Reprezentant ilustru al generației care a făurit Unirea în 1918, Alexe Mateevici a militat cu toate forțele sale pentru emanciparea culturală și națională a basarabenilor. Deși nu a avut șansa să apuce acea zi istorică – se îmbolnăvește subit pe frontul de la Mărășești și moare în 24 august 1917 la doar 29 de ani! –, poate fi considerat, fără îndoială, un precursor al acesteia. Indiscutabil că ar fi avut o altă soartă dacă ar fi fost lăsat să-și exercite meseria de profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău și nu ar fi fost trimis de oficialități ca preot militar pe frontul rusesc.
Prin activitatea sa tumultuoasă – a scris articole pe teme teologice și poezii patriotice, a făcut traduceri literare, s-a ocupat de folclorul și tradițiile populare ale basarabenilor, a pledat cauza limbii române etc. – Mateevici a contribuit substanțial la pregătirea terenului pentru înfăptuirea marelui eveniment istoric și chiar a avut premoniția acestuia. Poliglot desăvârșit, cu o teză de licență de 800 de pagini despre Concepția filozofico-religioasă a lui Gustav Theodor Fechner, fin cunoscător al literaturilor română și rusă, dar și al bibliografiei de etnologie comparată, teolog versat în istoria religiilor, el vorbea o română fluentă și bogată, competența sa în acest domeniu depășind-o cu mult pe aceea a colegilor săi de generație.
Recitindu-l astăzi, ar trebui să mergem mai departe de imaginea stereotipă doar de autor al poemului Limba noastră, deoarece Alexe Mateevici ne apare ca un creator cu multiple posibilități de afirmare, având un potențial intelectual covârșitor, pe care, din păcate, nu a avut timp să-l valorifice. Prin urmare, Mateevici trebuie revalorizat prin prisma acestei multiplicități de preocupări care își au propria lor justificare: Basarabia, la vremea respectivă, adică în primele decenii ale secolului trecut, era un teren virgin, unde totul trebuia clădit din temelie.
 
„Toți frații basarabeni să fie într-un cuget și într-o gândire”
 
Situarea în contextul istoric imediat a autorului nostru înseamnă nu doar a-i aduce un omagiu binemeritat, ci și a-i descifra resorturile latente ale întregului său demers. Or, atunci când Mateevici, la vârsta de 18 ani, se angrenează în activitatea publicistică, în Basarabia nu exista nicio școală în limba română, nicio instituție națională, provincia noastră devenind una din cele mai înapoiate gubernii țariste. În societatea autocratică rusă „nu se ținea cont de interesele naționale ale etniilor încorporate cu forța în imperiu”, iar „intelectualitatea națională nu putea să prospere”1, din simplul motiv că ea nu exista.
Nu întâmplător, referindu-se la „starea” Basarabiei în momentul izbucnirii revoluției ruse din 1917, Onisifor Ghibu arată că aceasta era de-a dreptul precară: „Intelectualii moldoveni, în sensul adevărat al cuvântului, nu erau mai mulți decât puteai număra pe degete (...). Sistemul rusesc se îngrijise de cu vreme ca pe toți aceia care se ridicaseră prin cultură peste masele de jos să-i trimită în alte părți ale uriașului imperiu, unde ei se rusificaseră (...). Puținii funcționari de origine moldoveni și care nu fuseseră mobilizați pe front erau cu mentalitatea rusească – și aici putem pune și învățătorimea, cu prea puține excepții, – iar preoțimea, care fusese condusă de decenii întregi prin arhierei ruși cu idealuri rusești, era total străină de idealul național politic al neamului românesc”2.
Cât privește organizarea vieții naționale din provincia noastră, „nici urmă nu se găsea”. Și totuși, continuă Ghibu, „în cartea vieții stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului: Basarabia, cea mai înapoiată și mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul național”.
Or, la acest miracol care s-a produs în scurt timp a contribuit și Alexe Mateevici. Profitând de atmosfera de respiro prilejuită de revoluția rusă din 1905, un grup de intelectuali, în frunte cu Pan. Halippa, editează între 1906-1907 la Chișinău un ziar – Basarabia, în care seminaristul de 18 ani va tipări primele sale texte publicistice. Problematica articolelor sale va gravita în jurul a trei axe tematice principale: 1. importanța deșteptării și luminării poporului prin știința de carte, 2. unirea și solidaritatea basarabenilor în jurul ideii naționale, 3. rolul preoților de la sate în trezirea țăranilor basarabeni. Or, acest proiect ambițios pentru un tânăr de 18 ani denotă un caracter puternic, o gândire politică matură și o implicare directă în activitatea de culturalizare și deșteptare a concetățenilor săi. Spirit perspicace și inteligent, cu reale virtuți de analist politic, tânărul seminarist analizează „la rece” situația social-politică și propune metode pentru a ieși din impasul în care se afla Basarabia pe atunci. Din perspectiva zilei de astăzi, impresionează curajul său imens, maturitatea cu care gândește, firea sa vizionară.
Astfel, în Ce ne trebuie nouă autorul scrie negru pe alb că „moldovenii trebuie să se deștepte, să muncească mult la învierea lor națională, adică la trezirea poporului lor, și să lupte pentru drepturile celea la care năzuiesc toți binevoitorii lor”3.
Făcând distincția între două tipuri de „trebuințe” – naționale și cetățenești –, Mateevici arată importanța rezolvării echitabile a acestora. Pentru ca să existe o conștiință civică, e nevoie să existe mai întâi o conștiință națională, iar drepturile naționale merg mână în mână cu drepturile cetățenești, cele două fiind complementare. Cu toate acestea, ideea-forță a autorului este cea națională, pe care o încadrează însă în contextul mai larg din Imperiul țarist:
„Toate neamurile neruse, precum suntem și noi, moldovenii, când au drepturile lor naționale, adică când au voie să vorbească, să scrie, să citească, să învețe, să se judece și să se roage în limba lor, atunci ele pot desfășura în pace și liniște toate puterile minții și ale inimii lor”.
În Lupta moldovenilor pentru drepturi îi încurajează pe conaționali să se trezească din letargia ignoranței în care ajunseseră din cauza politicilor culturale țariste și să pună mâna pe carte. Remarcând apariția presei în limba maternă și însemnătatea acesteia pentru cultura națională, Mateevici îndeamnă la cultivarea limbii române: „dacă limba națională are așa însemnătate în fața alegerilor viitoare, apoi cu atât mai mult trebuie să lucrăm noi la înălțarea ei, la răspândirea culturii (învățăturii, luminării) noastre și să ne folosim de ea pe cât se poate de larg”.
Concluzia logică pe care o trage autorul este una cât se poate de limpede, și anume: progresul societății și bunăstarea cetățenilor săi se află în strânsă legătură cu nivelul de cultură și civilizație al poporului: „să ținem minte că noi mulțumită culturii naționale putem viețui ca un popor înaintat. Iar cine vrea să viețuiască acela trebuie să muncească și să lupte”.
În Datoria noastră, Mateevici reiterează ideea că moldovenii trebuie să aibă mult curaj ca să-și ceară drepturile, dar, în același timp, să-și asume și niște îndatoriri/obligații, toate acestea având menirea să le facă viața mai bună. Acestea din urmă se referă mai ales la basarabenii școliți: „moldovenii cei ce prind locuri însemnate în împărăție, se deosebesc prin avuție multă, să nu uite niciodată că sunt moldoveni și că după spinările lor un popor întreg zace în sărăcie trupească și sufletească, așteptând de la ei măcar o rază, o licărire luminoasă în lungul său rând de suferințe”.
În alte texte, precum Munca noastră, Trecutul și viitorul etc., are și o propunere concretă – organizarea unor așezăminte culturale la sate: „În adevăr, tovărășiile sătești de cultură, alcătuite din moldovenii luminați de prin satele Basarabiei noastre, ar putea să fie un așezământ luminător de temelie, din care s-ar putea naște pe urmă școlile moldovenești. În alte țări, între care putem numi și România, sunt multe așezăminte de acest fel, destul de bine întocmite atât culturalicește, cât și economicește. Acolo ele vin în ajutorul școlilor poporane, răspândind cultura în mijlocul sătenilor de toate vârstele”.
 
„Trebuie să știm că suntem români”
 
Tânărul seminarist Alexe Mateevici vorbește în anii 1906-1907 pentru prima dată despre unirea moldovenilor. În acel moment însă unirea se putea face doar la nivel cultural. În acest context, el revine la elementul fundamental – limba maternă, având convingerea fermă că „înaintarea culturală a neamului se poate ajunge numai pe calea lui proprie, căci țăranul numai atunci se deșteaptă și-și luminează mintea când aude cuvântul deșteptării și al luminării în limba lui părintească. Altă limbă el nu știe, iar dacă îl înveți în limba lui, îl poți învăța orișice limbă și știință. Deci, cea dintâi datorie și țintă a moldovenilor luminați este cea mai largă cultură națională. Și cel dintâi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ținte, este unirea culturală”4.
La o distanță de 10 ani, Mateevici reia problematica din articolele sale publicistice, dar într-un context istoric total diferit de cel din 1906. Anul 1917 a debutat cu totul altfel, de data aceasta, speranțele basarabenilor erau mult mai palpabile și din considerentul că în Imperiul țarist situația social-politică se schimbase radical odată cu revoluția.
În acest context, în primăvara lui 1917 la Chișinău are loc Primul Congres al Învățătorilor din Basarabia. Participanții au difuzat un manifest în care se constata faptul că „moldovenii, deși sunt cei mai mulți la număr, sunt cei mai înapoiați în știință și cultură. Aceasta vine din pricina că ei n-au mai avut de multă vreme și n-au nici astăzi școli în limba lor, în care să se poată cultiva ca alte popoare”. În consecință, unii învățători cereau ca în școlile de la sate „limba de predare să fie limba moldovenească”. Însă I. Sâromeatnikov, directorul general al învățământului din Basarabia, s-a opus categoric acestui demers, ripostând că „moldovenii sunt un norod prost, care n-are în limba sa decât câteva sute de cuvinte, întocmai ca samoezii – tribul cel mai înapoiat din Rusia. Limba moldovenească nu-i capabilă de nicio dezvoltare, iar moldovenii, dacă vor să meargă înainte, trebuie să învețe în limba rusă”5.
Biografii ne spun că Alexei Mateevici, fiind pe frontul de la Mărășești, urmărea cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor de la Chișinău. E limpede că era la curent cu amploarea pe care o dobândea mișcarea de emancipare națională. Nu știm dacă a venit special pentru a participa la evenimente sau nu, important este că implicarea sa a fost decisivă în desfășurarea ulterioară a lucrurilor.
Așadar, pentru prima dată după anexarea din 1812 la Chișinău se organiza un congres al învățătorilor moldoveni, care până atunci îi învățaseră pe copiii basarabeni doar în limba rusă și nici măcar nu se gândeau că ar putea renunța la rusă și să treacă la limba lor maternă. Mai mult ca atât, arată O. Ghibu, în virtutea faptului că făcuseră toate școlile în limba rusă, învățătorii basarabeni aveau o mentalitate filo-rusească. De aceea, la congres s-a creat o atmosferă plină de confuzie, unii se considerau români și pledau pentru cultura română, iar alții erau categoric împotrivă, deoarece aveau convingerea că sunt moldoveni.
Cert este că Alexe Mateevici intervine în această dezbatere de mai multe ori, ceea ce a avut un rol fundamental în impunerea identității românești și a sintagmei limba română. Aceste scurte pledoarii pot fi percepute și ca un fel de testament cultural al său. În câteva rânduri el a sintetizat în mod magistral problemele stringente ale basarabenilor și le-a expus în mod ferm și cu mult curaj.
Salutând inițiativa organizării acelui congres, Mateevici își exprimă marea sa bucurie. Pentru el semnificația acestui eveniment echivalează cu semnificația unei mari sărbători creștine, de aceea o numește sfântă, la fel cum și munca de deșteptare a poporului din Basarabia îmbracă conotații pe potrivă.
În continuare, Mateevici le sugerează participanților câteva idei, „sfaturi frățești”. În felul acesta, el trasează un program de activitate pentru generația care va făuri Unirea peste scurt timp, program care își menține actualitatea chiar și astăzi, la o sută de ani de la enunțare. Așadar, primul sfat al părintelui Mateevici îl reprezintă aceste scurte afirmații: „Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!”6
Al doilea sfat poate fi dedus din acest fragment al alocuțiunii sale: „Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români. Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii”.
Al treilea sfat este formulat cât se poate de explicit: „să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru, și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale”.
Ultima sugestie este: „să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea”.
În decursul celei de-a doua ședințe Alexe Mateevici a mai intervenit o dată. De data aceasta miza era limba maternă a basarabenilor, limbă care degradase cumplit în cei 105 ani de conviețuire cu rusa. Or, el afirmă cu multă probitate științifică, pentru prima dată după atâtea decenii de ostracizare a acesteia, că nu există două limbi diferite – româna și moldoveneasca – , ci una singură, limba română: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”. Mai mult, autorul arată că este la curent cu dezbaterile lingvistice din Regat, dezbateri care s-au desfășurat de-a lungul mai multor decenii între latiniștii care încercau să purifice limba română de „străinisme” și să-i prescrie cuvinte de origine latină și reprezentanții curentului popular-istoric, printre care se numără scriitorii pașoptiști, în special C. Negruzzi, A. Russo, V. Alecsandri ș. a., ulterior și cei de la Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu:
„Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă (adică simplă – n. mea) de astăzi numaidecât la limba literară românească!”
Or, această ultimă frază sintetizează întregul mesaj al versurilor din Limba noastră, poem pe care îl va recita în final. Se pare că participanții au trăit clipe de mare emoție, deoarece s-au ridicat în picioare, au ovaționat, au plâns, au aplaudat. Elena Alistar va evoca momentul în care Mateevici a recitat poemul Limba noastră astfel: „Simt și azi fiorul care mi-a pătruns toate fibrele sufletești. Fără să vreau m-am uitat atunci în sală, i-am văzut pe toți moldovenii adânc impresionați și mi-am zis: dragostea pentru limba noastră există în noi toți, deși mulți încă vorbesc rusește. Și chiar atunci am început eu a vorbi numai românește, întrebuințând limba rusă doar în cazuri de forță majoră”7.
Astfel, implicarea lui Mateevici în dezbaterile din cadrul Congresului învățătorilor din primăvara anului 1917 îi va încuraja pe dascălii basarabeni și le va da mai multă încredere în forțele lor proprii, le va trezi interesul pentru limba lor maternă și pentru valorizarea acesteia.
Luată în ansamblu, activitatea publicistică și literară a preotului Alexe Mateevici a avut un rol decisiv în ce privește trezirea conștiinței naționale a românilor basarabeni, pregătind în felul acesta momentul istoric al declarării Unirii Basarabiei cu Țara în 27 martie 1918.
Deși, ca ideologie, Mateevici poate fi încadrat în curentul sămănătorist sau poporanist, ca demers general, se înscrie în spiritul idealurilor iluministe susținute cu un secol și ceva înainte de către reprezentanții Școlii Ardelene în Transilvania, care promovau crearea unei societăți raționale, prin răspândirea culturii, a luminilor în mase.
De fapt, Mateevici a fost un purtător de lumină, un focar de luminare a maselor care vegetau în ignoranță și analfabetism, o cutie de rezonanță a vremii sale și așa ar trebui apreciat și valorizat astăzi.
 
1 D. Poștarencu, Destinul românilor basarabeni sub dominație țaristă. Chișinău, Academia de Științe a Moldovei, 2012, p. 422
2 O. Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei. Sibiu, Ed. Asociațiunii, 1925, p.1-2
3 A. Mateevici, Opere. Scrieri în limba română. Vol. 1. Ediție critică de I. Nuță, E. Levit, S. Pînzaru. Chișinău, Știința, 1993, p. 437. Citatele care urmează sunt preluate din acest volum.
4 Ibidem, p. 453-454
5 Apud O. Ghibu, Pe baricadele vieţii. Basarabia revoluţionară. Amintiri. Chișinău, 1992, p. 135
6 A. Mateevici, Op. cit., p. 463
7 E. Alistar Romanescu, Amintiri despre părintele poet A. Mateevici, în Cuvânt moldovenesc, nr. 45 din 1 noiembrie 1935, p. 2