Mă uit peste însemnările mele de cinefil din ultimii ani. Am pus note mari și, uneori, am oferit prea generos superlative unor filme. Multe s-au estompat și nimic din ce rezistă în memoria mea – o secvență, o imagine dintr-un film pe care s-o pui într-o ramă… – nu se compară cu „Cernobîl”, serialul produs de HBO în parteneriat cu Sky UK (regie Johan Renck, scenariu Craig Mazin). Sunt copleșit. O capodopera cinematografică, după părerea mea, a ultimului sfert de secol. Un film făcut profesionist, aproape ireproșabil și, peste toate, încărcat de o valoare morală de care te atașezi și în care crezi. Un film care te exprimă, te mărturisește, te ia ca martor…
Dar mai întâi spune – simplu, inteligibil, pe înțelesul tuturor – adevărul despre catastrofa nucleară de la Cernobîl din 26 aprilie 1986. Un dezastru cauzat de o eroare de construcție a reactoarelor de tipul RBMK-1000 și de… ideologia criminală sovietică care nu punea niciun preț pe securitatea și viața oamenilor.
Filmul reconstituie amănunțit, în detalii, istoria acestei catastrofe monstruoase la stația atomică de la Cernobîl, consecințele/pericolele ei grele pentru oameni și mediu și încercările disperate de a le diminua. O dramă care trece treptat într-un film horror. De la primele imagini te cufunzi într-o atmosferă de groază lipicioasă. Ingineri tineri în halate albe, agitați, cu priviri îngrijorate, discută nervos într-o sală a stației atomice, de unde sunt controlate activitățile reactorului; pompieri care aleargă să stingă un simplu incendiu (așa li s-a spus și asta cred că fac); oameni obișnuiți – adulți și copii – stând pe pod, la balcon, în stradă, admirând un foc frumos în depărtare (reactorul stației arzând). Sunt încă în viață, dar sentința le-a fost semnată. În câteva săptămâni vor muri toți în chinuri groaznice.
Serialul HBO arătă cum e să mori de radiație… Este, în sens mai larg, un film despre sfârșitul lumii. Din nou, unii poate pentru prima dată, vom înțelege cât de fragil e globul pământesc cu care noi, oamenii, mai ales politicienii, jonglăm iresponsabil. Dacă vom reuși să evităm un război nuclear, nu e deloc sigur că nu ne vor doborî problemele de mediu pe care ni le-am creat cu o inconștiență criminală.
 
* * *
Filmul e și o radiografie a fricii care îl terorizează și mutilează pe om. Toți trăiesc sub teroarea acestui sentiment. Unii se tem că îi vor pierde pe cei dragi, pe cei apropiați, alții se tem pentru viitorul copiilor lor, sunt și dintre aceia care tremură că vor rata o avansare sau că vor fi condamnați pentru că au greșit… Frica e copleșitoare și acaparantă, trece și dincoace de ecran.
„Cernobîl” e și o necruțătoare radiografie a Uniunii Sovietice, a sistemului sovietic construit pe minciună și false valori. Lozincile mobilizatoare la luptă pentru construcția comunismului și leninismului cu care sunt ornate zidurile școlilor și clădirilor administrative din Cernobîl, Prîpeat și alte localități expuse calamității o pun într-o lumină sinistră, de ironie abisală. Prețul minciunii de partid și de stat (erorile ascunse la proiectarea reactorului, folosirea unor materiale de construcție/asamblare mai ieftine, goana după ordine și urcușuri în ordine ierarhică etc.) sunt sutele de mii de vieți pe care le-a răpus Cernobîlul. Două secvențe din film care ilustrează chipul monstruos, deopotrivă complexat și mincinos al sistemului: 1. Gorbaciov, artizanul perestroikăi, iritat, înfuriat privind titlurile de pe prima pagină a presei din Occident despre explozia de la Cernobîl (totuși, s-a aflat!); 2. Aparatele-robot importate din Germania (Germania de Vest!) pentru a curăța acoperișul stației. Aparatele au fost aduse, dar ele nu funcționează, pentru că nemților nu li s-a spus adevărul despre nivelul uriaș al radiației de la stația atomică. Negociatorii sovietici au mințit, nu puteau să recunoască amploarea accidentului, aruncând astfel o umbră asupra întregii industrii sovietice a energiei nucleare. În locul roboților, prea slabi ca să poată funcționa în condiții de radiație sporită, pentru curățarea acoperișului au fost folosiți oameni, militari în termen – bio-roboții, cum și se spune în film.
 
* * *
Trei interpretări absolut memorabile ale serialului: Jared Harris în rolul profesorului Valeri Legasov (savantul fizician care a supravegheat tot ce s-a făcut pentru neutralizarea efectelor catastrofei, stând în zona contaminată, și a spus lumii adevărul despre cauzele dezastrului nuclear); Stellan Skarsgard în rolul ministrului Boris Șcerbina (o evoluție extraordinară în viața reală și în film – de la un birocrat încăpățânat care vrea să „rezolve problema” cât mai rapid, pentru a raporta partidului, spre un Om care se sacrifică în numele adevărului), Emily Watson în rolul Ulianei Homiuk, o specialistă în domeniul nuclear din Belarus (singurul personaj inventat) – Skarsgard și Watson au mai jucat împreună și aș aminti de cuplul psihedelic pe care l-au format în Breaking the Waves, al lui Lars von Trier. De data aceasta realismul partiturilor lor te șochează. E insuficient să spui că joacă admirabil, fiecare creează chipuri puternice, complexe.
 
* * *
Să privești „Cernobîl” e chinuitor, e o probă de rezistență pentru mulți dintre noi – știi, ești conștient că ceea ce vezi nu este o ficțiune, o halucinație, știi că aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat chiar în proximitatea noastră, că am fost și noi, fără să o fi aflat, fără să fi avut un cuvânt de spus, parte a acestui scenariu oribil. Dozajul, știința autorilor de a prezenta suferința cu o anumită pudoare, cruțând, neforțând limitele spectatorului. Secvențele de peisaj post-apocaliptic când sunt exterminate toate animalele rămase în gospodării după evacuarea locuitorilor. Nu ne sunt arătate zvârcolirile/zbaterile agonice ale bietelor vietăți împușcate, ci doar ochii, privirea îngrozită a celui care vede aceste scene. Încă o partitură actoricească memorabilă.
 
* * *
Reconstrucția în film a acelei epoci este admirabilă. S-a lucrat atent la detalii. Case, obiecte, mașini, haine… O lume în care ai trăit și pe care o redescoperi, răvășit, după atâția ani.
 
* * *
Și, să nu uit, o recomandare pentru cei care încă n-au reușit să-și facă timp pentru „Cernobîl”. Serialul, cele cinci episoade de câte o oră, trebuie privit – se admit mici pauze pentru un ceai, o cafea – fără a întrerupe prea mult ritmul vizionării. Filmul suedezului Johan Renck și a americanului Craig Mazin are logica unei opere de artă cu o riguroasă carcasă interioară și cu un mesaj care schimbă ceva în noi. Irevocabil.