Categorii

Parteneri

„Singurătatea te bântuie cu timiditate” (Andrei Novac, Regula timidităţii)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Singurătatea te bântuie cu timiditate” (Andrei Novac, Regula timidităţii)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Voi menţiona dintâi, pentru cei care nu îl cunosc, că Andrei Novac este un poet tânăr (n. 1983): a debutat în volum la vârsta de 17 ani şi a publicat până în prezent șapte plachete. Cea mai recentă este Regula timidităţii
Regula timidităţii este şi poemul care deschide volumul. Sunt de acord cu Răzvan Voncu, care afirmă, într-o notă critică de pe coperta a patra, că poezia lui Andrei Novac nu este „de fapt, o mască a timidităţii”. Poemul liminar joacă mai degrabă rolul de artă poetică. În acest sens, mai relevante mi s-au părut ultimele versuri: „de mâine,/ o să salvez sunetele, direct pe geam,/ ca într-un insectar”. Astfel, sunt expuse câteva recuzite poetice la care va apela autorul de acum încolo: dorinţa de a salva „clipa cea repede”, apelul la intermedierea memoriei şi amintirilor, senzaţia permanentă că tablourile pe care le evocă sunt totuşi fragmente salvate din moarte. Altfel, tema morţii va acompania, în diverse ipostaze, materia cărţii. Imortalizarea şi mărturisirea unor senzaţii de care este obsedat poetul, un disconfort şi o stare de criză emană de la lectura acestor versuri de voită tensiune. Poemul conţine şi alte imagini şi metafore, devenite, vom observa, laitmotive: „…în fiecare dimineaţă/…/ te uiţi pe fereastră/ a trecut de mult ziua”. Ideea de a vedea începutul unei acţiuni sau fapt prin intermediul sfârşitului lor, reflectată în titlu, se conţine în poemul imediat următor, ca un sfârşit. Poemul descrie o lume, localizată în mai multe spaţii, lăsată undeva în urmă. Versurile „mână pusă peste frunte pentru rugăciune” şi „în iernile/ în care mă închinam” atestă încheierea unei epoci, a unui răstimp paradiziac, după care urmează altceva, încă imposibil de definit în nişte termeni clari şi pozitivi. Cum rezultă din primele texte, şi va fi confirmat de celelalte, Andrei Novac nu este poetul contingenţelor, al realităţii trăite cu beatitudine, ci mai curând al unei realităţi respinse, deşi în poem aminteşte despre „un oraş tăiat de apă”, care poate fi chiar Târgu-Jiu, oraşul natal. Atunci când am vizitat, o singură dată, acest oraş, am rămas magnetizat de râul Jiu, care îl traversează printr-o margine, un râu demn de o adevărată metropolă.
Trebuie spus că Andrei Novac este un minimalist al formelor: doar un poem depăşeşte mărimea de o pagină. Poetul nu se arată a fi adeptul descrierilor ample, al materiei aluvionare, care imprimă textului o dimensiune epică. Dimpotrivă, stilul său, care operează cu meditaţia şi senzaţia, îl conduce spre forme eliptice, esenţializate, uneori criptice. Poemul său nu reprezintă înfăţişarea realităţii, ci comentariul, punerea ei într-o ecuaţie proprie, încadrarea într-un sistem de simboluri. Deci nu realitatea, ci viziunea asupra ei. Meditaţia şi limbajul abstract sunt modalităţile preferate de proliferare a poeticităţii sale.
În carte, se desprind mai multe motive recurente: dispariţia spaţiului (nu există nici măcar spaţiul în care să mori), a orizontului, a luminii, reluarea ca inductor de oboseală. Se operează frecvent cu termeni ai deixisului: eu, tu, ceva, undeva, nimeni, niciodată. Unele poeme trădează momentul maturizării, produs instantaneu, şi începutul unei alte perioade: „am crescut,/ eşti om mare” (de acum înainte), apoi „am ajuns să nu mă închin înainte de culcare” (locul meu) şi „am înţeles că am voie să fac ce vreau” (sensibilităţi). Poezia e brăzdată de repere obsesive, precum ácele înfipte pe o imensă hartă. Poetul nu operează cu obiecte, ci cu nişte proiecţii, umbre sau alte substitute. În poezia parc, pentru a accede la frumuseţe, „trebuie să cobori câteva trepte”, iar „aşternuturile vieţii” „respiră” doar alături de „umbra” „fiecărui gest”. 
Gândurile despre moarte constituie un fel de cunună meditativă. Moartea apare ipostaziată pe toată întinderea culegerii. Abordarea e în tradiţia poeziei argheziene: moartea ca realitate empirică şi în calitate de concept al religiei creştine. Această situaţie duală este prinsă în poeme precum toate au un trup, moartea nefiresc de naturală ş.a. 
Privite din acest racursiu, poemele comportă şi o încărcătură escatologică. Pustietatea, frigul şi monotonia completează tabloul dezolant al lumii: „cade prima zăpadă a acestei ierni,/ s-a făcut frig/ şi nimeni nu vorbeşte” (rană); „de acum înainte nu sunt decât ferestrele/ pe care tu ţi le deschizi către mare” (de acum înainte). Viziunile negre generează figuri ale contradicţiei şi paradoxului: „o femeie frumoasă/ care fuge de moarte” (eşti). 
O astfel de poezie, scurtă, concentrată, nelipsită de ermetism, are aspectul de aforism. Acesta cuprinde întreaga poezie sau e plasat de cele mai multe ori la final, ca o concluzie generică: „se vor aşeza alte urme alte timpuri/ nu o să mai exist” (opţiune).
Tehnica îndrăgită a poetului este poemul rizomic. În aşa fel, poemul e un puzzle care ilustrează o pictură abstractă şi conceptuală. E procedeul lui Bacovia din Comedii, în fond. Andrei Novac dezarticulează şi dezorganizează şi el universul poetic. La Bacovia ideile veneau din diferite sfere, deseori divergente, ca să-şi găsească loc sub umbrela poemului. E ca şi cum poetul – Bacovia sau Novac – ar oferi elementele, rămânând ca întregul să fie înjghebat de cititor: „…fiecare atingere e un punct sensibil/ al fiecărei vieţi,/ tu întorci toate bluzele pe dos/ au trecut ceva ani de atunci” (cu ochi deschişi).
Poemele mai lungi sunt epifanii, în care se adună, vag, detalii biografice, unele din copilărie. Aflăm că viaţa ar fi putut avea un curs şi un ritm, dar intervine „frigul” sau „ninsoarea”, modulatori şi, totodată, simboluri ce semnifică deviaţia. Punctele culminante ale acestor texte reprezintă declicul, răsturnarea, mutaţia. Sursa lor pare a fi de ordin existenţial: modul de viaţă constrâns şi, în acelaşi timp, asumat, lipsa unei perspective: „acum, îmi închid haina la toţi nasturii/ nu mai aştept nimic” (despre el). Cum se observă şi din titlu, personajul liric ia distanţă, privindu-se dintr-o parte: „fereastra pe care o deschid/ nu duce nici către moarte, nici către lumină” (niciun spaţiu înainte de toate şansele). Acţiunile pe care le întreprinde personajul nu apar impuse din exterior, ci sunt alegerea deliberată a lui.
Obiectele realităţii trec prin filtrul memoriei, timpul utilizat este cel trecut, iar prezentul are doar valoare gnomică. Referinţele la actualitate implică numaidecât prezentul gnomic: „în lumea de azi/ nu ai voie să te revolţi/ ai voie să uiţi/ pentru mai mult echilibru” (a). Sau: „nu mă ascund niciodată/ în şoaptele măştilor/ pe care tu le aşezi peste faţa ta” (aceasta este). Dialogul eu-tu, frecvent în creaţia poetului bucureştean, e un dialog reclamat de simţul singurătăţii. 
Poemele sunt egale între ele. Toate contribuie în măsură invariabilă la edificarea lumii sale poetice. Sunt ca şi inelele dispuse proporţional în secţiunea unui copac. Voi cita ultimul poem pentru a ne situa mai sigur în câmpul axiologic: „azi, după ce a rătăcit soarele,/ ne-am îmbrăcat în hainele curate,/ aşezate pe scaunul din faţa patului,/ am ieşit din casă/ sprijinindu-mă pe umbre,/ prima mea apropiere/ de lume/ este strâns legată de buzele ei,/ din buzunare am început să arunc nisip/ ca să nu mă rătăcesc/ când o să vreau să mă întorc” (acasă).
Andrei Novac scrie acum o poezie economicoasă în mijloace, ternă în viziune, aproape spartană, prinsă în clamele câtorva teme şi motive. Transpare undeva şi o crispare, motivată de tranziţia poetului de la tinereţe spre maturitate (un poem e intitulat treizeci, iar expedierea la vârstă e cât se poate de transparentă). 
_______
Andrei Novac, Regula timidităţii. Pitești, Ed. Paralela 45, 2016