografiază (un oarecare G. Petrusov, cum aflăm din legenda pozei). Nu știm nici din ce an datează documentul. În chip vădit, însă, el este unul insolit (cine și l-ar închipui pe Stalin singur pe stradă?), ilustrînd perfect „normalitatea ... anormală” a vieții cotidiene din acea epocă.
Tipărită în versiunea originală în 1999, cartea profesoarei australiene era, la data publicării, oarecum inedită prin modul în care autoarea înțelegea să analizeze totalitarismul comunist: nu „de sus”, din unghiul (structuralist al) organizării și raporturilor de putere, ci, invers, de la felul în care era „trăit” acest regim chiar de către subiecții săi. Michel Vovelle a numit acest parcurs, considerat de el caracteristic vechii „istorii a mentalităților”, „de la pivniță la pod” (de la cave au grenier). Nu această „nouă istorie” franceză, însă, este aceea care pare a fi inspirat-o pe Sheila Fitzpatrick, ci, mai curînd, istoria germană a vieții cotidiene (Alltagsgeschichte), teoretizată de Alf Lüdke și confrații săi, cam în aceeași perioadă. Ultimul deceniu al secolului (și mileniului) trecut a fost martorul unei adevărate explozii a cercetărilor de acest tip, inspirate de voga istoriei antropologice. Reabilitată, inițial, de Școala „Analelor” franceze, istoria cotidianului nu a devenit cu adevărat europeană decît mai tîrziu, în condițiile estompării cercetării trecutului din unghi economic și social, ca urmare a delegitimării marxismului, din penultimul deceniu al secolului XX. Acestea ar fi, drastic rezumate, circumstanțele intelectuale în care a fost scrisă cartea de față.
În cercetarea ei, autoarea a optat pentru un interval de timp bine determinat: anii ’30, cînd, la mai bine de zece ani de la Revoluție, societatea sovietică începuse să se așeze mai bine în cadrele de viață, prescrise de ideologia bolșevică. După traumele din deceniul precedent, noul interstițiu începuse printr-o oarecare acalmie, în ambianța căreia au început să se vadă cîteva din roadele vieții mai bune, promise de regim. Orașele s-au dezvoltat, industrializarea a cunoscut un tempo susținut, schimbări importante au avut loc în statutul multor categorii sociale, alfabetizarea s-a extins, a fost promulgată o nouă Constituție (în 1935) etc., totul pe fondul unui nivel de trai dacă nu cu adevărat mai bun, în orice caz, superior celui dinainte, marcat de mari lipsuri. În spatele acestei fațade, însă, realitatea arăta cu totul altfel. Ea, această realitate a vieții de zi cu zi din marile citadele industriale ale Rusiei sovietice (nu ale întregii URSS, nota bene), este reconstituită de Sheila Fitzpatrick în toate aspectele sale. Sumar enumerate, acestea ar fi, într-o ordine aleatorie, următoarele: penuria alimentară cronică (compensată de utopiile abundenței; cap. 2, 4); viața în continuă nesiguranță a oamenilor, dislocați din mediile și rutina lor cotidiană de arestări și deportări, ceea ce îi obliga să se ascundă și să-și confecționeze identități de împrumut (cap. 5); teroarea, arestările arbitrare (cap. 8), delațiunile și turnătoriile (cap. 7), care nu au subminat numai solidaritățile familiale (cap. 6), ci și principiile oricărei conviețuiri normale. Nu este omis nici proiectul „genetic” de reconstrucție a societății prin crearea „omului nou”, analizat de autoare din perspectiva manifestărilor și efectelor sale în viața de zi cu zi (cap. 3), dar și din punctul de vedere al celor desemnați să-l „implementeze” – birocrația de partid sau armata „micilor Stalini” –, care funcționa pe baza clientelismului și a privilegiilor (cap. 1).
Ceea ce șochează în imaginea acestei lumi, așa cum ne-o descrie autoarea, este strania combinație de modernitate de suprafață și arhaism structural. Întocmai ca în societățile premoderne (medievale, de exemplu), în societatea sovietică status-urile persoanelor erau definite nu de merit, ci de privilegiu, mai exact de accesul la unele bunuri, servicii, apartamente etc., extrem de valorizate din cauza penuriei cronice. Nu întîmplător – iar acest amănunt este, și el, revelator pentru arhaismul de care vorbeam – în gama acestor nenumărate privilegii, cele alimentare erau printre cele mai importante. Extrem de diverse, formele acestora (rații speciale, magazine cu circuit închis, cantine „de partid” sau de „sindicat” etc.) constituiau tot atîția „markeri” sociali inconfundabili. Încercînd să ascundă deficitul cronic de alimente, propaganda regimului mințea că lumea are de toate. Acest laitmotiv propagandistic, cu rol de pivot în toate regimurile comuniste postbelice, constituie, de asemenea, o particularitate arhaică: în toate vechile societăți, afectate de crize frumentare (crize de aprovizionare cu grâu) periodice sau de foamete endemică, aspirațiile la îndestulare împrumutau, invariabil, chipul tărîmurilor abundenței (al așa-numitelor Pays de Cocagne), unde se mînca și bea pe săturate. Într-o asemenea lume, patronajul și clientelismul au devenit, inevitabil, principiile dominante ale legăturilor interumane. Este încă o trăsătură care amintește de lumea premodernă, unde relațiile personale jucau rolul celor juridic formalizate de mai tîrziu. În Rusia anilor ’30 era indispensabil ca fiecare să aibă un protector (director de fabrică sau de colhoz, secretar de partid, redactor-șef, funcționar într-un birou al statului ș.a.m.d.), iar acesta, la rîndul său – o „curte” de clienți, capabili nu doar să-i presteze mici servicii, dar să și sublinieze, simbolic, prestigiul „patronului”.
La fel de arhaică, în ciuda celor pretinse de ideologia „omului nou”, era și concepția (implicit) organică despre societate. În universul social sovietic, originea (convenabilă sau nu din punct de vedere politic) constituia un stigmat indelebil, iar cei indezirabili (adică „neconformi”) – cerșetorii, prostituatele, romii etc., regrupați sub eticheta de „elemente sociale străine” – erau marginalizați sau excluși. La fel erau tratate și „elementele sociale parazite” sau cele „degenerate” – termen extrem de elocvent pentru paradigma „biologistă” care subîntindea reprezentarea pe care liderii regimului o aveau despre noua lor societate. Cum bine observă autoarea, regimul sovietic ajunsese în anii ’30 „mai aproape de abordarea nazistă a «epurării sociale» decît se crezuse pînă acum” (p. 244). Un ordin secret al „Biroului Politic” (Polit­biuro) din 2 iulie 1937 cerea executarea pe loc sau deportarea în Gulag a „infractorilor recidiviști, a celor ce tulburau liniștea publică și a persoanelor care se întorseseră ilegal din exil”, fiecărei regiuni a URSS fiindu-i repartizată o cotă. Societatea sovietică trebuia să fie una a perfectei omogenități.
Paradoxal, printre puținele elemente de modernitate ale acestei lumi care se pretindea nouă a fost teroarea. S-a scris enorm despre acest subiect. Sheila Fitzpatrick îl tratează și ea, însă din perspectiva celor care suportau zilnic represiunea, încercînd să se acomodeze cu insolitul ei absolut. Ceea ce mi-aș permite să observ este un aspect mai puțin discutat, cred, al terorii: utilizarea ei ca instrument al reconfigurării sociale. Într-o societate ca aceea sovietică, aflată, tot timpul, departe de modelul utopic imaginat de mesianismul bolșevic, singurul mijloc de a disloca practicile rutiniere cotidiene care tindeau să se solidifice în habitudini din ce în ce mai adînc înrădăcinate era teroarea. Din acest unghi, recursul la arestări, condamnări și execuții arbitrare a fost, în mai toate regimurile comuniste, instrumentul predilect al amplelor inginerii sociale imaginate de conducătorii lor (Stalin, Mao, Pol Pot, Kim Ir Sen etc.). În Rusia anului 1937, anvergura terorii a întrecut însă tot ce se petrecuse în timpul Revoluției și al războiului civil. „Muncitorii își denunțau directorii – scrie autoarea –; studenții își denunțau profesorii de la facultate; colhoznicii îi denunțau pe președinții de colhoz. Comuniștii erau denunțați de alți membri de partid, ... dar și de ne-membri... Oamenii denunțau celebritățile despre care citiseră în ziar...; îi denunțau pe conducătorii politici și pe soțiile acestora” (p. 384). Uneori, epidemia denunțurilor lua forme și mai aberante: „După ce un bătrîn fotograf le-a spus elevilor săi că, înainte de revoluție, calitatea hîrtiei fotografice fusese mai bună – notează Sheila Fitzpatrick – unul dintre ucenici l-a denunțat”, iar bătrînul a fost arestat și executat
(p. 384). La fel, cîteva vorbe batjocoritoare despre Constituție, aruncate la beție de un artist din Leningrad, au fost suficiente ca acesta să primească șapte ani de închisoare, după ce fusese turnat de tovarășul său de pahar. Adeseori, soțiile își denunțau soții (și invers), copiii părinții, rudele se turnau între ele, într-o adevărată frenezie a autodistrugerii. Nu mai insist asupra tuturor formelor pe care le-a luat acest lugubru măcel social în anii de sfîrșit ai deceniului respectiv. Cum bine se știe, el nu a ocolit aproape pe nimeni.
Este, totuși, interesant de constatat că, în ciuda efectelor sale distructive, teroarea stalinistă nu i-a înstrăinat pe oameni de regimul care o instrumenta. Nu pe toți, în orice caz. Mulți dintre cei care au trecut prin acei ani de coșmar și urmașii lor au sprijinit, în timpul războiului, dar și după aceea, sistemul care îi asuprea, amăgiți de propaganda sa naționalistă și de iluzia că aparțin unei mari națiuni. Un alt motiv de susținere a fost că, în mintea multor cetățeni ai URSS, comunismul se asocia cu progresul (ceea ce putea fi, la limită, probat prin numeroasele construcții și șantiere deschise de regim). În fine, statul sovietic era privit, de largi categorii, și ca unul asistențial, oricît de precar era exercitată această funcție. Pe scurt, regimul stalinist din acei ani, dar și din anii care au urmat s-a bucurat de susținerea unor largi categorii ale populației, cum s-a întîmplat și cu regimul nazist sau cu cele dictatoriale de mai tîrziu. Altfel, nu ar fi durat.
Temeinic documentată, bine scrisă (și tradusă), cartea Sheilei Fitzpatrick ar trebui să constituie, ca și cărțile mai recente ale lui Orlando Figes, cu care se înrudește, o lectură obligatorie atît pentru nostalgicii comunismului (care s-ar putea, astfel, tămădui), cît și pentru cei care, tineri fiind, nu știu prea multe despre această lume, dar i-ar putea afla, astfel, adevărata față.
______________
Sheila Fitzpatrick, Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930. Traducere din limba engleză de Alina Popescu. Prefață de Sorin Antohi, București, Editura Corint, 2016