Mircea Cărtărescu revine surprinzător la poezie. Mai exact, la versuri: căci alegând, cu aproape trei decenii în urmă, să se dedice prozei, autorul nu se desparte cu adevărat de poezie, ci, în bună măsură, o trece într-o altă stare de agregare. „Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri. Mi s-a dat apoi, într-adevăr, șansa unei noi vieți în literatură, dar o viață nu separată de prima, ci izvorâtă în întregime din ea. Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine, mai departe, chiar dacă dizolvată într-un epic translucid, sensul vieții mele” – notează Mircea Cărtărescu pe coperta a patra a volumului Poezia (Humanitas, 2015), culegerea ce reunește integral volumele de poeme ale autorului, exceptând epopeea Levantul. Nimic (publicat în 2010, dar adunând poeme scrise între 1988 și 1992) părea că va rămâne ultimul volum de versuri al lui Cărtărescu, autorul comparându-și textele de aici – atât pe coperta a patra a cărții, cât și în Zen. Jurnal 2004-2010 (v. p. 555) – cu niște „postume din timpul vieții”. Și totuși, Mircea Cărtărescu a mai publicat meritorii versuri inedite, demne de atente (re)lecturi; aș menționa poemele Meditație de 14 iulie1 (un text amplu, percutant, preponderent interogativ și – având în vedere unele referințe pe care le înglobează – cu siguranță ulterior celor din Nimic) și Un vicleșug al martirilor2, a cărui strofă de final – „oh, dacă în ultima clipă a vieții noastre/ ne-am aminti întreaga noastră viață/ și-n ultima clipă a acestei vieți amintite/ ne-am aminti din nou întreaga noastră viață/ noi n-am mai muri niciodată” – poate fi citită inclusiv ca o reverberație discretă, „în negativ”, a epocalului sfârșit – „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” – din eminesciana Odă (în metru antic).
În septembrie 2020, Mircea Cărtărescu publică la Editura Humanitas Nu striga niciodată ajutor, un volum care pare că nu vrea să fie o carte de literatură. Cele o sută de poeme (fiecare cu titlul identic primului vers) din recenta plachetă concretizează, în majoritatea lor, o transfigurare stilistică în care nu este exclus ca unii cititori să vadă o „desfigurare” a scrisului cărtărescian. În această apariție, autorul își sacrifică în mare măsură autoritatea simbolică; el scrie adesea ca un (auto)exclus din câmpul – sau, cu termenul unei obsesii din Solenoid – „Muzeul” literaturii, ca un afin – într-ale suferinței și ale adevărului – cu artiștii „outsideri”. Un camerton al lecturii este chiar pagina introductivă destinată prezentării biobibliografice – tot mai voluminoase, de la o carte la alta – a autorului; aici, într-un gest de elementară și invincibilă elocvență, pagina respectivă rămâne albă. O absență care nu doar că nu trebuie confundată cu o ipotetică lipsă de asumare, ci în care se cere sesizată o altă formă a asumării. Cui face loc această sugerată retragere? Și de ce?
Pentru a răspunde, cred că ar fi optimă o contextualizare nuanțată, răbdătoare, largă, dincolo de reacțiile tari, imediate, pe care poemele din Nu striga niciodată ajutor le pot declanșa. În legătură cu această carte, este justificată senzația diferenței – nu de puține ori drastice – față de scrisul lui Mircea Cărtărescu în datele sale consacra(n)te. Însă tocmai pentru a face dreptate acestei diferențe, ar merita să fie puse în lumină unele convergențe – semnificative, deși nu neapărat evidente – dintre această carte și scrieri anterioare ale autorului. Până la clarificarea acelor conexiuni, să observăm, fie și în linii mari, de ce volumul în discuție reprezintă un eveniment greu de anticipat și de asimilat.
Poemele din Nu striga niciodată ajutor pun în acțiune aparenta renunțare – dureroasă uneori, alteori calmă – la ambițiile și provocările estetice identificabile ca atare, alternativa scontată fiind cea a unei comunicări libere – sau urgente – în regimul adevărului „gol-goluț”, al firescului – ori al nefirescului – aproape de superlativ. În general, textele sunt concise, au un vocabular nepretențios, un ton direct – proxim oralității –, un imaginar auster, când nu strălucitor prin absență (dar cu excepții câteodată șocante, ca în poemul am un câine cusut). Apogeul acestei simplificări îl constituie ziua, un gest poetic înrudit cu Pătratul alb pe fond alb al lui Kazimir Malevici și cu piesa 4’33” de John Cage: „ziua / tăcere // seara/ liniște” (Nu striga..., p. 112), într-o „acerbă rivalitate” cu poemul Ce am înțeles trăind din volumul Nimic (text pe care nu-l reproduc fiindcă el trebuie nu doar citit, ci văzut exact așa cum e pus în pagină, și care prefigurează – înscriindu-se perfect – în spiritul volumului Nu striga niciodată ajutor).
Deseori în această carte nouă a lui Mircea Cărtărescu, dezarmarea în planul expresiei produce senzația de fuziune a unei sensibilități ingenue cu o abisalitate (post)traumatică. Însingurarea, vulnerabilitatea, groaza, deziluzia, moartea acaparează o parte de netrecut cu vederea a poemelor. Într-un cuvânt, recurent este sentimentul limitei – de nedepășit, adesea pe punctul de a-l depăși (definitiv?) pe cel care încearcă s-o mărturisească. Suferința – nu atât evocată de poem, cât mai ales încorporată în acesta – este atât de puternică, încât devastează și filtrele intelectual(ist)-retorice care i-ar putea media și ajusta distanța mentală în raport cu discursul. Textul nu doar vorbește despre neputință, ci este o manifestare propriu-zisă a neputinței. O pură și dură ilustrare a ceea ce am afirmat e de găsit în nu mai sper, unde personajul poematic încearcă dispera(n)t să învingă agonia – prin moarte sau prin viață –, implorând asemeni cuiva căruia i se refuză dreptul la ultimă dorință după ce i-a fost dictată pedeapsa capitală, însă i se întârzie nemilos execuția: „nu mai sper/ nu mai cred / nu mai vreau// nu mai vreau/ nu mai vreau// desfă pumnul/ lasă-mă să fug// sau strânge-l tare/ să se termine odată// nu mai vreau/ nu mai vreau// nu mai sper/ nu mai cred// cu o forță năprasnică/ zdrobește-mi craniul/ în care m-am ghemuit/ de groaza ta// pumn nemilos// nu mai sper/ nu mai vreau/ nu mai cred // nu mai pot” (Nu striga..., p. 10). (De altfel, versurile finale din Occidentul, ultimul poem al volumului Nimic, sunt: „eu nu mai pot./ nu mai pot, nu mai pot”)
Un alt exemplu de text ce face prin el însuși dovada neputinței este înainte scriam cu ochii arzând, tulburător succedaneu confesiv pentru o (deja im?)posibilă ars poetica: „înainte scriam cu ochii arzând/ acum scriu cu genele ude// totul se vede altfel acum/ de la celălalt capăt al vieții// nu mai vreau, nu mai știu, nu mai pot/ să scriu/ vreau doar să țip și să plâng// știu că plângând / nu fac pe nimeni să plângă / de mila mea / de grija mea// nu mai scriu pentru mine/ nici pentru tine/ nici pentru sine// cel mai puțin scriu/ pentru sine// înainte scriam cu ochii arzând/ acum scriu cu genele ude” (Nu striga..., p. 7) Poemul amintește de o sentință cioraniană, consonantă cu destul de multe pagini din Nu striga...: „Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc muiat în lacrimi.” Pe lângă efectele ei stilistice, părăsirea poeziei în prodigioasa ei dimensiune literară (părăsire marcând uneori varianta celui abandonat de poezie, alteori – pe a celui care decide să abandoneze poezia) circumscrie și un important nucleu tematic din Nu striga niciodată ajutor. Această experiență a despărțirii și depășirii este reflectată pregnant – însă într-o manieră mai curând benignă, câteodată senină și chiar pragmatic-ironică – și în Nimic, din chiar primul poem al volumului, Cum stau: „...Până la 29 de ani/ Am făcut poezie-poezie/ am scăzut pentru ca ea să crească.// Acum iau vitamine chinezești și fac exerciții cu ganterele./ Nu, nu vreau să înnebunesc. / Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspirație./ Nu vreau ca poezia mea să-mi supraviețuiască./ Acum ascult muzică și-mping căruțul fetiței mele/ acum știu că asta-i realitatea”. Totuși, încă din Nimic, aceeași experiență a rupturii de poezie se dezvăluie și în proporții chinuitoare, ca în cazul poemului Sunt atât de trist (recunoașterea faptului de a nu fi un ales providențial propagându-și ecourile și în Nu striga...): „nu mai vreau să fac literatură/ n-o să mă mai prefac că văd cosmosul.// […] căci nu pot, nu pot să mai scriu/ și chiar dac-aș scrie, chiar și așa/ totul ar fi fals, idiot. // m-am dezmeticit. / știu acum cine sunt: nimeni, nimeni!/ nici măcar pe tine n-o să te știu vreodată/ (nu m-ai ales, nici n-aveai cum să m-alegi)” Pe acest fond, textul când eram tânăr din Nu striga niciodată ajutor conturează un posibil capăt de linie; tinerețea inspirată și imperturbabilă e contrapusă imaginii de muribund a personajului poematic, vorbitorul transmițând un mesaj ultim(ativ) și deconcertant, funcționând însă și ca o replică amar-solidară în retorica pesimistă a titlului cărții, ca o încercare a neajutoratului trecut prin viață de a spune ceea ce crede că ar putea ajuta: „...o, ce poeme lungi scriam/ când eram tânăr/ și ce scrisori/ din ținuturi îndepărtate// ce liste lungi cu femei/ îmi făceam/ ce mult scriam în jurnale// și ce mult citeam, ce mult priveam cerul/ și cum mă gândeam/ la anii mei din urmă/ ca la niște ani din urmă//dar acum îți spun doar atât/ cu ultima mea suflare// fugi/ fugi dracului / scapă cine poate” (Nu striga..., p. 8)
Cu toate acestea, pe cât de pronunțat este elementul tenebros al acestui volum, pe-atât de impropriu ar fi să reducem la el lectura. Nu striga niciodată ajutor nu este doar o serie de variațiuni pe tema tragicului existenței, ci conține și secvențe de apreciere – neexaltată, dar loială – a firescului vieții. Nu puține sunt textele care formează un contrapunct semnificativ cu mottoul celui de-al treilea volum al Jurnalului cărtărescian: „– Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi. – E viața de toate zilele, răspunde el.” Al șaptelea poem, o geană, surprinde un stop-cadru în care „poezia realului” este percepută și prețuită cu serenitate acolo unde alții nu ar trece de banalul întâmplării: „o geană/ mi-a căzut pe pagină// stă acolo / curbată/ cuminte / uscată// nu vrea să fie/ un poem // nu vrea să fie nimic// dar e acolo / mai frumoasă / decât tot ce-am scris / într-o viață lungă” (Nu striga..., p. 13). În după ploaie, contemplarea, dincolo de intimitatea perceptivă cu ambientul, actualizează sentimentul unei armonii generale, deopotrivă profunde și concrete, cristalizate în versuri de o densitate aforistică: „după ploaie/ boabe de apă/ atârnă // tăcute// și limpezi// sub ramuri/ sub cabluri / sub țigle // sub pânze de păianjen/ sub bare de inox / sub cârlige de rufe// frumusețea / atârnă de lucruri / fără alegere // tăcută // și limpede // frumusețea / atârnă de lume” (Nu striga..., p. 31) O intensitate aparte – nelipsită de penumbre, dar viabilă – a frumuseții vieții transpare din poemele despre dragostea împlinită (îmi amintesc exact clipa asta, femeia cu care împart așternutul, mă simt adesea).
Alteori, valorizarea șansei de a fi se susține prin invocarea și exacerbarea a ceea ce ar putea-o ataca, gratitudinea ultimă – lipsită de idealitate, dar tocmai de aceea inamisibilă – confirmând înțelepciunea umilității demne: „viața e / spaimă // și totuși // bucură-te de ea / e tot ce ai // curând până și spaima / îți va fi luată // tot ce vezi / e nimic // dar când nu vei mai fi / nu vei mai avea nici nimicul // bucură-te de spaimă / bucură-te de nimic / mulțumește zilnic pentru ele // fii blând / fii trecător / fii aici // e tot ce ai” (Nu striga..., p. 15). (În treacăt fie spus, nu mi se pare lipsit de interes faptul că două versuri ale acestui poem își află – dacă nu sursa, cel puțin precedența – într-o însemnare diaristică a autorului: „«Fii blând. Fii trecător» – posibil titlu pentru varianta suedeză a Jurnalului meu.”,
v. Un om care scrie. Jurnal 2011-2017,
p. 14) Valorizante într-un mod similar, cu inflexiuni contrastante, sunt şi poemele în care apare pisica oarbă, deopotrivă tovarăş devotat al celui ce vorbeşte şi personaj-simbol al unor parabole în stare latentă.
Emblematică și abundentă altădată la Cărtărescu, intertextualitatea nu este absentă nici în Nu striga niciodată ajutor. Poemul dacă-mi dai o palmă ipostaziază o alienantă radicalizare a învățăturii christice (v. Matei 5:39, Luca 6:29), locutorul afișând o imediată disponibilitate de a deveni victimă, indecidabilă între capitularea în fața răului și sfidarea celui ce amenință: „dacă-mi dai o palmă/ nu-ntorc și celălalt obraz/ îți pun un cuțit/ în mână // cum și mie/ învățătorul / mi-a pus cândva / un toc cu peniță// și mi-a spus // scrie // îți spun și eu acum / cum stai cu cuțitul în mână / privindu-mă prostit// spintecă” (Nu striga..., p. 18) La începutul altui poem, cel ce vorbește își face autoportretul printr-o sintagmă cu o rezonanță donquijotescă recognoscibilă: „cavaler al tristei/ figuri / stau și eu la masă / în grădină /cu o cafea înainte” (Nu striga..., p. 56). Versul-titlu „nu te-nvață nimeni cum să mori” (p. 76) poate fi receptat și ca extremitatea unui arc peste timp având la celălalt capăt primul vers din eminesciana Odă (în metru antic), „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Sintagma „vis care s-a sfârșit” din poemul singurătate (Nu striga..., p. 113) (în poemul Am căpătat un exemplar din „Howl” semnat de Ginsberg din volumul Nimic fiind ocurentă formula „ah, visul s-a terminat.”) și-ar putea avea premisa în versul „The dream is over”, repetat în cântecul God al lui John Lennon (prețuirea lui M. C. față de muzica celor din Beatles fiind bine cunoscută, un fragment din God fiind chiar motto-ul volumului Nimic).
Poate că direcția cea mai captivantă a reperelor intertextuale din Nu striga niciodată ajutor e trasată de complementaritatea cu unele momente din trecut ale scrisului cărtărescian, fără ca, în cele ce urmează, să fie supralicitată anvergura corespondențelor. Astfel, poemul mi s-a terminat și cafeaua (singurul din volum care conține nume proprii – de autori! – : Sappho, Rilke, William Carlos Williams), hiperbolizând ravagiile somnolenței („și nici un poem / nu va mai fi posibil // nici un poem al meu/ nici un poem al oricui”, Nu striga..., p. 53) m-a dus cu gândul la eseul Epoca nesului (descriind – pe baza experienței autorului – rolul de stimulent pentru scris al cafelei și consecințele descumpănitoare ale renunțării la această băutură), publicat inițial în Addenda cărții Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură de Andrei Oișteanu, reluat de Mircea Cărtărescu în volumul Ochiul căprui al dragostei noastre. Nepereche în carte, poemul cititorule reprezintă „revanșa” – scurtă, dar netă – a poetului în contrapartida momentelor de simbolic autodafe din Nu striga niciodată ajutor: „cititorule/ care cu scârbă/ pufnești/ la poemele mele/ de doi bani // îți dau întâlnire/ peste doar un secol // atunci / n-ai să mai pufnești/ iar eu/ n-am să mai scriu versuri/ nici de un ban/ nici de doi” (Nu striga..., p. 77). Or, mutatis mutandis, iată ceea ce, în cântul al optulea al Levantului, „auctorele” îi transmite virtualului critic (literar): „De-njura-vei epopeea-mi, tu pre tine te înjuri.” Sub semnul proiectiv al întâlnirii cu cititorul – însă fără distanțele relativizant-revendicative din cele două exemple precedente – stă și finalul celui de-al patrulea volum al Jurnalului cărtărescian: „Ne vedem peste șapte ani sau șapte milenii.” (Un om care scrie, p. 645) Până la un punct, pattern-ul retoric interogativ din câte boabe de apă („câte boabe de apă/ sunt într-o ploaie? / nu se pot număra/ fiindcă se sparg în altele/ și altele// câte gânduri și câte imagini/ strângi într-o viață?/ destule ca să plângi/ în viețile viitoare”, Nu striga..., p. 11) e spiritualmente apropiat de cel al versurilor cântecului Blow in the wind de Bob Dylan (tradus chiar de Mircea Cărtărescu în culegerea omonimă Suflare în vânt: „Câte drumuri ajunge un om să străbată/ Înainte să-l poți numi om?// […] De câte ori trebuie să privești drept în sus/ Înainte să vezi ceru-adânc?” (p. 22) În sine, „Suflare în vânt” e o sintagmă în stare să condenseze sugestiv factura majorității poemelor din noul volum cărtărescian. Există și psalmi în Nu striga niciodată ajutor (nu știu ce-ai vrut cu mine până nu se termină, totul e zdrobit în mine, vino o clipă), epurați de sofisticarea celor din Totul, mai apropiați de rostirea genuină a celor din Nimic. Filiera mistică din Nu striga niciodată ajutor include și un poem (obidit) ce pune în prim-plan o ființă ce resimte – și ia asupra-și – suferința lumii întregi. Nu departe, poemul m-am născut este autocaracterizarea unei entități increate.
„Mi s-a-ntâmplat în această viaţă cel mai trist lucru cu putinţă: dintr-un poet am devenit un autor. Cred că am fost un poet adevărat cândva, în adolescenţă, când nu publicasem — şi, în afară de jurnalul intim, nici nu scrisesem — încă nimic. Este starea mea ideală, pierdută pentru totdeauna şi la care visez mereu...”, scrie Mircea Cărtărescu în deschiderea primei sale cărți de publicistică, Pururi tânăr înfășurat în pixeli. Nu ar fi incongruent să privim stilistica asumat brută a poemelor din Nu striga niciodată ajutor (și) prin lentila acestei confesiuni dintr-un volum datând din 2003. Cel mai recent volum al Jurnalului cărtărescian oferă de asemenea prețioase chei de lectură pentru noile poeme ale autorului. Bunăoară: „Dintr-o scrisoare a lui Kafka de la 21 de ani (când știa jumătate din adevăr): «Cred că doar acele cărți ar trebui citite, care mușcă și înțeapă. La ce bun să citim o carte care nu este-n stare să ne aducă la realitate, întocmai ca o lovitură în creștet? Ca să ne facă fericiți?[…] Avem nevoie de acele cărți care să reproducă un efect asemănător cu cel al unei nefericiri, care să ne facă să simțim durerea, moartea cuiva care ne-a fost drag, care să ne lase impresia că am fost izgoniți în pădure, departe de oameni, ca o sinucidere. O carte ar trebui să fie un topor care să sfarme marele îngheț din noi.»” (Un om care scrie, p. 418) În fond, o astfel de carte se vrea – și se poate spune că este – Nu striga niciodată ajutor. O altă idee relevantă în același context e următoarea (notată pe când Mircea Cărtărescu lucra la Solenoid și nodală în marele roman): „...singurul scriitor acceptabil e diletantul (să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului și fuga șchiopului).” (Un om care scrie, p. 374) Altminteri, chiar în Solenoid se regăsește o cel puțin la fel de fidelă perspectivă pentru înțelegerea propunerii poetice din Nu striga niciodată ajutor (protagonistul romanului fiind, prin aversiunea față de spectaculara și înșelătoarea artificialitate a literaturii, un „cititor ideal” al cărții de versuri în chestiune): „Numai eternul Efemov, eternul diletant, mai poate spune ceva în lumea tristă a imposturii noastre. Doar cel care, departe de vuietul de apă mare al gloriei, umple caiete cu bizareriile și anomaliile animalului moale dintre valvele scoicii, scriind doar pentru el, ca să-și înțeleagă situația, în afara regulilor și a cutumelor artei, afară din marele mausoleu. [...] Profesionistul va scoate din foc, întotdeauna, capodopera. Cea pe care tocmai a scris-o, a pictat-o, a compus-o. Diletantul va scoate copilul, lăsând să ardă propria lui scriere, odată cu trupul și mintea lui.” Este edificator pandantul cu ultimele 5 strofe din fiindcă e ultima zi – poem echivalabil cu o punere în abis a proiectului din Nu striga niciodată ajutor: „...arunc pe foc/ cuvinte mari/ ce trosnesc tembele / de peste un secol/ imagini/ comparații/ parabole/ alegorii// arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți// arunc în foc/ izmeneala/ ipocrizia/ autorlâcul/ le găsești peste tot/ ieftine/ inflamabile// deja rugul trosnește/ și scânteile/ urcă la cer// deja copiii se bucură” (Nu striga... pp. 99-100)
Despre Nu striga ajutor aș spune (împrumutând o sintagmă din titlul volumului cu care debuta în forță Gabi Eftimie): acesta este un test. Unul pe care cred că e cazul să nu-l abordăm tranşant, expeditiv. O carte pe cât de simplă, pe-atât de grea. O rară probă de vulnerabilizare (între altele, bulversantă contrapondere la autoportretul de-o jucăușă superbie „turnat” în cea de-a șaptea statuie vorbitoare ce apare în al șaptelea cânt al Levantului). Nu știu dacă cel care scria poemele Căderea și Dragostea ar fi putut simți că textele cuprinse în acest volum din 2020 aparțin – recontextualizând alt titlu antologic al lui M.C. – unui „el însumi”. Cred însă că, odată încadrată – printr-o lectură deschisă, empatică – în valorosul ansamblu al operei autorului, prezența acestei cărți nu mai poate fi dislocată, abstrasă din uni...pluriversul literar cărtărescian, a cărui complexitate umană o sporește.
10-25 octombrie 2020
_______
1 Revista Vatra, nr. 1-2/ 2016 pp. 38-39
2 Revista Vatra, nr. 1-2/ 2019, p. 1