Cu debutul său în poezie, Gelu Ciocan, absolvent al LT „Mihai Eminescu” din Bălţi, e la începutul biografiei literare. În primul poem al volumului apărut recent – Atlas poţi să-mi laşi cerul mie? – autorul, conştient de startul său prematur, aduce în prim-plan acest detaliu biografic într-un text intitulat oarecum sugestiv, Barbă. De fapt, fostul elev doreşte, prin semnele decorative ale unui bărbat maturizat – barba şi mustăţile –, să se pună într-o descendenţă, care e, aici, una de natură filozofică: „monstruoasele bărbi socratice, aristotelice, platonice”. Poezia e scrisă într-un stil jucăuş-adolescentin, cu toate atributele aferente acestei zburdălnicii. Dar mai există un element pe care îl va exploata frecvent – mesajul ascuns în spatele contrastului: „Barba şi mustaţa sunt semne ale înţelepciunii creţoase./ Eu am şaptesprezece ani,/ nici barbă,/ nici mustaţă,/ nici înţelepciune”.
În al doilea poem, Drumeţ, interpretabil şi el ca parte a programului, este exprimată încrederea în calea aleasă, precum şi propensiunea sa pentru filozofie ca domeniu de activitate umană, dar şi ca bază pentru poezia sa: „O să pornesc la drum/pe cărări de picioare,/ de mâini şi/ de ochi./ Cărări ce duc la drumul mare./ O să pornesc singur,/ căci aşa se cuvine:/ Să te pierzi şi să te găseşti mai întâi/ pe tine însuţi....”
În cel de al treilea poem este introdusă o dimensiune nouă a poeticii sale: componenta culturală va fi îmbogăţită/susţinută de mitologia greacă. Zeus, Olimpul, Narcis, Hermes ş.a. îşi for face apariţia de acum încolo. Figurile mitologice, cu posibilităţile lor nemăsurat de uriaşe, vor fi manipulate în scopuri poetice: când vor fi coborâte pe pământ şi readuse printre oameni, când oamenii vor tinde să acceadă la înălţimea lor cerească. Poemul se numeşte Omul zeilor şi imaginează pe autor într-o postură de demiurg care a obosit să închidă „pegaşii în grajdurile Olimpului” ori să aibă „grijă ca tunetele lui Zeus să înţepenească în nori”.
În continuare, urmează texte în centrul cărora este situată o poveste, o parabolă sau o alegorie: fie că e vorba de o cioplire a unei etajere pe care a pus tot ce avea mai banal, mai preţios, mai omenesc, ca în final etajera să nu reziste: „Toate au căzut înapoi în mine”, fie că se narează despre o lume a gâzelor şi insectelor, care îşi marchează teritoriul „cu cerneala mea”, poemul încheindu-se de o manieră tineresc-maximalistă: „Veniţi cu toţii şi încoronaţi-mă./ EU sunt regele insectelor”. Apoi urmează o naraţiune poetică cu eul creator în rolul de magician, care, deconspirând trucul, îl anulează. Poemul îmi aminteşte de aerul din Elefantul promis al lui Ştefan Baştovoi.
Interesul susţinut pentru filozofie şi mitologie îi dictează şi forma poeziei la etapa de faţă. Poemul ia de multe ori conturul speculaţiei filozofice sau o include ca pe o bornă a sa: „Dar presupun că poţi să citeşti cât trăieşti/ şi să trăieşti pe măsură ce citeşti./ A doua variantă pare mai dificilă” (Dublu sens).
Mai trebuie adăugat că autorul nostru are veleităţi de pictor, apărând şi în funcţia de ilustrator al cărţii sale. În literatura autohtonă există precedente: Iulian Filip (care girează, altminteri, pe coperta a patra, firea de poet a autorului acestei plachete), Nicolae Popa ş.a. Poemul Paleta de culori traduce în limbaj poetic experienţele sale coloristice: „Pun galben, se naşte un soare./ Pensula se mişcă în jos, verdele se dezlănţuie./ Mâna, imaginaţia, fiinţa se opresc la figura omului.// Culorile tac, nici galbenul, nici roşul, nici albastrul – întreg curcubeul – nu vor să se lipească de această fantasmă.// Nu pot să o las incoloră./ Nasc eu culori./ Mă distrez pe marginile gri,/ care joacă ritmul bătăilor de inimă”.
Aşa cum se întâmplă în debuturile unor autori autentici, aceştia adoptă perspectiva ocheanului întors, încercând să răstoarne ordinea firească şi vai! monotonă a lucrurilor: pământul urcă la cer, ceasul alege să meargă invers etc. Instrumentarul poetic de care dispun e încă unul firav, dar şi în universul lor limitat, care caută abia să se extindă, se întrevede nota originală (căutată). Bunăoară, poezia Pagini de calendar revizuieşte, în mod radical, relaţia dintre zile, calendar şi eul poetic.
Poetul este cel care pune stăpânire pe obiecte şi face ordine în ele. Inventarul poetic diferă de la un autor la altul, dar şi de la o vârstă la alta. Gelu Ciocan se află în tranziţie de la o lume şcolară, încă fără durităţi, încă împlântată în basmul copilăriei, încă strâns legată de ceea ce i-a fost familiar în această perioadă. De aceea volumul e unul de etapă biologică şi scriitoricească, de desprindere de un mediu, unul de formare, de tatonare şi de îndreptare spre altceva: „Astfel mă îndepărtez de toate,/ cu un pas…” (Aleph), „Cu toate că în fiecare zi scriu/ cu o literă mai mult,/ încă sunt la prototipul penei”.
Numeroase dintre poeme sunt rodul lecturilor din cărţile şi autorii săi preferaţi. Poemele, dublate de imaginaţie şi exerciţiu intelectual, se înfăţişează drept nişte prelungiri ale acestor lecturi. „O să caut Olimpul în bibliotecă”, afirmă autorul (p.113). Trăind într-o epocă postmodernă, autorul imprimă deseori textelor sale o alură ludică: Visul lui Iulius Caesar, Cu faraonul în luntre ş.a.
Autorul lui Atlas… escamotează, pe urmele unui Sorescu, în permanenţă dramaticul, învăluindu-l în alegoric şi ludic. Înrudirea cu clasicul literaturii române (în Despre toate este chiar amintit în compania lui Platon şi Shakespeare) trece uneori dincolo de manieră şi ajunge la nivelul unor sintagme recognoscibile: „Am văzut bezna” (Ciocan) vs. „Am văzut lumina” (Sorescu) sau în felul tranşant, uşor paradoxal, de a vorbi despre lucrurile apropiate, familiare: „Cuvintele, ca şi ochii, nu-mi aparţin” (Sub cupolă). Poemele lui nu mizează pe rotocoale metaforice sau şocuri comparatiste, ci pe idee. Majoritatea poemelor pot fi reduse la o chintesenţă rezumabilă. „Dacă ai nevoie să-ţi dregi gândurile,/ ia mai multe gânduri, ia toate gândurile,/ pentru că tu eşti Dumnezeu” (Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu). Unele poeme conţin o poantă finală, după regula genului: „eu nu scriu ultima pagină,/ o las să mă cheme” (Eu nu scriu ultima pagină).
Volumul are câteva cicluri, fiecare urmând o linie stilistico-formală mai mult sau mai puţin distinctă. Ultima parte, Buzunare de fiinţă, reprezintă amestecul de filozofie şi poezie, observaţie şi reflecţie, concentrate aidoma unor aforisme. Unele se pretează aforismului pur, cultivat şi de alţi scriitori pe parcursul istoriei. „Ca să deschizi o poartă cu lacăt,/ nu e neapărat să ai cheia./ E destul doar să-ţi imaginezi/ ce e dincolo de poartă” (p.116).
Cu acest volum de versuri, Gelu Ciocan a trecut prima probă. Aş vrea să cred că poetul, originar din Bălţi, reînnoadă frumoasa tradiţie literară pe care oraşul a avut-o în interbelic şi care a fost nimicită în mod rebarbativ în socialism. Volumul dovedeşte maturitate şi înfăţişează un univers poetic cu trăsături proprii, chiar dacă e încă multă poză şi joc juvenil în el. Gravitatea nu lipseşte, numai că ea pare mai degrabă o ilustraţie. „Apoi vine şi întrebarea lui Dedal: «Şi acum încotro?»” (p.118). E chiar ultima frază din carte, iar drumul de mai departe e acelaşi pentru toţi: mai multă individualitate şi trăire, fără a se renunţa la lecturi.
_______
Gelu Ciocan, Atlas poţi să-mi laşi cerul mie?, Editura Prut, Chişinău, 2018