Textul autobiografic (note subiective)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Textul autobiografic (note subiective)

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Am scris de curînd un text autobiografic intitulat „Oglin­da fisurată”, ocazie cu care mi-am conştientizat mai multe lucruri, unele legate de acest gen de literatură, pe care încerc să le prind aici. 
Mi-am spus iniţial că scriu despre bibliotecara mea din liceu, dar, în fapt, e despre Luminiţa numai în măsura în care amintirea ei a fost oglinda care m-a ajutat să mă văd pe mine mai bine la acea vîrstă, să văd mai bine acea vîrstă. Şi, mai ales, să înţeleg cît de preţioase sînt anumite întîlniri în momentele în care ai mai multă nevoie de ele. Început cu doi ani în urmă, abandonat în computer şi reluat în vara asta, textul a suportat multe reveniri, în funcţie de cum se adunau alte date, determinate de căutarea Luminiţei şi de „căutarea” mea, a celei din perioada liceului. Căutarea ei, tardivă, a presupus un mic demers detectivistic: în timp, am întrebat fără succes pe cei întîlniţi dacă mai ştiu pe unde e; am făcut o vizită la liceu; am navigat pe net după posibile informaţii proaspete şi apoi am fost de două ori în cartierul unde locuia cîndva, ca să aflu în final că e deja moartă. Cît priveşte „căutarea” mea: desigur, liniile mari – portretul-robot – mi-erau clare. Mi-a rămas, prin eforturi ale memoriei, să găsesc detalii veridice cu care să-l umplu, să-l particularizez. Cum multe amănunte păreau şterse definitiv din minte (iar unele, precum versurile scrise de mine pe atunci, chiar erau), căutarea lor pentru completarea portretului-robot semăna puţin cu scufundarea într-o pată de ceaţă, într-un nor. Sau cu intrarea unui animal marin într-un banc uriaş de peşti, care se sparge, fuge, se adună în altă parte, modificîndu-şi mereu geometria. 
Voiam cu tot dinadinsul să evit autoportre­tizarea bazată pe conexiuni şi concluzii logice. Mai întîi fiindcă vîrsta, dar şi cea care-o suporta, era adesea sub influenţa iraţionalului; în al doilea rînd, pentru că aceste conexiuni şi concluzii logice pot fi forţate, nu? Iată, de pildă, puteam să-mi spun: e imposibil să nu fi vorbit cu doamna bibliotecară şi soţul său, doi oameni maturi, despre viitor, despre ce voi face după terminarea liceului. Nu, n-am vorbit niciodată nici cu ei despre aşa ceva, dovadă că traiectul mi l-au clarificat, determinat oameni, fapte şi eşecuri viitoare.
Mai voiam cu tot dinadinsul să evit fabularea, bovarismul, „înfrumuseţarea” mea, fiindcă minciuna autobiografică (autominţirea, care va să zică) îmi pare... neproductivă, respingătoare chiar. Un prieten prozator mi-a repetat de curînd convingerea lui: „Literatura e minciună, toţi minţim cînd scriem!”. Am răspuns, iritată infantil: „Poate tu!”. Tocmai îmi zisese că a pus pe seama tatălui nişte vorbe ale mamei. Nimic grav, dar să nu generalizăm: fiecare cu felul propriu de-a vedea lucrurile. Şi, apoi, una e literatura, alta memorialistica. În ce mă priveşte, în toate textele autobiografice pe care le-am comis pînă acum, fiindcă despre ele e vorba aici, am căutat cu obstinaţie faptul şi detaliul adevărat, aşa cum au fost sau măcar cum mi le aduce la suprafaţă memoria, fiindcă îmi pare că nimic nu poate face mai palpabil un personaj real ca înseşi gesturile, spusele, gîndurile lui. Iar dacă fabulez, o fac: în limitele posibilului real – de pildă, ştiu că lui X îi plăceau florile de grădină, însă nu mai ţin minte care şi atunci îmi iau libertatea de a spune că-i plăceau trandafirii; sau în adevărul memoriei afective, ca în fragmentul din textul în chestiune, „Oglinda fisurată”, publicat deja în revista Observator cultural: „Coborînd legănat acele scări o văzusem prima dată pe Luminiţa: scurtă şi rotundă ca un pepene galben, blondă, cu zîmbetul îngropat în gropiţele obrajilor bucălaţi. Şi răspîndind în jurul ei miros de pepene galben – dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia memoriei, da, aşa simt. Şi ăsta e adevărul. Sînt mult mai reale memoria şi imaginaţia decît realitatea: esenţa acestei femei îi preceda existenţa în viaţa mea!”. 
Faptul că am evitat minciuna autobiografică mi-a fost confirmat de nişte scrisori trimise în acei ani. Descoperite însă prin dulapuri şi citite după ce consideram deja încheiat textul, epistolele conţineau şi multe poezii de-ale mele de atunci; cîteva versuri care-mi susţineau spusele şi-au găsit loc în poveste.