Parteneri

Tonuri şi nuanţe lirice (Maria Șleahtițchi, iubirea noastră e o doamnă frumoasă)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Tonuri şi nuanţe lirice (Maria Șleahtițchi, iubirea noastră e o doamnă frumoasă)

Volumul poetei Maria Șleahtițchi intitulat iubirea noastră e o doamnă frumoasă (Editura Vinea, București, 2015) este alcătuit din cinci secțiuni („Degete de lumină vibrații năuce”, „Fugi toccate tăceri vocalize”, „Fragile”, „Jurnalul florii din covorul de-acasă” și „Iubirea noastră e o doamnă frumoasă”), care diferă una de alta mai ales prin atitudine și prin tonalitatea rostirii lirice. Dacă în prima și în ultima secțiune rostirea este tonică, elegantă, cu ușoare valențe apolinice, în celelalte vibrația și tensiunea interioară dobândesc intensități dionisiace.
Între temele de bază ale acestei cărți se află, într-o ordine aleatorie, memoria afectivă („memoria mea-i o mireasă/ascunsă într-un august îndepărtat/de nimeni nicicând recuperată//cu degete de lumină vibrații năuce/îmi suflă un aer fierbinte-n urechi/și aerul acela îmi ajunge până-n plămâni/împăturindu-se pe diafragmă/cu degete de lumină vibrații năuce/mă-nfășură pe umeri pe brațe pe omoplați/memoria mea-i un cocon//acolo înlăuntru exact printre vertebre/mi se preling unde lascive/năvalnice îmi fură inima și mi-o ascund/în călcâie în degetul mic de la piciorul stâng” – Un aer fierbinte), nostalgia comuniunii erotice („flori roșii de gladiolus hibridus/pictate cu rujul meu preferat 235 natural/pe apa oglinzii din dormitor//în nuanțe și tonuri bej/zi și noapte a răsunat/vocea catifelată a lui andrea bocelli/ave maria! ave maria! maria-maria//era august august în tot/în aer în răsăritul soarelui pe la cinci/august în privirile noastre/august de miri și mirese/de cafele-aromate băute la cernăuți/de cupluri ținându-se de degetul mic/să nu se piardă cumva din prea multă iubire” – Gladiolus hibridus), nostalgia vârstei fericite trăite în urmă cu douăzeci de ani și care s-a ascuns prin „scorburi de vreme, de timp”, sub chipul alegoric al unei veverițe („veverița brună de la o vreme/îmi trece pe-alături/se zbenguie/pe pârtii de zăpadă topită//și ne-am jucat cândva de-a ascunselea/eu mă ascundeam printre mașini/mă deghizam în larma străzii,/ea se adâncea în scorburi de vreme și timp//planurile existențiale/ni se suprapuneau ni se-ndepărtau/pulsau lent și aritmic/pe scala pierdută iremediabil pierdută/a celor două decenii diferență-ntre noi” – Și ne-am jucat cândva de-a ascunselea), mecanica existenței anoste ce definește condiția obedientei femei casnice („calc/calc cămăși de bărbați fețe de masă șervețele scrobite alte nimicuri/de patru ore/calc//stropesc cu amidon gânduri vise regrete împliniri și eșecuri povești/atâtea/dialoguri/pierdute//calc calc calc calc calc calc calc calc calc/la ce te-ai gândi tu bunăoară când calci?/eu iată! îmi aleg felul de-a muri/cel mai bine ar fi să zicem o catastrofă aviatică/să nu revină printre cei vii nimic din trupul meu//calc/îți spun doar ție trupul meu este plin de iubire//ce chimie va fi având ar lumina în noapte fosforescent/în nuanțe roșii aurii albastre” – Tăceri Vocalize Bemoli), trecerea timpului, care duce, prin eroziune, la schimbarea chipului, fictiva reconstituire din cioburi a ființei („cineva cu bună știință îmi fură chipul/mă preschimbă așa dintr-odată/în mireasă frustrată naivă și tristă/lăsându-mi amintirea înfiorată nedumerită/ (...)//mă reconstitui din cioburi de timp/din umbre dar mai cu seamă din luminile mele lăuntrice multicolore” – Mă reconstitui), oboseala ființială și voita cădere în propriile prăpăstii lăuntrice („Lasă-mă/vreau să cad în sine/ până-n adâncuri/poate mă regăsesc//să-mi lunec din propria mea verticală/fie-ți milă/am obosit să mă tot țin așa de ochii lumii//tu știi știi doar știi-știi-știi/că atunci când trec dreaptă și plină de demnitate/eu cad mereu mereu mereu cad//nu mi te apropia/am să mă târăsc prin ani/prin zilele mele cu soare/și tristele toamne târzii/din strada pușkin//o! nu nu-nu-nu nu/nu vreau ajutorul nicicui lasă-mă să-mi ling rănile/să-mi curgă sarea din suflet prelung” – Lasă-mă), insurgența feminină, ce dobândește vibrații intense, la fel ca în poezia Sylviei Plath [„<< Când ai în față trei lămâi/stoarce sucul din ele >> îmi zice//stoarce-l ca și cum ți-ai stoarce sângele din vene artere mici și subțiri capilare/stoarce-l ca și cum ți-ai stoarce esofagul viscerele pe dos/și le-ai arunca – borhăi – afară//ca și cum măduva din oase te-ar părăsi greu lipicios pic cu pic/picătură cu picătură gelatinoasă limfatică străvezie//ca și cum ochii și-ar scurge privirea ciuruită pe zidul plângerii de vis-a-vis//ca și cum/storc! storrc-storccc-stooorc! până la capăt până la fund/până la nodul din gât... până la!!! –/sunt o coajă/de lămâie/sunt/gal-be-nă-galbenă când mi- veni să mor – să mor/(…)/vlăguit/mi-e miezul și rupt în fâșii de-ntuneric/zdreanță amară din mine atârn/mi-au țâșnit semințurile/smulse ciorchine din mine cu mine cu tot/din trupul meu trupul meu știe de ce știe mai mult//goallăăă/goaaaaaaaaaalăăăăăă pe dinlăuntru/pustieeeeeeeeee-a puuuuuuuuuuuuustiu//devastată//și aruncată pe jos pe sub tocuri subțiri de damă saboți și balerini/sub talpa de piele a pantofilor salamander de culoare maro/pe caldarâm sub copitele cailor cu aripi/în surrealisme pegas/comercializează carne de porc iepuri de casă rațe mute în bric-a-brac/pe covorul acesta – un preș – așternut cândva unui neghiob/care neghiob a fost înlocuit de alt neghiob care va fi înlocuit/de un alt neghiob de neghiob de neghiobi//gatttttttttttttttta m-am mântuit/cine vrea? suc? suc de lămâi?//<<când ești o lămâie/fă-te suc!>> îți spun//fă-te suc” – Toccată și fugă în C Minor)] și alte motive și teme care ilustrează, în diversitatea lor, instabilitatea stărilor specifică sufletului femeiesc. 
În poezia Toccată și fugă în C Minor, strigătul existențial este susținut, în plan formal, de repetarea unor cuvinte și de onomatopeizarea altora, pe de o parte, și, pe de alta, de ritmul accelerat, care creează impresia de revărsare furioasă a cuvintelor. 
Desigur, nu atât tematica este fundamentală într-o operă, cât capacitatea autorului de a o înnoi prin resubiectivizare și printr-o autentică recorporalizare poetică. În fond, temele evidențiate mai sus au o generalitate firească, dar Maria Șleahtițchi le conferă o nouă existență, valorificându-le într-un cod lirico-existențial pe cât de nou, pe atât de cuceritor.
O particularitate importantă a poeziei pe care o scrie Maria Șleahtițchi constă în dialogul dintre vitalismul robust și freamătul interior stârnit de o sensibilitate acută. Vitalismul autoarei nu implică excese de sentimentalitate, ci ilustrează capacitatea de a conferi vibrație poetică propriului elan vital și, totodată, solidaritate cu lumea, în sensul larg al cuvântului: o lume deschisă către frumosul aflat în relație de consubstanțialitate cu binele. 
Sub cupola vitalismului, realitatea și ficțiunea sunt copleșite de fluxul emoțional, într-o modalitate în care ficțiunea și realitatea devin corelative, iar alianța lor adâncește, în consecință, semnificațiile mesajului liric.
În poeziile pe tema revoltei existențiale, accentul este mutat pe rivalitatea dintre realitate și ficțiune, menită să evidențieze dezacordul dintre eul poetei și lumea care o dezamăgește. În respectivele texte, răzvrătirile spontane, „de moment”, sunt potențate de aprinderea sedimentelor protestatare „stocate” în beciurile existenței, unde duceau o existență mocnită. Scăpate de convenționala cenzură apolinică, ele declanșează erupția revoltei cu o dublă țintă: contestarea supremației lucidității coercitive (a creierului, ca sediu al ei) și, respectiv, cea a falsei retorici în poezie, în favoarea receptării primare a realului, proaspete, nedeformate de feluritele convenții estetice. Reprezentativ în această privință este „bocetul” intitulat „Vocalize stocate în E Minor”, în care atrocitatea viziunii este temperată, în cea de a doua parte, în spirit ironic, de utilizarea unor versuri preluate din folclor (inclusiv din descântece) și a unor diminutive cu valoare afectivă: „În dimineața aceasta pun pe tipsie de aur creierul meu fierbinte//O! creier al meu!//Ce lacom/Bulimic te-nfulec/Dă-o dracului de retorică falsă!/O! ce hulpavă mi-e gura/Decât în hău mai bine în viscerul meu!/Caut în miezul tău/ Ochiul meu trist/De cerb și căprioară// !) Creier al meu//Ce dulce ți-e carnea fluidă/prelinsă prin fluierul/De-fag-ce-mi-zice-cu-drag/De-os-ce-mi-zice-duios/De-soc-ce-mi-zice-cu-foc/Prin oscioarele mele/Spălate/Ca lacrima curate//O!creier al meu!/O! creier al meu!//ești țesut de viu și din temelii în trupul meu păgân pân’ la grumăjel printre țâțișoare/pe la șoldișoare între ițele-cosițe pe picioare-rășchitoare//o, creier al meu!/plâng”. 
Poeziile „Și ne-am jucat cândva de-a ascunselea” și Gladiolus hibridus”, citate mai sus, se remarcă prin acuratețea scriiturii, prin simplitatea și limpezimea textului ca structură bine finisată, în care cuvintele ocupă, „fără obiecții”, locurile lor prestabilite în interiorul portativului liric. Ceea ce au în comun poeziile din această categorie este, în primul rând, limbajul colocvial, pe care autoarea îl mânuiește cu dezinvoltură, lăsând impresia că scrie cu ușurință, că actul de a scrie o relaxează, împlinindu-se sub semnul așa-numitei bucurii a scrierii și a retrăirii unor luminoase evenimente biografice.
În poeziile din cealaltă serie, înrudite, sub aspectul atitudinii lirice, cu „Toccată și fugă în C Minor” și „Vocalize stocate în E Minor”, discursul se dezvoltă torențial, oglindind, astfel, starea convulsivă de revoltă existențială. În asemenea texte, cu statut de „grav document de existență”, bucuria scrierii este înlocuită de o retorică încordată, vehementă, negatoare, ce derivă din stilistica denunțării, fără rezerve și ocolișuri, a adevărului, ce stârnește o justificată și aprigă tăgadă cu metafizice valențe feminine. Trăirea, în prezent, a unor stări din sfera categoriilor negative implică un lexic dezlănțuit și o scriitură a cărei grafie – o grafie frământată! – are menirea de a susține „electricitatea afectivă”, ca expresie, în fond, tot a energiei vitaliste a autoarei.
„Fugile” poetei de la o opoziție la alta (trecut – prezent; luciditate – afecțiune; nostalgie – revoltă; însingurare – fericire etc.) se petrec într-un spațiu al feminității, unde sinceritatea, fervoarea și sensibilitatea alcătuiesc un „aliaj” inoxidabil.
În linii mari, poezia Mariei Șleahtițchi, poetă de prim-plan în literatura română contemporană, se împlinește în orizontul modernei „cuceriri a afectului prin intelect”.