Așa cum semnalam în numărul 7-8 al Contrafortului, între 21 și 24 septembrie 2017 a avut loc Festivalul București-Chișinău sub genericul „Două state, o literatură”, ediția a III-a, la care a participat un grup de scriitori din dreapta Prutului: prof. Mihai Zamfir, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Vasile Dan, Gellu Dorian, Sorin Lavric, Ioan Holban, Cornel Ungureanu, Radu Florescu, Ioan Pintea, Simona Vasilache, Nicu Corlat și directorul economic al USR, dna Steluța Pahonțu. 
Unul din evenimentele importante ale Festivalului l-a constituit Colocviul „Spiritul critic în literatura de azi”, desfășurat la sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Vă propunem în cele ce urmează ample fragmente din luările de cuvânt. A moderat dezbaterea, după cuvântul de salut al lui Leo Butnaru, președintele Filialei Chișinău a USR, Gabriel Chifu, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România.
Leo Butnaru: Dacă am fi abordat această temă, „Spiritul critic în literatura de azi”, la prima ediție a Festivalului nostru, acum patru ani, sunt sigur că atât de „populara” pe atunci componentă a colocviilor transprutene, sincronizarea literaturii care se scrie în Basarabia cu literatura română propriu-zisă, ar fi revenit frecvent în discursul participanților la dezbateri. Iată însă că astăzi această temă nu că a trecut în plan secund, ci parcă s-ar fi... volatilizat, ieșind din actualitate. 
Acum trei-patru luni, eram împreună cu colegul Arcadie Suceveanu în studioul TVR Chișinău, într-o emisiune în direct, când, la un moment dat, prin telefon, moderatorul l-a întrebat pe reputatul critic Nicolae Manolescu ce crede Domnia Sa despre sincronizarea scrisului de pe ambele maluri ale Prutului întru omologare ca unitate valorică. Ei bine, distinsul nostru coleg păruse oarecum surprins de întrebare și, după câteva clipe, a răspuns franc: deja nu se mai pune o astfel de problemă, mai mulți scriitori din stânga Prutului simțindu-se în deplina lor libertate de creație și apreciere în contextul general al literelor noastre, unii dintre ei fiind câștigători, pe merit, ai Premiilor USR, ai Turnirurilor de Poezie organizate de instituția noastră profesională, publică oriunde în România etc. Același lucru îl menționează mai mulți critici literari de la prestigioase reviste bucureștene, ieșene, clujene, timișorene etc., care recenzează cărți semnate de autori de la Chișinău sau Bălți, ba chiar pe unele din ele le prefațează, în aceste și în alte intervenții ale lor (colocvii, prelegeri) vorbind și despre dispariția diferențelor de nivel axiologic. Se vorbește despre integrarea literară panromânească, în care basarabenilor „li se pierd particularitățile”, cărțile lor intrând în topul literaturii române, o literatură română de bună calitate. Mă gândesc, în primul rând, la colegii Ioan Holban, Răzvan Voncu, Ion Simuț și Ion Pop care, în ultimul timp, s-au referit, esențializat, la fenomenologia literară din stânga Prutului, ce face corp comun cu întregul literaturii române, al istoriei acesteia.
O dovadă a dimpreunei noastre conviețuiri și conlucrări scriitoricești, culturale, ca spirit, dar și ca istorie, sunt și unele reviste care apar la Chișinău, apreciate drept prestigioase, în domeniu, în pretutindenea românească. Este vorba de Contrafort, Sud-Est Cultural și Revista literară, pentru care scriu și colegi de-ai noștri din București sau Iași, Cluj sau Timișoara, Bacău sau Botoșani etc. Cu alte cuvinte, și ele, aceste reviste, mențin treaz, obiectiv, sagace spiritul critic în literatura de azi. 
„Criticul literar alege grâul de neghină,dă formă literaturii, o valorizează,
determină canonul”
Gabriel Chifu: Am venit la acest Festival, după un an de întrerupere, cu un grup de scriitori, personalități marcante în literatura română, care reprezintă toată geografia României și diverse generații literare, pentru a vă arăta respectul nostru și a vă transmite un mesaj simplu. Suntem convinși că această parte de dincoace de Prut aparține literaturii române, e o parte a întregului, dar cu o istorie mult mai complicată decât cea prin care a trecut vechiul regat și România după război. E important că suntem aici. La anul marcăm un moment pentru istoria noastră, pentru devenirea noastră – Centenarul Marii Uniri. Și nu uităm că Basarabia românească a fost prima provincie care s-a unit în primăvara anului 1918 cu Țara, dar n-a durat decât 22 de ani. Este admirabil că literatura de aici rezistă și a avut capacitatea de a se sincroniza, de a se compatibiliza cu literatura română, având o lespede foarte apăsătoare pusă pe umeri, un imperiu care a făcut totul pentru a câștiga lupta în teritoriul cel mai sensibil, al limbii. Așa se produce deznaționalizarea, dacă ucizi sau măcar rănești limba care definește un popor. 
Dezbatem azi spiritul critic în literatura română. Mi-am făcut câteva însemnări și după aceea am să vă invit pe dumneavoastră să vă spuneți punctul de vedere. 
*„Așadar, într-o literatură dacă spirit critic nu e, nimic nu e. S-o luăm cu începutul, simplu, banal, pas cu pas. Într-o literatură apar fel de fel de scrieri într-un ritm continuu, sufocant. Ele seamănă cu lucrurile aruncate de-a valma, claie peste grămadă într-un depozit imens, în care nimeni nu se poate descurca, nimeni nu poate găsi ce caută. E strict necesară o complexă operațiune de triere, de ordonare, de transformare, dacă vreți, a haosului în cosmos. Această operațiune este asigurată de cititorul specializat, de cititorul profesionist, de cititorul-călăuză care este criticul literar. El stabilește punctele cardinale, reperele, el găsește locul cuvenit fiecărei scrieri literare, el fixează o arhitectură cu preeminențe, cu inovații, cu platitudini, cu izbânzi strălucite și eșecuri răsunătoare pentru toate aceste scrieri literare pe care autorii le propun neobosit. Cu alte cuvinte, criticul literar prin acțiunea sa cerne, alege grâul de neghină și-n cele din urmă dă formă literaturii, o valorizează, determină canonul. Odată cu acest demers principial al său, criticul stabilește și direcția în care merge literatura, provoacă schimbările de expresivitate, modifică gustul etc. (…) 
Importanța actului critic în literatura română de astăzi nu mai trebuie demonstrată. Aș cuteza să spun că totul se învârte în jurul acestei chestiuni: cum se realizează actul critic și cine oficiază actul critic. Aș risca să susțin chiar că miza decisivă, nu totdeauna la vedere, a acestor turbulențe sau chiar războaie sângeroase pe care le vedem, pe care le trăim azi în literatura română, este tocmai dorința de a ajunge la „panoul de comandă”, adică de a ajunge în postura de a dicta, de a impune ierarhiile și canonul literar. Sunt aici câteva aspecte care trebuie evidențiate. 
Mai întâi, trebuie să ne întrebăm cine sunt criticii care oficiază actul critic și care în fond validează valorile unei literaturi. Dacă cei puși să cântărească lucrurile, să le ordoneze, să le valideze nu sunt capabili să joace acest rol, dacă ei au ajuns în situația de a valida fără ca ei înșiși să fi fost în prealabil validați, atunci ce se întâmplă? (…) Când pozițiile de control și de decizie, adică rubricile de cronică literară, sunt deținute de niște oameni, în genere tineri, lipsiți de experiență și fără competență personală demonstrată, fără autoritate profesională câștigată în timp, atunci, evident, se produc distorsiuni grave privind scara de valori, configurația literaturii noastre. 
Și în al doilea rând. Atunci când cei care exercită actul critic vor să înlocuiască criteriile clasice de judecare a operelor literare, singurele valabile, și anume spiritul critic, cu altele ciudate, cum ar fi literatura privită ca divertisment, literatura ierarhizată după criterii de apartenență la generație sau la un grup cu o ideologie comună, atunci iarăși avem deformări, mistificări nepermise. Iar dacă suntem atenți la conflictul care se rostogolește de câțiva ani, exasperant, în spațiul literar românesc, vom descoperi că la rădăcina unor adversități stau chiar aceste motive, care desigur pot căpăta alte nume, cosmetizate, ca să dea bine în ochii publicului, cum ar fi lupta între generații, între bătrânii numiți conservatori, depășiți, expirați, și tinerii care se vor înnoitori, reformatori etc. Dar, în realitate, avem de a face cu poziționarea între competență și incompetența fudulă, arogantă, găunoasă, între respectarea adevăratului criteriu de judecare a literaturii, cel valoric, cu spirit critic, și înlocuirea acestuia cu felurite false criterii de valorizare, toate devastatoare asupra calității literaturii. 
Vorbind despre experiența personală, la revista România literară căutăm cu orice preț – niciun efort nu este prea mare pentru acest deziderat – să menținem standardele, adică să promovăm critici literari de competență și de autoritate care nu abdică de la misiunea lor, aceea de a valida corect, cu spirit critic, valorile literare românești, dincolo de giumbușlucuri critice mincinoase, având ca autori atâția guru literari de mucava, care au apărut în vremurile noastre precum ciupercile după ploaie.” 
Mihai Zamfir: Stimați colegi, tema intervenției mele era cumva colaterală discuției propuse de domnul Chifu. Și anume, în ce măsură dicționarele și istoria literară pot fi influențate de factorul subiectiv, adică de factorul individual.
În principiu, limbajele pur tranzitive ale dicționarului și ale istoriei literare sunt limbaje prin excelență denotative, limbaje care transmit, nu care nuanțează. Or, realitatea este că și acest tip de limbaje care aparent transmit și au o funcție în primul rând informatoare – citim dicționarul, citim enciclopedia și citim chiar istoria, pentru a afla, nu atât pentru a ști care este opinia autorului dicționarului despre un autor sau altul –, chiar și aici există bineînțeles nuanțe de natură subiectivă. Ele pot îmbrăca o coloratură fie politică, fie dictată de spiritul de concurență. Adică și politica, și spiritul de concurență se amestecă de fapt în regimul unor texte și al unor lucrări care ar trebui să fie pur informative. Avem în literatura română și în cultura română exemple nenumărate. S-a întâmplat, de pildă, la jumătatea secolului al XIX-lea în România, când latinismul a fost o armă politică, în primul rând. Și am avut cu ocazia aceasta un minunat dicționar, care se chema Dicționarul Limbii Române, făcut de doi mari filologi – August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, apărut sub egida Academiei. Laurian își începuse activitatea scriind un fel de gramatică românească în latină. Cu alte cuvinte, latina era un stindard de afirmare a naționalității. Din păcate, acest dicționar a fost transformat într-o piesă ridicolă. Și-au bătut joc de el toți autorii mai mult sau mai puțin informați, chiar dacă erau scriitori de renume, cum ar fi Odobescu sau Alecsandri, care au ironizat pe seama acestui dicționar, rămas până azi unul dintre cele mai bune dicționare românești, cu definiții formidabile. (…) 
În spirit de concurență, acest dicționar a fost contracarat de Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a luat poziția exact opusă și anume: nu suntem latini, suntem daci. Și atunci, plecând de la această premisă, a încercat să compună un dicționar – puțin a apărut din el, doar până la cuvântul „bărbat” –, în care se spunea că importante în limba noastră sunt mai ales toate cuvintele de origine dacică, maghiară, de origine „baltică” ș.a. (…) Sextil Pușcariu a revenit la normalitate, făcând un dicționar al limbii române profund echilibrat, pentru ca imediat după 1947, când România a fost ocupată de trupele sovietice, de asemenea, dicționarul și gramatica să se transforme într-un fel de luptă politică, pentru că s-a accentuat în mod abuziv importanța elementului slav, după cum s-a considerat că teoriile după care se făcuse până atunci gramatică trebuie înlocuite cu teoriile lansate din lingvistica sovietică. Adică, vedeți că zona aceasta, în principiu neutră prin definiție, la noi în țară numai neutră n-a fost.
Spiritul de concurență a „viciat”, de asemenea, exigența obiectivității și în istoriile literare. George Călinescu, deși influențat puternic de maestrul lui de până atunci, Eugen Lovinescu, a încercat să compună o anti-Istorie a literaturii române contemporane, scoasă de Lovinescu în 1937, editându-și masivul lui volum în 1941. Tudor Vianu, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu au apelat la o perspectivă mai obiectivă, mai puțin virulentă, scriind în ’44 o Istorie a literaturii române moderne, volumul I. Apoi a fost o zonă în care politica a intervenit violent în istoria literară, atunci când Academia a încercat, după sistem sovietic, să compună o Istorie a literaturii române la care au participat vreo 30 de autori diferiți, o varză sinistră. Au apărut doar trei volume, trebuiau să fie șase. Nu au putut continua, nu știau ce să mai spună despre scriitorii contemporani, pentru că era în funcție de indicațiile politice. Câteodată, Blaga sau Barbu ba erau permiși, ba erau interziși, și atunci volumele patru, cinci, șase ale acelui tratat academic n-au mai fost scrise. Eșecul enorm al tratatului de istorie a literaturii române, compus de Academie, a demonstrat influența nefastă a politicului în literatură. 
Și în zilele noastre, a apărut în 1991 o extraordinară Istorie a Literaturii Române compusă de Ion Negoițescu în străinătate. A fost scrisă de fapt în ’70, ’80, ’90, vreo douăzeci și ceva de ani, răspunzând, tot polemic, altei Istorii a Literaturii, compusă de Alexandru Chivu, Ion Rotaru, și alții din cei care au compus istorii literare în perioada ceaușistă. O ultimă înfruntare de orgolii personale s-a produs relativ recent, când a apărut Istoria Critică a Literaturii Române a lui Nicolae Manolescu, care încearcă să-l contracareze pe Călinescu într-un mod special (…) 
În concluzie, problema obiectivității dicționarului și a istoriei literaturii rămâne o iluzie scientistă. Până și în teritoriile cele mai vulnerabile ale științei lexicografice sau istorice, apar polemica și nuanțările personale.
„Trăim macabre revelații cognitive, pe plan politic, filosofic și existențial, însă creativitatea literară își urmează o anumită normalitate, își are propriul metabolism”
Gabriel Chifu: Prutul are două maluri, prin urmare, să alternăm luările de cuvânt. Îl rog pe Vitalie Ciobanu să intervină în discuția noastră. 
Vitalie Ciobanu: Eu am sentimente amestecate, asistând la acest colocviu, pentru că în Basarabia trăim într-o zonă și într-un timp de mari primejdii și confuzii. Trăim în umbra unui „război hibrid”, care lovește din mai multe direcții. Pe cale de consecință, și noi, cei care încă mai credem în literatură și în cuvântul scris, profesăm „genuri hibride”. Este vorba despre critica literară, dar și despre comentariul publicistic, de luări de atitudine punctuale în chestiuni de actualitate. În ultimii doi ani, scurși de la precedenta Dvs. descindere la Chișinău, s-au produs diverse lucruri: înălțări și dezamăgiri în sensul speranțelor pe care ni le-am făcut într-un viitor proxim mai bun pentru Republica Moldova, dar nu s-a întâmplat așa. Acuma încercăm să deslușim o seamă de noțiuni noi, să facem pași pe calea cunoașterii. De pildă, să descifrăm noțiunea „stat captiv”: ce înseamnă stat captiv, cum ajungi într-o asemenea situație? Și cred că, pentru a înțelege asta, avem de apelat la niște lecturi fundamentale. Eu, bunăoară, m-am gândit la Denis de Rougemont, cel care în volumul său Partea Diavolului are multe cugetări, multe panseuri memorabile, dintre care unul sună extrem de convingător: „Una dintre cele mai mari abilități ale diavolului este să te facă să crezi că el nu există”. 
Noi trăim în această realitate diformă, într-un teatru de marionete, cu instituții care nu sunt ceea ce par a fi, cu declarații care comunică un mesaj contrar celui care aparent ar trebui să miște niște inimi, cu gesturi, decizii, cu reforme mimate. Ne dăm seama cu fiecare zi că ne afundăm într-o mocirlă, iar cea mai neplăcută revelație – sumbra mea revelație! – este că până și valorile fundamentale pot fi compromise. Dacă pentru noi obiectivul Unirii și tot ce înseamnă românism, limba română, spirit național au fost și sunt valori sacre și imperisabile, astăzi ele au devenit niște pretexte în spatele cărora se ascund jocuri de interese imunde ale puterii de la Chișinău. Această corupere de limbaj este de fapt o jignire la adresa cuvântului, la adresa sensului primordial pe care trebuie să-l comporte, așa cum a fost rostit el de la bun început de Creator și pe care încercăm și noi să-l reabilităm cu puterile noastre modeste de scriitori. Deși trăim într-o împărăție a simulacrelor care dezumanizează, mi-am zis, gândindu-mă la colocviul nostru, la escapada pe care o faceți în Basarabia, că există totuși o evoluție firească la nivelul creativității, în arte, în literatură. Trăim macabre revelații cognitive, pe plan politic, filosofic și existențial, însă creativitatea literară, creativitatea artistică își urmează o anumită normalitate, își are propriul metabolism. 
Dacă locuiești în Basarabia și îți vezi aici rosturile, ești nevoit cumva să înveți regula jocului, să intri într-un regim de funcționare mai special, să faci abstracție de context, spre a te putea concentra pe niște lucruri care pentru tine ca scriitor contează foarte mult, întrucât îți dai seama că finalitatea evenimentelor și a proceselor în care suntem implicați este incertă și n-ar trebui să ne distorsioneze gândirea, viața spiritului, încercarea de a merge în adâncimi, de a-ți studia rădăcinile propriei familii, de a extrage sensuri mai profunde, de a vedea în istoria noastră postbelică o anumită continuitate a binelui, nu doar a răului aparent victorios, de a vedea în drama concretă a acestei provincii o expresie a universalului și a condiției umane dintotdeauna. Sunt lucruri care mă frământă, cu ele trăiesc, încerc să am o viziune ca scriitor, să nu fiu doar un intelectual care luptă cu morile de vânt.
Gabriel Chifu: Într-adevăr, cred că trăim într-o lume – poate aici mai mult decât în România – în care reperele glisează, în care nimic nu mai este ceea ce pare. O lume diabolizată și o lume foarte complicată, căreia nu-i avem cheia, nu-i avem cifrul, și asta se întâmplă peste tot, dar mai cu seamă în spațiile astea de încercare cum este Republica Moldova. 
„Este foarte important să știm ce publicăm și ce refuzăm”
Vasile Dan: O revistă literară este o expresie a spiritului critic sau nu e revistă. În România, probabil și în R. Moldova, apar numeroase reviste de cultură. Din nefericire, ele sunt culegeri de texte mai mult sau mai puțin literare. În absența spiritului critic, ele pot virusa valorile și prolifera impostura. Multe dintre aceste publicații sunt antologii de texte literare, nu sunt reviste. O revistă literară își conține spiritul critic intrinsec prin ceea ce publică și prin ceea ce refuză. Punctul ei de vedere este extrem de important. Ceea ce refuză o revistă nu este neapărat legat de conținutul ei axiologic, ci de o anumită direcție, și acest lucru este absent în publicistica actuală românească. 
Toată lumea scrie și nimeni nu mai știe ce să aleagă. Este foarte important să știm ce publicăm și ce refuzăm. Din acest punct de vedere există conotații și de altă natură, care sunt mai largi, în câmpul social și politic. Revista literară în cultura română este una extrem de importantă. Dacă ne gândim la Dacia literară din 1840, care a premers chiar existența unor partide politice. Noi suntem o civilizație mulată pe literatură, suntem o literatură centristă. Pentru noi literatura a fost foarte importantă: a venit de la Iași, a venit din școala ardeleană, a venit din București de la Heliade Rădulescu. 
Gabriel Chifu: Așa este. Operațiunea ordonatoare a criticului și a presei literare este vitală. 
„Dacă nimeni nu citește poezie și proză, cine mai citește critică despre aceste cărți de poezie și proză?”
Mircea V. Ciobanu: Eu sunt o instituție antipatică. Nu știu dacă fatalmente trebuie să fie așa, pentru că, din câte îmi amintesc eu, în istoria literaturii române criticii n-au fost neapărat personajele cele mai antipatice. 
Gabriel Chifu: Să fii antipatic, dar să nu greșești. 
Mircea V. Ciobanu: Poți să și greșești, important e să fii onest. Un titlu pe care voiam să-l propun intervenției mele putea fi „Despre inutilitatea textului critic”. Așa s-a întâmplat că am fost de curând ghidul unui desant italian în „deșertul tătarilor”, la sud, în Bugeac. Și am avut de moderat o discuție pe tema „Orizontul de așteptare al cititorului de poezie”. Nu-i cunoșteam pe italieni, nu știam care va fi contextul, eu nu sunt de la Cahul, și mi-am zis să-i pun la lucru pe prietenii mei de pe Facebook, să-mi răspundă la o întrebare: de ce mai citiți poezie? Răspunsul previzibil era: „De unde ai lua­t-o că noi citim poezie”? Dar au fost și răspunsuri foarte frumoase, vorbind despre poezia ca necesitate organică. În ajun, avusesem o întâlnire superbă la un liceu, și după asta am mers la universitatea din localitate, unde în afară de delegația aceasta cred că au fost doar cinci cititori de poezie. Acum vă dați seama cât de ridicoli eram – trebuia să moderez împreună cu Vasile Spiridon această discuție – să vorbim despre „Orizontul de așteptare al cititorului de poezie”, care orizont era… ca cerul Veneției în romanul lui Groșan: foarte sumbru. (…) 
Dacă nimeni nu citește poezie și proză, cine mai citește critică despre aceste cărți de poezie și proză? Și întrebarea deja foarte serioasă este: eu pentru cine scriu? Când scrii un text – nu contează, poezie, dramaturgie, proză – ai un public țintă. Revistele literare care se respectă nu sunt antologii de texte, cum s-a spus mai devreme, ci sunt mai ales niște instanțe care supraveghează, într-un fel, ce se întâmplă în literatură. Și atunci eu sunt un scriitor profesionist exact atunci când sunt critic literar, iar revistele literare îmi plătesc onorariu pentru textele mele. Iar dacă redactorul-șef, directorul unei reviste este cel care știe ce vrea cititorul lui, înseamnă că acest cititor există. 
Întrunirea noastră mi-a dat ideea să fac un eseu sau o nuvelă despre cum reacționează lumea la ceea ce scriu. E un feedback foarte energic. Înțeleg că totuși nu scriu degeaba, pentru că dacă deranjez pe cineva înseamnă că are rost să scriu. (…) 
Scriitorii trăiesc într-un spațiu spiritual comun de foarte multă vreme, de aceea atunci când vorbim despre o unitate națională, despre unitate în perimetrul literaturii, cred că foarte mult a dăunat și literaturii atitudinea condescendentă față de basarabeni, tratați uneori ca niște frați mai infirmi. Este o rușine și pentru unii, și pentru alții, întrucât o fi Basarabia plină de handicapuri, dar nu este neapărat o țară de handicapați. Ar trebui să existe unire sub toate aspectele și un spirit critic care să ne lege exact așa cum într-o interpretare greșită ne dezbină. Dacă există criteriul valoric, nu ar trebui să conteze de unde suntem. 
Gabriel Chifu: Cred că această unire literară poate fi făcută după principiul vaselor comunicante. Curge apa de la noi spre Chișinău, de la Chișinău spre București, până ajunge la același nivel. România literară, care a dedicat o bună parte din nr. 41/2017 literaturii basarabene, o face la modul serios, cinstit, cu nume viabile și așezate în centrul revistei, nu-i tratează pe colegii din Moldova ca pe niște frați sărăcuți. 
Cornel Ungureanu: Profesorul Mihai Zamfir a vorbit despre dicționare și despre istorii literare. V-aș ruga să vă amintiți de prefața la Istoria literară a lui Călinescu, semnată în 24 ianuarie 1941. Țara era apărată, gândea Călinescu, de operele mari ale literaturii, ele dădeau eternitate României. Față de unii dintre acești scriitori definitorii – Hasdeu, Stere, Rebreanu, Coșbuc – Călinescu avea, probabil, rezerve, dar a scris pagini substanțiale despre opera lor. A face o istorie a literaturii înseamnă a vorbi despre întregul românesc. A face o geografie literară înseamnă a avea în față cărțile și revistele care se scriu pe întregul țării. Eu am avut șansa ca o timișoreancă nemaipomenită, Moni Stănilă, să fie aicea, să-mi trimită cărțile domnului Beșleagă, altfel nu m-aș fi întâlnit cu cărțile acestui prozator fundamental pentru granița românească. (…) Cum ne păstrăm marile tradiții, cum îi aniversăm pe scriitorii pe care îi iubim? Am fost recent la Putna, la un simpozion important, la care particip în fiecare an, și ne-au dus la Cernăuți, unde am vizitat casa lui Aron Pumnul. Casa lui Aron Pumnul se prăbușea, în curte erau bălării, pereții erau scorojiți, totul se ducea de râpă. Se întâmplă așa nu numai cu casa lui Aron Pumnul, se întâmplă cu foarte multe opere literare. E extraordinar să păstrăm întregul, e extraordinar să înțelegem granițele și la fel de important e să păstrăm ideea de comunicare. Nu e vorba doar de spiritul critic, e vorba de istoria literaturii române, pe care fiecare dintre noi suntem obligați, într-un fel sau altul, să o scriem.
Gabriel Chifu: Dacă ne punem întrebarea asta, sincer, „cine scrie pentru cititor?”. Eu unul nu știu, scriu fiindcă n-am încotro, nu exist altfel decât scriind și transmițând un mesaj aproape în gol. Cred că noi, scriitorii, suntem niște oameni cu o anumită deformare genetică, nu putem trăi altfel, cum nu pot trăi albinele fără să facă miere, chiar dacă nu știu dacă e „miere” ceea ce facem noi. 
Ioan Holban: Am lucrat zece ani la Dicționarul literaturii române de la origini și până la 1900, am făcut parte din colectivul Institutului „Al. Philippide” din Iași, astfel încât știu ce înseamnă un dicționar. Era la sfârșitul anilor ’90 când am ajuns eu în Institut, și la Dicționar se acoperise perioada de până la 1900, eu am lucrat pe segmentul 1900-1950. Am fișat absolut tot, chiar și foițele electorale care apăreau pentru două săptămâni. Am fișat și publicațiile din Basarabia, inclusiv cele făcute de Pan Halippa. Și esențial la Dicționar sunt normele de redactare pe care trebuia să le respecți, din care reiese apoi și numărul de pagini pe care îl primește cutare autor, și cât de amplu să fie textul cu pricina. (…) 
Se spune despre criticul literar de întâmpinare că e un om fericit. Nu, este un om nefericit, pentru că umblă pe un teren alunecos, autorii pe care-i comentează trăiesc, scriu și nu poți să tragi niciodată o concluzie definitivă despre literatura contemporană. Criticul de întâmpinare se uită cu jind către istoricul literar și-i spune: ție ce-ți pasă, tu lucrezi pe un teren sigur – valori certificate, opere încheiate, nimic nu se mai poate adăuga. Nu, nu e deloc așa. Noi nu avem tipărite în România edițiile critice, cu câteva excepții, câțiva autori din secolul XIX. Nu e posibil să zici că tu faci istoria literaturii și scrii despre autorul X, când de fapt nici nu s-au tipărit toate textele lui. Mai ales că au apărut înainte de 1989 atâtea cărți cu croșete, atâtea cărți cenzurate. Jurnalul lui Galaction și câte și mai câte. Îmi amintesc ce aventură a fost cu jurnalul lui Mihail Sebastian, vorbeam cu Zigu Ornea: știam că există un jurnal la Paris, dar nu l-am văzut și am luat numai niște fragmente publicate în presa vremii. Așadar, nu e atât de sigur terenul trecutului. (…)
În anii ’80 am lucrat pe un nesfârșit șir de absențe. Erau autori care rămâneau în străinătate și imediat dispăreau și din librării. Nu aveai voie să le pomenești numele. Îmi amintesc un caz, într-o carte din ’88, îl citam pe Alexandru Călinescu, făceam o trimitere, dar nota de la subsol dispăruse, pentru că Alexandru Călinescu între timp fusese interzis. Absurd!... Basarabia în general era „camera obscură”. Ce știam noi despre literatura din Basarabia în anii ´80? Nimic. Cărțile lor nu se găseau în România, cărțile noastre nu erau la Chișinău, dar basarabenii ne citeau pe noi, cumpărându-ne cărțile din Ucraina, de la Moscova, Leningrad, chiar de la Vladivostok! Și atunci vorbești despre Generația 80, dar despre Generația 80 basarabeană nu spui nimic. Ce surpriză să constat mai târziu că Grigore Chiper pe vremea aceea scria la fel ca cei din București, parcă ar fi stat cu Mircea Cărtărescu la Cenaclul de Luni. 
Trebuie să recuperăm absențele. Din păcate, editurile nu ne mai ajută, nu au programe coerente, scriu proiecte, vânează granturi, mai mult la întâmplare. Celebra descurcăreală românească funcționează perfect și în critica literară, mai ales când încerci să faci rost de cărți. 
Gabriel Chifu: O mare problemă în România este că se deprofesionalizează sistemul editorial. Nu mai există redactori, nu mai există editori profesioniști, corectori, tehnoredactori… Nu avem în clipa asta în România un loc în care să se poată găsi toate revistele și toate titlurile importante de la editurile românești, mai ales cele mici, care nu au difuzare. Am inițiat un proiect al Uniunii Scriitorilor, deschidem o librărie care va aduna cărți de autori români în viață și reviste românești. Dacă cineva dorește să vadă ce carte a apărut la Editura Școala Ardeleană de la Cluj, care i-a publicat pe Irina Petraș sau Răzvan Voncu, să poată găsi titlurile lor în acel loc din centrul Bucureștiului. Am făcut un apel către edituri și redacții în revista România literară să trimită cărți și reviste. Vă invit și pe dumneavoastră. 
Ion Pintea: În România și în Republica Moldova există multe reviste literare bune, sunt și proaste, dar problema e că nu ne citim între noi, cum spunea domnul Mircea V. Ciobanu, cine citește critică literară, cine citește poezie? Să fim realiști, să spunem că suntem o minoritate cititoare, dar problema e că trebuie să ne citim și între noi. O revistă literară are la un moment dat o tendință sau orientare de grup. Și atunci ne citim noi, grupul care suntem, între noi, ne apreciem între noi, dar nu mergem și la „adversarii” noștri. Or, și la ei există texte foarte bune, nu multe dar sunt, și la noi nu sunt multe dar sunt. Eu vă pot întreba pe fiecare dintre Dvs., și mă puteți întreba pe mine: am citit o revistă de la început până la sfârșit? Nu cred. 
Gabriel Chifu: Noi avem mărturii scrise, sunt oameni care citesc România literară de la un capăt la altul.
Ioan Pintea: E posibil să citești România literară de la un capăt la celălalt. Dar există reviste pe care le citești selectiv. O altă problemă, cred eu, e următoarea: uităm foarte repede. Uităm cărți, uităm scriitori, mai ales scriitorii care nu mai sunt printre noi. Cine își mai aduce aminte astăzi de Daniel Turcea sau de Marius Robescu? M-am bucurat că Gheorghe Grigurcu scrie despre poetul Zaharia Stancu, e important lucrul acesta. România literară face această recuperare. Sunt foarte mulți scriitori uitați, scriitori din generații mai de dinainte și mai aproape de noi, și scriitori tineri. Mă bucur că Gheorghe Crăciun este recuperat, un prozator foarte, foarte bun și un teoretician foarte bun. Eu nu l-am cunoscut pe Petru Cârdu, care trăia la Vârșeț, în Banatul sârbesc, un poet pe care l-am citit cu mare atenție, și nu numai poet, e și un cărturar formidabil. Am încercat cumva să-l recuperez, am editat această carte sub egida Bibliotecii județene „George Coșbuc” de la Bistrița și la Editura Școala Ardeleană, care a fost pomenită aici. E o carte puțin compozită, e și poezie, e și grafică, pentru că a fost și un grafician excelent, sunt și interviuri cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. (…) Ne ocupăm de cărțile noastre, ne ocupăm de proiectele noastre, dar trebuie să ne ocupăm și de ceilalți, și mai ales de scriitorii care au dispărut și despre care nu se mai vorbește nimic. 
Gabriel Chifu: Noi îi uităm nu numai pe cei care au dispărut, ne uităm pe noi înșine. Este o vreme în care codurile expresive se consumă foarte repede sau nu sunt luate în seamă. Îl rog pe Vasile Gârneț să intre în cercul nostru de vorbitori.
„Momentul cel mai delicat, care spune foarte mult despre spiritul critic din Moldova după ´90, este aventura Premiului Național”
Vasile Gârneț: Ar trebui să vorbim dacă mai este loc de spirit critic într-un stat captiv cum e Republica Moldova, unde avem celebrul binom Dodon-Plahotniuc, despre care scrie atât de bine Răzvan Voncu în Adevărul. Eu aș vrea să pornesc de la notele polemice pe care le-a conținut speech-ul lui Gabriel Chifu, el vorbea despre scindarea spiritului critic în România, despre unii tineri care s-au despărțit de confrații lor mai în vârstă, unii dintre ei chiar și-au dat demisia din Uniunea Scriitorilor. Este un tip de conflict pe care noi nu-l avem aici, în Basarabia. Polemicile, încercările de polemică, eșuează întotdeauna în supărări, în atacuri la persoană. Critica noastră literară este mică și provincială. Se scrie foarte puțin în spirit critic, selectiv, poate că unicul „lup” și „gladiator” pe acest  teren este Mircea V. Ciobanu. Dacă citești cronicile noastre literare care apar în revistele din Basarabia, ai zice că trăim un triumf al valorii. În fiecare an înregistrăm mai multe capodopere, dar când facem bilanțul o dată la zece ani sau măcar la cinci ani, nu prea avem pe ce ne sprijini. Eu cred că momentul cel mai delicat, care spune foarte mult despre spiritul critic din
R. Moldova și noile timpuri pe care le trăim după ’90, este aventura Premiului Național, pe care l-au luat oameni de mare valoare, cum este Andrei Țurcanu, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Vladimir Beșleagă și alții, dar sunt pe acea listă și multe nume absolut mediocre, de tipul lui Dragoș Vicol și Traian Vasilcău, premiați în anii din urmă.
Răzvan Voncu: Traian Vasilcău, mai cunoscut sub numele Doina Uricaru…
Mircea V. Ciobanu: Vicol a luat Premiul Național pentru știință, pentru „fenomenologia culturii”!
Vasile Gârneț: Am auzit destule istorii cum se iau aceste premii, se creează grupuri de presiune, o coaliție a mediocrilor și a celor cu interese, pragmatici, sunt făcute liste de așteptare a intelectualilor bine văzuți de guvernare, care să fie votați la anul, peste un an. Într-un cuvânt, acest premiu a fost compromis, a fost ridiculizat. Cam ăsta e spiritul critic în Moldova…
Suntem la curent, măcar unii dintre noi, cu polemicile din Țară, știm cine sunt cei „răi”, cine sunt cei „buni”, cine sunt europeniștii, conservatorii, cine sunt legionarii etc., dar despre autorii basarabeni totuși se cam încurcă uneori lucrurile. Există în comentariile și cronicile la cărțile lor o privire admirativă în exces. Am citit cronici flamboaiante, așa, cu un aer academic, despre cărți mediocre. Se întâmplă asta pentru că se citește în grabă, superficial (cum să nu observi, de exemplu, că autorul scrie într-o română elementară?) și de cele mai multe ori aceste cronici se bazează pe prietenii reciproce și gesturi de curtoazie. 
Revistele noastre de cultură au un handicap în comparație cu cele din Țară, pentru că sprijinul financiar din partea statului e aproape inexistent. Abia în aceste săptămâni s-au limpezit lucrurile în ceea ce privește finanțarea parțială a revistelor pentru a doua jumătate a anului din partea ICR. E o situație grea, care te demobilizează. Și când te gândești că la anul avem Centenarul Unirii… Nu cred că niște schimbări din cadrul unor instituții din Țară ar trebui să ducă neapărat la sistarea sau întârzierea sprijinului acordat revistelor de cultură din Basarabia. Ar trebui să existe o continuitate. Statul moldovean, revin la ideea cu care mi-am început această intervenție, este capturat de o grupare care nu poate fi bănuită de prea mult românism. Există aici un personaj, Dodon, primitiv, arogant și agramat, care îți spune că tu de fapt scrii în „limba moldovenească” și că pentru armonia socială ar trebui să revenim la alfabetul chirilic. Și așa te întorci de unde ai pornit: lupți pentru limbă, pentru steag, pentru dreptul de a te numi român și european, pentru dreptul de a circula liber…
Gabriel Chifu: Ai dreptate. Este foarte complicat, știu cum decurgeau finanțările la ICR într-o perioadă de previzibilitate care era foarte bună, cu niște jurii de scriitori care acordau aceste fonduri în cunoștință de cauză. De câtva timp însă – ne izbim de asta și la București – și aceste instituții românești au intrat într-o zonă ciudată de imprevizibilitate și nesiguranță. Revista Contrafort e foarte bună, cum foarte bună este și Revista literară, pe care noi o recenzăm în România literară. Apropo de citit, România literară citește celelalte reviste, încurajează orice revistă din provincie, oricât de neînsemnată ar fi ca tiraj și difuzare, am dori însă să găsim același ecou din partea tuturor. 
„După ce criterii judecăm literatura penitenciară?”
Sorin Lavric: Dacă tot vorbim de simțul critic, eu, ca intrus venit din afara lumii literare, o să îndrăznesc să-mi exprim o frustrare, o nemulțumire pe care o simt de ani de zile în mijlocul criticilor literari, eu venind din filozofie. Sunt un pasionat cititor de literatură penitenciară. Din ’90 și până astăzi am citit zeci și zeci de titluri de autori trecuți prin pușcăriile comuniste. N-aș putea să-mi explic de ce, pentru că în familie nu am avut deținuți politici, însă de când am început să citesc aceste cărți am avut un soi de trăire, de răscolire interioară pe care ficțiunea literară nu mi-o dă, și atunci întreb: există o valoare acolo, în memorialistica penitenciară, sau nu? Dacă există, cum o judec? O judec cu criteriile spiritului și ale suferinței sau cu criteriul estetic? Aici este frustrarea mea, pentru că, stând în mijlocul criticilor literari, la toți se simte același verdict: „Avem de a face cu memorialistică autentică, dar lipsită de valoare estetică”. Și în felul acesta se elimină o întreagă literatură penitenciară. Iar eu ca cititor pasionat, regăsindu-mă în ea, mă întreb: chiar nu există valoare acolo? Care este criteriul după care poți judeca o asemenea literatură? Vorbind de valoare, de obicei, sunt citați Ion Ioanid, Nicu Steinhardt…
Vasile Dan: E valoare istorică și valoare morală, testamentară, însă discuția rămâne deschisă. 
Marcel Gherman: Eu reprezint revista Sud-Est cultural. Aș vrea să menționez, deși literatura basarabeană este destul de puțin cunoscută în România, că totuși se poate considera că a existat un jurnalism cultural și chiar o literatură basarabeană profesionistă și înainte de ’89. Aș menționa cu toată modestia că redactorul nostru șef, Valentina Tăzlăuanu, face jurnalism cultural de cincizeci de ani, adică de la sfârșitul anilor ’60. Ceea ce scria ea la începutul anilor ’70 era într-o limbă română impecabilă și de o manieră profesionistă. Sunt și alte exemple. Pentru cei care nu cunosc revista noastră: revista Sud-Est cultural apare din 1990. Este o revistă trimestrială, axată nu numai pe literatură, ci și pe artă, cultură și civilizație. Publicăm și despre arte plastice, muzică clasică, teatru. Am fost implicați în anumite dezbateri – bineînțeles, eu m-am alăturat acestei echipe mult mai târziu. De pildă, chiar din primul număr al revistei noastre a fost prezentat un text despre paradigma postmodernistă, ulterior ideea de postmodernitate a creat polemici destul de neplăcute în mediile noastre. Revista Sud-Est cultural a prețuit mereu autorii tineri și le-a luat apărarea în momentele în care erau acuzați de unii „seniori” că sunt neloiali anumitor lucruri.
„Spiritul critic este necesar nu numai în evaluarea literaturii care se scrie azi, este necesar și în recuperarea unei istorii literare basarabene de câteva decenii”
Gabriel Chifu: Îl rugăm pe Răzvan Voncu să fixeze niște piloni ai acestui colocviu. 
Răzvan Voncu: Aș începe prin a adăuga la definițiile foarte expresive și precise ale lui Vitalie Ciobanu încă una. Einstein spunea că definiția cea mai bună a nebuniei este să faci mereu același calcul, sperând de fiecare dată că va ieși un alt rezultat. Mie îmi face impresia că noi, toți românii, indiferent de care mal al Prutului suntem legați, comitem destul de des această nebunie, sperând de fiecare dată că va ieși altfel. 
Problema cu spiritul critic nu este invenția noastră, și nici când Maiorescu a promovat această idee, ea nu a fost o găselniță, o inspirație divină, a fost o necesitate a culturii române, nu se mai putea merge pe calea pe care la 1838 Heliade Rădulescu o desenase prin formula ceea în grai muntenesc: „Scrieți, băieți, ce veți putea și cum veți putea, numai scrieți românește”. Acela a fost un îndemn de început. Venise, la 1863, când se întorc junimiștii de la studii și se adună la Iași, venise momentul unei reacții critice. Numai să nu facem greșeala de a crede că, dacă Junimea, odată cu Convorbiri literare în 1867 și cu faimoasele studii maioresciene din perioada 1867-1868, a impus spiritul critic, a fost o victorie definitivă. A fost suficient ca Junimea să treacă din literatură în politică, să moară Eminescu și Creangă, să apară o nouă generație de creație care, cu forța unui Iorga sau a unui Ibrăileanu, să impună din nou un model heteronomist de literatură, lipsit de spirit critic, și asta a ținut până la 1918. Deci spiritul critic nu este o invenție genială a unei personalități, ci o necesitate. Și orice încercare de a evita această necesitate e penalizată. 
Eu pregătisem pentru această masă rotundă un anumit subiect (Institutul Cultural Român de la Chișinău, înainte de vizita noastră la Chișinău, ne-a cerut titlurile comunicărilor pentru acest colocviu) și anume: temele moldovenismului sovietic în creația lui Ion Druță, care e un autor exponențial, pentru că e un autor paradoxal. Este, în felul său, un mare scriitor, dar care, în opinia mea, nu va convinge niciodată literatura română în întregul ei, tocmai din cauză că aceste teme nu sunt o concesie formală făcută într-un anume moment moldovenismului sovietic – dovadă că ele apar și în ediția definitivă din 1995, în care putea să scape de ele, dar n-avea cum să scape, pentru că erau însuși principiul ordonator al operei sale. Am să închei această discuție despre Druță și am să mă refer la spiritul critic. 
Firește că Mircea V. Ciobanu are dreptate când spune că avem nevoie de o comunicare firească a scriitorilor din toate regiunile României, pe care noi o promovăm cu obstinație la Uniunea Scriitorilor și în România literară. Există scriitori buni în toate zonele în care se vorbește românește și chiar și în diasporă, ei trebuie promovați nu ca o concesie făcută patriotismului, ci ca un respect față de valoare, nimic altceva. Dar comunicarea între cele două maluri ale Prutului are un aspect particular, pentru că această realitate politică, în opinia mea – artificială –, care este în Republica Moldova se încăpățânează să reziste împotriva tuturor evidențelor, și există tot felul de bariere. Ne place să credem că datorită Internetului comunicăm firesc, numai că e o comunicare între specialiști. Dacă îi întrebăm pe studenții noștri cât cunosc din realitatea literară de la București și de la Chișinău, vom vedea că se cunoaște destul de puțin. Sunt tot soiul de ziduri artificiale care fac revista literară și cartea să circule foarte greu. De aceea, când la începutul anilor ’90 un mare critic, dar care are și multe aspecte regretabile în activitatea sa, l-am numit pe Eugen Simion, a impus în programa școlară câțiva autori din Basarabia, el credea că astfel o să dea o lovitură, că o să-și impună propriul canon. N-a făcut decât să compromită ideea, pentru că Grigore Vieru și Ion Druță au intrat în manuale, dar școlarii din România de toate vârstele nu-i puteau citi, pentru că nu erau editați. Din Vieru apăruse o antologie modestă, care oricum nu se mai găsea din anul ’78, iar din Druță nu era editat nimic. Nemaivorbind că nu acesta este canonul integral al literaturii basarabene. 
Marea problemă nu este cum comunicăm între noi, ci cum integrăm istoriile literare. Cum poate fi integrată istoria literaturii române din Basarabia, din perioada ’44-’91, în istoria literaturii române? (…) Noi trăim cu iluzia că reunificarea literară s-a produs, s-a produs, firește, comunic permanent cu colegii mei. Însă nu avem deocamdată o cronică sistematică de literatură basarabeană – Mircea V. Ciobanu, pe care l-am invitat să scrie pentru România literară astfel de texte, ne trimite mai mult eseuri –, așa încât, deocamdată, scriem despre acești autori în măsura în care primim cărți, că altfel n-ai de unde să le găsești. Cărțile Editurii Cartier mai apar din când în când în librăriile din România, în rest trebuie să te bazezi pe târguri. Mă bucur să primesc de la Editura Știința excelentele ediții științifice care se fac cu scriitorii clasici originari din Basarabia, din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, ar trebui mai bine promovate… Deci spiritul critic este necesar nu numai în evaluarea prezentului, în evaluarea literaturii care se scrie azi, este necesar și în recuperarea unei istorii literare care înseamnă câteva decenii, înseamnă câțiva scriitori foarte buni, de aici. Mă gândesc la Liviu Damian, care îmi place foarte mult, la Gheorghe Vodă, la Ion Vatamanu, la Serafim Saka, nu doar Druță și Vieru. Trebuie să recuperăm și această parte istorică. Asta se face prin ediții, se face prin metabolizarea adusă de colocvii, de dezbateri, de mese rotunde, de monografii. (…)
Datorită Uniunii Scriitorilor, am încercat să demarăm niște proiecte care să suplinească absența unor programe de relevanță națională în România pentru anul care urmează. Chiar relansarea acestui Festival al nostru face parte din încercarea Uniunii Scriitorilor de a suplini absența previzibilă a unor proiecte culturale naționale care să marcheze Unirea de la 1918 – un eveniment extrem de important nu numai al Istoriei Românilor, ci și al Istoriei Europei, până la urmă. E un îndemn la seriozitate, la gravitate. Aș mai adăuga o expresie demonetizată: e nevoie de ceva mai multă unitate națională. 
Chișinău, 22 septembrie 2017
Pagini redactate de Aleutina SARAGIA și Sergiu VLASÎ