Parteneri

Sibylle Lewitscharoff, „Apostolov” sau un alt fel de road-trip novel

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Sibylle Lewitscharoff, „Apostolov” sau un alt fel de road-trip novel

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Romanul Apostoloff al scriitoarei germane Sibylle Lewitscharoff – care, la vremea apariției, în 2009, a trezit controverse și s-a ales și cu premiul Târgului de Carte din Leipzig – a apărut recent, în iunie 2016, la Editura Cartier, în traducerea românească a lui Alexandru Al. Șahighian. Traducătorul și-a motivat re-slavizarea numelui personajului care dă titlul romanului – Apostolov (titlul sub care apare în versiunea românească) – prin faptul că aceasta ar fi grafia firească în țările slave, personajul fiind bulgar.
Suntem destul de familiarizați cu romane și filme a căror acțiune are loc pe drum – un drum lung sau mai puțin lung cu mașina; aceasta e și axa de bază a romanului Sibyllei Lewitscharoff, pe care se înfășoară flash-back-uri și divagații care îl fac să fie altceva decât un road-trip novel obișnuit.
Reconstrucția fabulei pare destul de simplă. Naratoarea și sora ei cu doi ani mai mare, fiicele adulte ale unui medic bulgar emigrat în Germania și care s-a sinucis câteva decenii în urmă, au primit o propunere. Unul dintre ultimii rămași în viață din comunitatea de bulgari emigrați în Germania după al Doilea Război Mondial, omul de afaceri Tabakoff, a investit milioane de euro în aducerea acasă a osemintelor prietenilor lui decedați. Acestea urmează să fie comprimate printr-un procedeu criogenic și transportate, în lux, de-a lungul câtorva țări, până la Sofia, unde să fie reînhumate într-un mormânt comun. Tabakoff e gata să plătească sume imense pentru a convinge moștenitorii să accepte acest plan și să-l însoțească, în limuzine negre, parte a cortegiului funerar.
După ce s-au târguit cât au putut, mimând atașamentul față de tatăl lor și de mormântul acestuia, surorile, ajunse în Bulgaria, reiau legătura cu rudele, vecinii și prietenii vechi – inclusiv cu Ruben Apostolov, care decide să le ducă cu mașina prin Bulgaria, într-un tur în care să le arate țara lui și să le povestească despre ea. Surorile acceptă din nou. Și această călătorie cu mașina este prilejul unei înșiruiri de mici povești, divagații și reflecții.
Naratoarea e directă, cinică și inten­ționat neplăcut impresionată de ceea ce vede în Bulgaria – și de ceea ce-i povestește Apostolov –, dar, și aceasta este axa emoțională a cărții, formulează o serie de remarci pline de ură despre tatăl ei mort, unele exprimate în conversație, altele rămânând doar în monologul ei interior și în descrierea viselor. Prin contrast, sora ei mai mare e tactul întruchipat – dispusă să asculte atent și să salveze situația. În același timp, între cele două există o legătură foarte apropiată și o înțelegere la nivel visceral, însoțită de acceptare reciprocă necondiționată. Intensitatea urii naratoarei față de tatăl ei, sinucis la 43 de ani (și aici Sibylle Lewitscharoff face uz de propriile experiențe biografice), e dublată de intensitatea acceptării și empatiei față de sora ei – ambele au referințe culturale similare și moduri similare de a reacționa la situațiile prin care trec, diferite fiind doar formele de exprimare a acestei reacții și stilul de interacțiune.
Respectiv, în toată această dezlănțuire de ură și mici meschinării intenționate, sora mai mare privește cu detașare și amuzament la ieșirile surorii mai mici, iar Apostolov le rabdă stoic, continuând, prin zelul de ghid și de patriot pasionat de ceea ce consideră ca fiind lucrurile frumoase și specifice ale țării sale, să ofere noi și noi prilejuri pentru ironii dintre cele mai dure.
(Într-un fel, în acest zel patriotic al lui Apostolov se pot recunoaște aproape toți est-europenii care își asumă identitatea națională constituită începând cu secolul XIX: „mândri” de propria imagine și de istoria „glorioasă” a țării lor – cu cele mai dure lupte și cei mai mari eroi –, se transformă în regurgitatori de clișee și purtători involuntari ai unei propagande care, atunci când o remarcă la alții, li se pare dezgustătoare.)
Naratoarea ni se prezintă drept genul de partener de conversație ireverențios și lipsit de inhibiții, care trezește simpatie anume prin încercarea de a nu fi simpatic deloc, ba chiar de a lua în derâdere, asumat, lucrurile pe care punem cea mai mare valoare; un alt personaj, construit în același mod, intră, pe parcurs, într-un fel de complicitate cu ea – o conversație în care ambii fac paradă de cinism, „citindu-se” unul pe altul și simțindu-se spirite afine. O parte din succesul acestui mod al Sibyllei Lewitscharoff de a-și prezenta naratoarea este faptul că, în calitate de cititori, avem senzația că „știm mai bine” ce e cu ea decât ea însăși; astfel, suntem tentați să credem că proiectează asupra Bulgariei resentimentul față de tatăl ei, că ura față de tatăl care s-a sinucis e grila prin care privește la țara lui de proveniență. Această impresie ni se constituie din micile narațiuni despre el, despre atitudinea față de el a prietenilor / colegilor, despre vizita din copilărie la rudele rămase în Bulgaria, din visele în care este continuu prezent.
Tonul conversațional al romanului – mergând de la forme colocviale la asociații libere, metafore extinse și la reflecții neașteptate și naturale pe teme precum specificul icoanelor ortodoxe, filosoful german Hans Blumenberg (tema următorului roman al autoarei) sau posibila susținere nevăzută a lucrărilor oamenilor de către îngeri – contribuie și el la constituirea treptată a acestei imagini a naratoarei. Dincolo de idiosincraziile și sarcasmul ei – uneori sincere, uneori mimate, uneori folosite ca reacție de apărare – vedem un strat de luciditate, empatie, vulnerabilitate chiar.
Această parte mai tandră a naratoarei se face din ce în ce mai simțită spre final, pe măsură ce-și dă seama că între sora ei și Apostolov a început să se înfiripeze o idilă. Alege să nu mai enerveze intenționat, își temperează discursul, devine tot mai discretă, le lasă celor doi timp – pentru că, din motive conjugale, continuarea acestei aventuri este imposibilă. Într-un fel, această relaxare a atitudinii poate fi privită ca o acceptare simbolică a Bulgariei și, în același timp, o transformare a naturii urii față de tatăl ei – fraza de încheiere a romanului fiind: „Îmi zic că nu iubirea îi ține pe morți în șah, ci numai o ură nutrită cordial”.
Atent construit și atent frazat, Apostolov nu e o lectură facilă, un alt road novel printre atâtea, ci utilizează abil mai multe stereotipuri ale genului, pentru a descrie teme precum dragostea / ura filială / fraternă, reacția la alteritate sau chiar pentru a decripta probleme sociale (corupție, mizerie, inadaptare).
________
Sibylle Lewitscharoff, Apostolov (roman). Traducere de Alexandru Al. Șahighian. Editura Cartier, 2016
 
 
Sibylle Lewitscharoff s-a născut la Stuttgart, dintr-un tată medic de origine bulgară și o mamă germană. Tatăl ei s-a sinucis pe când Sibylle avea nouă ani. Scriitoarea a făcut studii de religie la Free University of Berlin, a locuit la Buenos Aires și la Paris, înainte de a reveni la Berlin, unde a lucrat o vreme contabil. Și-a început cariera literară scriind texte pentru radio și piese de teatru la microfon. Prima sa carte, 36 Gerechte, a apărut în 1994. În 1998 a publicat primul roman, Pong, pentru care a obținut Premiul Ingeborg Bachmann.
Titlul romanului Consummatus, apărut în 2006, derivă din ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce: consummatum est (Evanghelia după Ioan). Protagonistul romanului, profesorul de germană Ralph Zimmermann, își derulează monologul interior stând într-o cafenea din Stuttgart, într-o zi de sâmbătă. Evocă accidentul în care au pierit părinții săi, se gândește la prietena sa Johanna (Joey) și la unele vedete ale artei pop, precum Andy Warhol, Jim Morrison și Edie Sedgwick.
Romanul Apostoloff are o tramă cu caracter autobiografic. Cartea a câștigat premiul Târgului de Carte de la Leipzig și Premiul Marie Luise Kaschnitz. Alte scrieri ale aceleiași autoare: romanul filozofic Blumenberg (2011) și policierul Killmousky (2014). Sibylle Lewitscharoff este și autoarea unor eseuri și discursuri publice care au stârnit dezbateri aprinse în mediile culturale germane.
Criticul literar Ulrike Veder o plasează pe Sibylle Lewitscharoff în tradiția realismului magic: „scriitura sa îmbină cunoașterea profundă a vieții și firii omenești cu un stil de exprimare agreabil, care nu doar jonglează cu locuțiuni și cuvinte, ci creează o limbă germană nouă”. (Prezentare de Nina SCUTARU)