Categorii

Parteneri

Simbolismul religios într-o fantezie romanescă (Moni Stănilă, „Țipă cât poți”)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Simbolismul religios într-o fantezie romanescă (Moni Stănilă, „Țipă cât poți”)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

De mai mulți ani, romanul a devenit o specie literară privilegiată și suprasolicitată. Unele edituri nu mai publică altceva în materie de literatură decât roman. Măcar parțial, unii scriitori au început să își adapteze lucrările ca să le integreze în categoria de roman. În felul acesta, genul romanului a devenit extrem de permeabil, generos, încăpător.
Romanul lui Moni Stănilă, Țipă cât poți, face parte din ceea ce s-ar numi convențional „roman de frontieră” sau „roman înglobator” (am putea admite și alte sintagme generice). Romanul (așa stă scris și pe pagina de gardă) include fragmente de ficțiune, pledoarie jurnalistică și religioasă, confesiune cu tentă mai mult sau mai puțin biografică, exprimare aforistică, sentințe, intertextualitate, textualism, poezie ș.a. Dacă Moni Stănilă ar fi trăit în epoca renascentistă, ar fi scris tractat sau dacă ar fi trăit în perioada lui J. J. Rousseau, ar fi scris Confesiuni, dar pentru că ea este contemporana noastră, scrie roman.
Romanul începe cu o scenă tradițională, de descriere a unei zile de viață privată, în care vom regăsi zbaterile omului contemporan, dar mai ales ale unui scriitor timorat că, pe lângă exercițiul scrisului, trebuie să facă un job, trezindu-se în fiecare dimineață cu acest gând sufocant. Astfel, facem cunoștință cu protagonista Una (Stanilovski), care hotărăște într-o bună zi să își schimbe patul din apartament. Prin intermediul acestei schimbări de mobilier, autoarea ne introduce puțin câte puțin în ambianța simbolică a romanului. Odată cu scoaterea afară a patului vechi și instalarea unuia nou, Una simte și ea nevoia unei schimbări mai radicale și hotărăște să evadeze din lumea care începe să o strângă tot mai tare și să o dezlocuiască. Ideea schimbării de ambianță este accentuată și de priveliștea de la balcon, inestetică, anostă sau chiar sordidă, pe care este nevoită să o contemple zilnic. „În direcția în care privește e foarte multă hărmălaie. Câțiva oameni ai străzii se împing și se bat. În jurul lor sunt sticle goale, semințe, felii de pepene verde.” (p. 8) Trebuie spus că tema evadării reprezintă o constantă a creației lui Moni Stănilă nu numai în proză, ci și în poezie.
După unele mici aventuri, Una își face bagajele, își ia bilet la avion și aterizează într-o pădure din Cehia, mai exact într-o poieniță, care va deveni poienița biblică. Din momentul acesta, începe romanul propriu-zis. Pista realistă nu este abandonată definitiv, ci împletită într-un cadru mai larg, pus sub semnul simbolicului. Una se întâlnește aici cu alte două personaje: Noua și Drei (citit în germană). Semnificația tuturor personajelor se va clarifica într-o măsură oarecare când, în finalul romanului, va fi introdus încă un personaj pentru a încheia, în felul acesta, paradigma. Deși romanul dovedește o structură și un conținut eclectice, autoarea a ales anume forma romanului pentru a opera cu ambiguitățile. Echivocul de sorginte literară va însoți traseul personajelor și chiar multe dintre gândurile scriitoarei exprimate pe parcurs.
Pe de o parte, ținând seama de încărcătura religioasă puternică a romanului, Una, Noua și, în fine, Alta constituie ipostaze romanești ale treimii. Ideea este că omul trebuie să se primenească (chiar și în ultima secundă de viață, cum spune într-un pasaj) pentru a deveni în cele din urmă altul, chiar dacă va deveni altul, așa cum se sugerează, într-o altă dimensiune. Cealaltă dimensiune este descrisă în termeni poetici, după ce se vorbește despre moarte. Parabola evanghelică a bobului de grâu care trebuie să putrezească pentru a da rod este ilustrată în felul următor: „E înfricoșător să simți că ești doar tu și cerul, să conștientizezi că lumea poate dispărea pentru tine și tu pentru ea. Dar e atât de necesar! E atât de necesar, crede-mă! Nimic nu te ajută mai mult ca asta, să poți trăi fără ceva fix sub picioare. Sprijinul tău să fie ape mișcătoare, reazemul tău să fie cerul îndepărtat. Uite, abia acum ești un om puternic.” (p. 141) Pe de altă parte, Una, Noua și Drei pot fi interpretate și drept ipostaze ale uneia și aceleiași ființe, înfățișate la vârste diferite sau în circumstanțe diferite. De unde narațiunea se face când la persoana I, când la persoana a III-a. Sau scena în care Una o visează pe Noua și i se adresează „draga mea altă față” (p. 81). Ceva mai încolo, Drei apare ca un fel de sosie din viitor a Unei: „Una a văzut-o pe Drei călare cum dădea ture în jurul poieniței. Înapoia calului alerga Bambi cu picioarele din spate mai la stânga decât restul corpului. Alerga după cal, cum odinioară cu orele după bicicleta Unei.” (p. 119) Pentru a înțelege mai bine semnificația acestui fragment, trebuie să amintim că Una povestise despre câinele ei Bambi, cu care și-a petrecut copilăria și care a murit în condiții neelucidate.
Romanul nu este narativ, ci construit mai curând ca o platformă în care sunt expuse o serie de idei – toate având un back-ground religios. Scriitoarea se înfățișează ca o doctrinară care își apără credința. De aceea, motivațiile ei se subsumează preceptelor religiei ortodoxe. Din această perspectivă, opera lui Moni Stănilă se prezintă ca un mix eseistic-publicistic și moral-religios, întrepătruns reciproc.
Bunăoară, tema apărării animalelor ocupă un loc important în carte. După ce prozatoarea denunță apucăturile rapace ale unor indivizi care omoară animalele sălbatice fără necesitate stringentă, afirmă dreptul omului de a fi carnivor (în defavoarea trendului vegetarian sau vegan), căci animalele trebuie totuși sacrificate în ideea că este mai bine ca un animal să trăiască un an de zile decât să nu trăiască deloc. Într-un sens apropiat sunt paginile consacrate senzației de foame, prin care se distinge corporalitatea, în definitiv, omul ca ființă terestră.
În roman au fost risipite mai multe observații, pe care autoarea încearcă să le valorifice. Să exemplificăm câteva:
„Nu cred că un om începe să îți placă treptat. Îți place deodată.” (p. 63)
„Ceea ce nu ne putem aminti nu am trăit.” (p. 153)
„Doar ca om o pot lua de la capăt. La orice vârstă. Chiar și în ultimul minut de viață. În ultima secundă. Resetare. Se poate. Deci ca om, da, pot să-mi ofer un nou început. Ca femeie sau bărbat, nu. O a doua căsnicie, când deja ești semi-funcțional, o a doua facultate pe care nu o vei folosi. Nu, nu o iei de la capăt. Suntem mințiți!” (p. 166)
Într-un loc, scriitoarea inserează o mostră de jurnal, fiind convinsă că „nu trebuie să notezi fiecare lucru”, iar acum „ar ști cum să îl facă” (p. 151): „9 februarie 1987. Călduț, zăpadă, puțini nori deasupra dealului Vidra. Tort de albuș. Trei perechi de ciorapi. 142 cm. Păr până la umeri. Mama tânără, slabă, frumoasă. 3 septembrie 1993. Cu tata după castane în Grădina Mare. 18 grade. Flori galbene pe câmp. Frunze moarte în pădure. Miros de frunze brumate. Fericire, durere pe picioare. Adidași rupți. 15 aprilie 1994. Primul sărut. Greață, scuipat în casa scării. Convingerea că impuritatea e valoroasă.” (p. 152)
Mai trebuie semnalat un amănunt: în timp ce mai mulți scriitori români de pe ambele maluri ale Prutului schițează distopii în opera lor, Moni Stănilă prezintă prospectul unei utopii.
Țipătul, utilizat în titlu, apare în câteva secvențe. El face parte atât din obsesiile și fricile exprimate („Una se simte foarte rușinată de fricile ei. Stupide. Cel mai tare Una se teme că va fi îngropată de vie... Își imaginează uneori cum se trezește cu mișcări leneșe din somn, vrea să se ridice și dă cu capul de-o scândură. Deschide ochii: beznă; întinde mâinile: perete; vrea să se ridice: n-are unde; strigă: n-o aude nimeni.” p. 101-102), cât și din concepția generală a romanului, finalizată cu procesul de transformare finală/renaștere a Unei, descris asemănător cu fragmentul anterior și, totodată, diferit: „Una s-a răsucit prin amestecul de apă și aer. Ceva din expresia ei de început străbătea străveziul niciundelui. Ca o impresie mai degrabă. Nu tocmai realitate. Una s-a răsucit din nou, mișcând nemișcarea din jur. Lumina părea că e în creștere, dar parcă tot doar o impresie era. Se apropiau malurile? Una s-a oprit brusc, s-a încruntat, s-a ridicat în picioare în amestecul de apă și aer și cu o mișcare hotărâtă a palmelor și-a șters toată ghidușia de pe față. Apoi a țipat cât a putut.” (p. 168)
Nimic mai firesc de a vorbi despre viață, moarte, dar mai ales despre ce va fi dincolo/mai departe decât o formă literară.
_______
Moni Stănilă, Țipă cât poți, roman, Ed. Polirom, Iași, 2020