Categorii

Parteneri

Aşa tăcut-a Zarathustra (Maria Pilchin, „Zarathustra e femeie”)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Aşa tăcut-a Zarathustra (Maria Pilchin, „Zarathustra e femeie”)

imaginea utilizatorului Aliona Grati

Frapant, fără doar și poate, sună titlul noii cărţi de poezie a Mariei Pilchin, apărută la Editura Cartea Românească în 2018 – Zarathustra e femeie – şi temerar, în spiritul revoluţionar al noii „Bune Religii”, ce l-a consacrat pe Zoroastru, preotul prototip anunţat, dar şi pe celebrul lui „emul” Friedrich Nietzsche, care „grăit-a” ferm precum că „Dumnezeu a murit”. Dincolo de expresia categorică din titlu, nimic demolator, ce ar aminti cumva discursul feminist, nu atestăm în această poezie. Versurile curg în susure fine, sunetele delicate se desfăşoară nestăvilit în arii muzicale armonioase, creatoare de poezie, chiar dacă nu respectă regulile versificaţiei clasice de referinţă. Starea poetică se defineşte în categorii consacrate: melancolie, inocenţă, duioşie, tandreţe, senzualitate, exuberanţă, libertate, fericire. Topirea într-un fel anume a cuvintelor în fluiditatea versurilor creează ritmul.
Gestul răsturnării este prezent totuşi în structura imaginarului acestei poezii, în mod repetat, la diferite niveluri, exprimat mai mult sau mai puţin evident, în fragmente ca acesta, de pildă: „nietzsche a murit/ a strigat fata zarathustra nu mor zeii când vor scribii (…) nu mor/ nu mor zeii/ nu mor scribii/ nietzsche nu e mort/ moartea e vie şi ea/ e la ea acasă” (şi tata şi nietzsche şi dumnezeu). Câteva expresii apoftegmatice cu rol modelator de gândirea umană sunt trecute printr-un joc de cuvinte care le proiectează mai întâi în negativ, ca pe lentila unui aparat de fotografiat, ca mai apoi să le aşeze mimetic pe foi alb-lucioase, de parcă niciodată nu au cunoscut deformarea. Afirmaţia impunătoare din titlu se înmoaie într-un dans zigzagat al versurilor, un du-te-vino agreabil până în primordial, la Nietzsche şi înapoi la viaţa reală, un dans ce mixează experienţa livrescă şi trăirile biografice, după un principiu amintind cumva metafizica Yin-Yang a tendinţelor polare şi complementare. În această convenţie (proprie atât funcţionării fenomenelor naturale, umane, cât şi celor artistice), povestea lui Nietzsche, la o adică, poate fi trăită/ interpretată şi pe invers, când „tatăl meu de pe strada ion creangă spune basmul în care/ nietzsche e copil mic sugar şi umblă pe sub mese în scutece/ nietzsche a crescut şi spune o poveste cu alt nietzsche care/ spune basmul cu zarathustra fata cea bună fata cea caldă// zarathustra e fata lui pater hemon” (şi tata şi nietzsche şi dumnezeu).
Poezia Mariei Pilchin este, după cum spuneam, un amestec de literatură şi trăiri biografice cu treceri uşoare, neobservabile de la un palier ontic la altul. Personajele lirice sunt femei cu nume dulci şi existenţe în lume mai mult sau mai puţin dramatice, mai exact, zahara, „femeia de şaizeci de ani”, anteea, „fetiţa de şapte ani”, şi zarathustra, „fata de treizeci şi trei de ani”, sunt ipostaze în timp ale femeii, experienţe de viaţă, de cunoaştere şi de lectură, refulări, depresii şi drame, extaze, revelaţii mistice şi împliniri, pierdere de sine și dăruire, plăceri fizice şi estetice etc. – canalizate într-o albie a discursului ce îşi tatonează calea cu naturaleţe, calm, autentic, chiar în faţa cititorului.
Trimiterea la opera lui Nietzsche nu e întâmplătoare, ideologia ei este cumva prezentă în poezia autoarei. Nietzsche se ceartă cu religia în ideea de creare a idolilor morţi, filosoful se împacă însă cu învăţăturile creştine despre iubirea faţă de om. Femeia-Zarathustra predică discret această iubire, care încântă, fericeşte, eliberează, generează trăiri sufleteşti, elevaţie spirituală şi încântări estetice: „odată în prăvălie venise un bărbat chipeş cu mâini/ frumoase aşa încât nu îşi putea lua ochii de la degetele/ lui lungi ceruse un kilogram de cireşe vânzătoarea/ adună fructele în palme dar când i le întinse bărbatul/ frumos cu ochii roşii de neplâns o apucase cu/ frumoasele-i mâini şi tot atunci se prăbuşise pe jos/ trăgând-o cu toate moliciunile corpului ei peste el/ degetele-i gingaşe şi ochii de taur înrăit căutau să o/ ţină cât mai mult lângă el şi zarathustra cedă ca o mamă/ ca o soră ca o amantă nu poţi rezista în faţa singurătăţii/ a urii a durerii cireşele strivite lăsau pete de sânge” (aşa tăcut-a zarathustra). Versurile te duc involuntar la literatură, din memorie transpar fragmente din versetele Cântării Cântărilor: „Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!”, din Magda Isanos: „Umplând încăperea şi inima toată,/ bărbatul veni de-afară, din zloată;/ glasul lui mare făcu să se sperie focul./ Suduia lepădându-şi cojocul./ Parc-ar fi un stejar stufos” (Bărbatul) şi chiar din Nichita Stănescu: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă./ Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura” (Leoaică tânără, iubirea). Aceste perle lirice şi altele elogiază virtuţile omului sănătos, plin de vigoare, cu simţurile exacerbate, liber, necenzurat de transcendent, mergând de mână cu divinitatea şi creând la egal cu ea.
Dispoziţiile interioare, energia psihică, vioiciunea sentimentelor şi curajul năzuinţelor generează libertatea imagisticii şi asocierile îndrăzneţe, îmbrăcate în expresii fireşti, molcome, neimpunătoare, dar care atrag neapărat atenţia şi receptorii responsabili de plăcerea estetică: „în urma inflaţiei preţul la pepeni crescu pepene verde/ pepene galben cântăresc oamenii în dugheană ba într-o/ mână ba în alta îl strâng cu putere să vadă dacă e copt/ burta zarathustrei trosneşte se coace a noua lună/ zarathustra se roteşte ca un dovleac plin şi galben/ serile nu mai predică dimineţile nu mai îmbracă/ minijupa zarathustra germinează gândul bun cuvântul/ bun şi fapta bună” (aşa tăcut-a zarathustra).
Şi ceva despre compoziţia cărţii: elegant este modul de a plasa fiecare strofă a celor câteva poeme pe pagini aparte, în felul acesta lăsându-le să funcţioneze autonom ca poeme independente. Dovadă a intenţiei stă cuprinsul, care marchează fiecare strofă cu un titlu, reproducând primul vers. Se poate face abstracţie de aceste indicii semantice, precum şi de cele care punctează începutul poemelor, receptându-le ca pe un singur, neîntrerupt poem din viaţă, cu şi despre viaţă.
_______
Maria Pilchin, Zarathustra e femeie (versuri). Editura Cartea Românească, 2018