27 martie 2017
Această zi e o dată a cărei semnificație istorică o asociez nu doar cu Unirea Basarabiei cu România. În sala de lectură a facultății, într-o scurtă pauză din programul activităților mele, aflu de pe Internet că pe 27 martie este celebrată Ziua Mondială a Teatrului. Sărbătoarea a fost instituită în 1961, la Viena. Pe lângă aceste amănunte, îmi mai atrage atenția un eveniment care e pe punctul să-nceapă: o lansare de carte. Titlul volumului, autorul, lista de vorbitori, distanța relativ mică până la locul întâlnirii (Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București) mă îndeamnă să merg fără să stau prea mult pe gânduri. O asemenea decizie spontană are un farmec asemănător momentului când întri în bibliotecă și nu cauți un titlu anume, în schimb ai siguranța că vei găsi ceva care să te atragă – preferabil, prin partea de necunoscut –, lăsându-te cu senzația limpede a unei descoperiri necesare și spectaculoase în egală măsură.
Vorbesc despre Teatrul  la persoana I, volum apărut în colecția Yorick a Editurii Nemira. Autorul, Octavian Saiu, este un critic de teatru și profesor deja afirmat, cu experiență de predare  în România, Marea Britanie, Portugalia, Japonia și Noua Zeelandă. Până la Teatrul la persoana I, Saiu a publicat cărți despre Shakespeare, Ionesco și Beckett. Iar dacă volumele anterioare sunt despre dramaturgi bine cunoscuți publicului larg, noutatea editorială în discuție e dedicată unor artiști ale căror nume nu au aceeași rezonanță, dar care sunt niște repere majore în gândirea actuală a fenomenului teatral: Robert LePage, Simon McBurney, Pippo Delbono.
Lansarea care se petrece în sala Teatrelli, spațiu marcat de un rafinament aproape surprinzător, într-o atmosferă elitistă – nu și intimidantă –, lasă destul loc pentru o comunicare cordială. Mărturisind că a ținut să fie el însuși moderator, Octavian Saiu își prezintă invitații făcând niște veritabile exerciții de admirație (care nu sunt reverențe formale, ci prilejul unor aprecieri precise și al unor confesiuni de-a dreptul dezarmante, de trecut sub tăcere cu un zâmbet ambiguu).
Radu Iacoban punctează că, astăzi, teatrul hiperpersonal nu înseamnă egoism, ci e un accident necesar, o nevoie disperată de libertate. Implicat în performance-uri de natură să contrarieze un orizont comun de așteptare (dar nelipsite de un public receptiv), Iacoban insistă în privința căutării ca proces (aparent) suficient în sine, care tinde la nesfârșit; produsele artistice experimentale sunt o consecință a faptului că publicul contemporan are un attention span foarte scurt. Și pentru un om de teatru ca Radu Iacoban, „drumul se va opri când se va ajunge la ceva clar, determinat”.
În afara unor remarci digresive, în majoritatea lor nepretențioase și inspirate („Voiam ca lumea să fie atentă la mine. Dar condiția sine qua non e să fii atent la lume”, „Omul e o mare necunoscută”, „Nu recunoaștem decât ce conținem”, „Actorul să iubească atunci când nu iubește și să urască atunci când nu urăște”), intervenția lui Adrian Titieni conține o idee ce merită (re)pusă în discuție – nu în pofida, ci datorită faptului că e pe contrasens față de ceea ce s-ar putea numi consensul teoretic asupra problemei: „Prea ușor disjungem între artist și om. Nu ar trebui.” Ecou al unei dezbateri inepuizabile pe cel mai extins palier de generalitate, această idee a lui Titieni e într-o strânsă legătură cu începutul noii cărți a lui Saiu: „În literatură, persoana I e o declarație deschisă. Asumată. Exclude subterfugiile identitare și ocolurile narative. Nimic nu e mai categoric în relația dintre scriitor și operă sau dintre operă și cititor decât această persoană I împlântată în carnea textului, ca un avertisment simbolic în fața tuturor celor care se grăbesc parcă să-l creadă pe Roland Barthes, să accepte provocările [...] lui Hans Robert Jauss sau Wolfgang Isser” (p. 7). Bineînțeles, de unul singur, acest punct de plecare poate descumpăni. Distanța lintveltiană dintre autorul concret și cel abstract e, în zilele noastre, de netrecut cu vederea. Persoana I nu doar că nu exclude subterfugiile identitare, ci este ea însăși un asemenea subterfugiu, și încă unul cât se poate de eficient!... Însă continuarea oferă contraponderea așteptată: criticul pomenește despre evidenta relativizare a autenticității în scrierile postmoderne. Despre această relativizare nu se poate vorbi și în cazul unor forme teatrale mai noi, cum ar fi performance-ul (și Saiu spune că, în fața publicului, performer-ul își asumă identitatea într-o manieră opusă față de cea a actorului). Performance-uri, monospectacole (o poveste memorabilă e cea a Căderii după Camus, jucată mai bine de 4 decenii de Niko Nitai), show-uri de stand-up – toate sunt subiectul unor reflecții temeinice, niciodată greoaie, înaintând într-un stil elegant și exact, uneori plin de pathos, fără a se întoarce totuși împotriva autorului. De exemplu, Întâlnirea lui Simon McBurney (având la bază un roman de Petru Popescu), spectacol care pune problema comunicării la nivelul gândurilor și în timpul căruia interacțiunea cu spectatorul se realizează prin intermediul unor căști sofisticate, e prezentat ca un moment singular și fără termen de comparație în istoria teatrului. 
Cât despre întâlnirea – în întregul ei – cu noua carte a lui Octavian Saiu, acum mai spun doar atât: ea chiar poate convinge că teatrul este mai mult decât teatru. Nu e întâmplător c-am zis-o la persoana întâi. 
 
29 martie 2017
O sintagmă selectivă și încăpătoare în același timp, favorizând discuții lungi cu deschideri greu de anticipat, inclusiv (auto)contradictorii, dar mai puțin explicații riguroase și un set general-valabil de criterii. Cărțile-cult. Iată genericul primei întâlniri din seria Miercuri la takla, proiectul unui club de lectură înființat de profesorii de la Catedra de teorie literară a Universității din București în parteneriat cu Editura Humanitas. Care e miza principală a acestor întâlniri programate pentru ultima miercuri a fiecărei luni? Aceea a unui discurs dincolo de PR, de lansări glorioase, de constrângeri academice. A unui dialog liber și sincer, care nu are scopul de a veni cu răspunsuri definitive, ci care se naște din nevoia legitimă de a acumula întrebări, inclusiv în condițiile în care în mediul universitar – un mediu nelipsit de savoare – nu prea avem ocazia să vorbim despre cărțile care ne plac, așa cum remarcă Oana Fotache-Dubălaru. Mircea Vasilescu oferă o premisă binevenită – cărți-cult sunt cele care au un impact major mai departe de sfera literară. Conceptul de carte-cult ține nu atât de domeniul teoretico-literar, cât, mai degrabă, de sociologia lecturii (fără a exclude, totuși, dezbateri pe marginea valorii scrierilor care ar putea fi încadrate în această categorie).
Cinci exemple propuse de amfitrioni: De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, Muzeul inocenței de Orhan Pamuk, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu, Amazoanele. O poveste de Adriana Babeți și Solenoid de Mircea Cărtărescu. Rețin, ca fapt divers, că în Istanbul există un muzeu construit pornind de la cartea lui Pamuk (o vreme, oricine voia să viziteze muzeul, nu putea intra decât dacă avea un exemplar al romanului). În locul unor însemnări care să facă trimitere la motivația fiecărei alegeri, prefer să lansez câteva întrebări în spațiul rămas. Ne oferă literatura română din Basarabia exemple de cărți-cult? Cărți care nu doar au definit paradigmele istorico-literare ori s-au detașat progresiv de acestea; cărți care să dezmintă – fie și ca niște excepții – stereotipurile despre situația lecturii, atât de problematiza(n)tă la noi? Altfel spus, într-o istorie a literaturii autohtone din perspectiva efectelor socioculturale, de dincolo de text, ce titluri nu ar putea lipsi? Și cum s-ar situa ele față de canonul nostru literar, atât cât s-a putut cristaliza până acum?... Întrebări deschise.