Categorii

Parteneri

Stăpânul celor Zece Mii de Ani și Stăpânul Eternității (Christoph Ransmayr, Cox sau Mersul timpului)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Stăpânul celor Zece Mii de Ani și Stăpânul Eternității (Christoph Ransmayr, Cox sau Mersul timpului)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Odată ajuns pe cel mai înalt vârf din România, Moldoveanu, călătorul e întâmpinat de o surprinzătoare plachetă pe care se află incrustat un citat din Lucian Blaga: „Oprește, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea”. Pentru drumețul obosit, transpirat, uimit de frumusețea din jur și mai ales conștient că mai sus de atât nu se poate, îndemnul pare cât se poate de firesc. Și cu siguranță că la fel de firesc i se va fi părut și unui om care, ajuns împărat peste milioane de supuși, adulat de mulțimi care-l numesc Stăpânul celor Zece Mii de Ani, Sublimul, Preaînaltul, Stăpânul Lumii, va fi simțit nevoia să oprească într-un fel mersul timpului (și al timpurilor), printr-un orologiu aparte. Aceasta este de fapt intriga romanului Cox sau Mersul timpului scris de austriacul Christoph Ransmayr și publicat în 2016. Traducerea românească semnată de Daniela Ștefănescu și îngrijită de Alexandru Al. Șahighian sună admirabil, și a apărut în colecția Raftul Denisei cu doar câteva luni în urmă.
Împăratul chinez Qianling, unul dintre cei mai longevivi monarhi din istorie, a cărui domnie de 62 de ani se încheie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, îl cheamă la curtea sa, în Orașul Interzis, pe Alister Cox, un talentat ceasornicar britanic, pentru a-i cere să producă un ceas unic. Avem așadar în centru tema suveranului medieval atotputernic care finanțează lucrări de artă pentru a-și clădi măcar în parte o iluzie a nemuririi – tema operelor cu comanditar. Deși în realitate întâlnirea lor nu a avut loc, atât suveranul chinez cât și Cox (James Cox este numele adevărat al maestrului orologier) au existat în realitate și au lăsat urme de neșters în memoria contemporanilor.
Romanul lui Christoph Ransmayr pare la prima vedere un soi de Shogun condensat, în care asistăm la o veritabilă ciocnire cultural-istorică între civilizații, concepții despre lume și viață, credințe, tradiții, istorie. Avem de-a face cu o cultură asiatică uimitoare prin paradoxurile pe care le generează. Ceea ce pentru un european ar putea trece drept înapoiere ori poate chiar barbarie, în China e firesc ori chiar subiect de bârfe, glume, șușoteli. Relevant în acest sens este unul dintre episoadele care deschid cartea – în care împăratul cere ca mai multor funcționari corupți să li se taie nasurile în văzul lumii. Norodul adunat în jur râde și aprobă pedepsirea crudă a vinovaților. În schimb, englezii – proaspăt ajunși în port și crezând la început că li se pregătește o procesiune fastuoasă de întâmpinare – se dumiresc cu greu de spectacolul grotesc la care asistă și se arată înspăimântați. China aceasta aspră, sângeroasă, care nu crede în lacrimi și care pare relativ înapoiată tehnologic, ascunde însă multe surprize. De pildă, ei stăpâneau încă de pe atunci metode de control al vremii care ar părea greu de crezut și în vremile noastre – folosind rachete și artificii, chinezii secolului al XVIII-lea puteau dispersa norii, isca ploi sau furtuni, și erau capabili să domolească efectele secetei.
Paradoxală și contrastantă este și figura protagonistului Cox. Om cumpătat, excelent meseriaș, echilibrat și onest în viața profesională, are în spate însă o istorie personală tragică. Moartea singurei sale fetițe, Abigail, care a atras după sine înstrăinarea aproape totală a soției sale, îl determină pe Cox să lase în urmă Anglia natală și să accepte provocarea de a merge la capătul lumii pentru a face voia lui Qianling. „Faye nu mai rostise nicio vorbă de la moartea lui Abigail. Ea însăși aproape copil, cu peste treizeci de ani mai tânără decât Cox, care se îndrăgostise de ea cu o pasiune mistuitoare, Faye se cufundase în muțenie la patul de moarte al primei și unicei ei fiice, ca și cum ar fi fost dintotdeauna numai umbra unui copil multdorit și acum mort și ar fi amuțit pe veci împreună cu el.” (p. 30)
În acest punct romanul lui Ransmayr își vădește dimensiunea metaforică – căutarea ceasului atemporal (unul care să funcționeze pe veci, fără intervenții din exterior) pe care i-o cere suveranul englezului e de fapt cursa nebunească după nemurire a doi oameni extrem de diferiți. Pe de o parte, avem figura monarhului absolut, stăpân peste toți supușii și care dorește să învingă și timpul. Pe de altă parte, personajul tragic al ceasornicarului pe care timpul deja l-a învins, luându-i fetița, și care încearcă să-și ia un soi de revanșă simbolică. Stăpânul celor Zece Mii (așa cum este poreclit Qianling) și Stăpânul Eternității – Cox – caută să iasă din timp prin intermediul tehnologiei. Căutarea nu e ușoară și inovațiile necesare se fac cu greu și mari sacrificii. Soluția, extrem de ingenioasă, de a construi un ceas care să funcționeze pe baza diferențelor de presiune atmosferică, vine la pachet cu neajunsuri cât se poate de concrete – folosirea unor cantități uriașe de mercur. Mai mult, morala acestei povești ajunge să fie un soi de reformulare a teoremei lui Gödel: nu poți cunoaște întru totul (și implicit stăpâni) un sistem atâta vreme cât faci parte din el.
Din punct de vedere narativ, romanul este relativ liniar, punctat ici-colo de flashbackuri. Ce impresionează însă e construirea cu tenacitate a tensiunii. Cititorul poate empatiza întru totul cu ceasornicarul englez și ajutoarele lui, care, ajunși într-o lume complet străină, se simt în același timp musafiri de seamă și sclavi. Inima capitalei chineze e un spațiu claustrant, la care protagoniștii nu au acces, iar comunicarea cu exteriorul este invariabil mediată de un singur om, Kiang – traducătorul oficial. Mai mult, starea de angoasă și nesiguranță a occidentalilor e dublată de o intrare în scenă tardivă a celui care i-a chemat aici. Împăratul apare ca personaj în carne și oase dincolo de jumătatea cărții, iar adevăratele sale intenții sunt târziu ghicite de oaspeții săi.
Stilul scriiturii este extrem de metaforic, cu descrieri ample (deși adesea mai degrabă conservatoare), arabescuri, tăceri încărcate de poezie. Avem dinaintea ochilor o carte destul de atipică pentru literatura de limbă germană contemporană, în care domină mai degrabă expresiile limpezi și tăioase, și un fel de frazare aseptic, nu din cale-afară de ornamentat. Christoph Ransmayr reușește să răstoarne acest orizont de așteptare, fără a scrie însă plictisitor și fără a se pierde în descrieri gratuite. Mai mult, uneori autorul austriac reușește pasaje de o ironie fină, în care critică voalat ingenuitățile modului de gândire și de raportare la Univers al culturii asiatice: „În pădurile Jeholului pline de glasuri de păsări, spuse Kiang, în timp ce ajuta oaspeții englezi să așeze bagajele și instrumentele, cloceau peste o sută de specii de păsări imortalizate în colecțiile de acuarele ale reședinței de vară, printre ele păsări cântătoare, care puteau, cu cântecele lor de dragoste și de marcare a teritoriului, să acopere aproape orice zgomot omenesc sau cel puțin să-l înnobileze. Râul încălzit de izvoare fierbinți alimenta, conform planurilor, visurilor și fanteziilor Împăratului, lacuri artificiale de-un verde închis, așezate în acest ținut cântător; brăzdat de miresme, polen de flori și de jocul zburdalnic al zborului păsărilor, în apa lacurilor trebuia să se oglindească cerul, adică universul care, la porunca voinței imperiale, coborâse pe pământ.” (p. 162)
Cox sau Mersul timpului este o fabulă modernă despre năzuința omului de a-și depăși condiția, de a învinge limitările fizice și de a se sustrage curgerii timpului. Rezultatul – un orologiu special, atmosferic, care le-a supraviețuit cu mult protagoniștilor cărții de față – reprezintă un soi de maxim (incomplet și imperfect) pe care măiestria și mintea umană îl poate atinge.
_______
Christoph Ransmayr, Cox sau Mersul timpului. Traducere din limba germană de Daniela Ștefănescu. Editura Humanitas Fiction, București, 2018,
248 p.