Motto: Ajung să procedez cu cuvintele cum proceda mama cu ouăle pentru cloşcă: ridica fiecare ou cu o mînă, încropea un paravan cu palma celeilalte mîini şi se uita lung în lumină la el, ca să se asigure că e fertil. (Fragment de răspuns la o anchetă a revistei „Steaua”) 
 
Pot vedea sau trăi de multe ori o realitate (om, peisaj interior sau din afară, întîmplare) pînă ce inima ei să-şi facă loc în pămîntul minţii mele ca sămînţă a unei viitoare poezii. Dar uneori e posibil să o „văd” dintr-o dată, deci să-mi trezească brusc o revelaţie, o idee, o stare de spirit anume, care devin atît de copleşitoare, de obsedante, încît nu mă pot elibera de ele decît scriind. Ca să le pun în pagină, deseori la mare distanţă în timp de la momentul naşterii lor, fac un multiplu efort de selecţie a cuvintelor.
Întîi le caut, brut, pe cele care să prindă cît mai exact acea realitate, să zicem: aluneca, plutea sau înota? s-a ivit, a ţîşnit sau a făcut un salt? ceaţa era verde, albastră sau argintie? vîntul era obraznic, agresiv sau dulce? Etc. Încerc să descriu exact realitatea aceea văzută direct sau cu ochii minţii mele fiindcă numai ea – cu nişte linii anume, cu o mişcare anume, cu o culoare sau un miros anume – mi-a trezit acea stare de spirit/ revelaţie/ idee. Ea şi nu alta a fost... „madlena”.
 
Apoi urmează alt palier de selecţie a cuvintelor.
Iată două sinonime, două cuvinte desemnînd acelaşi lucru, cădere de apă: cataractă şi cascadă. Dar ce uriaşă deosebire între ele pentru mine: cataracta mă trage în adîncuri întunecate, bolovănoase şi reci, în timp ce cascada mă înfăşoară cu unde mici de aer proaspăt, cu pulbere fină de apă în irizările curcubeului, cu sunete vitale, optimiste! Sau: a fugi şi a alerga: primul îmi sugerează mai curînd îndepărtarea de o realitate sumbră şi apăsătoare, al doilea, mai curînd trecerea printr-o/ apropierea de o realitate îmbucurătoare. Sau: dintre fiindcă şi deoarece îl prefer întotdeauna pe primul; pe al doilea, care îmi sună nesuferit de pedant, de „savant”, îl simt potrivit mai curînd pentru proză şi, la limită, doar pentru un context ironic. Sau: între a apăra şi a proteja îl aleg cel mai adesea pe a apăra, pentru că el întinde imediat două aripi enorme, protectoare deasupra capului meu ori al personajului din text. Sau: burta îmi pare... grasă, ţanţoşă, expune şi se expune, pe cînd pîntecul e mai discret, mai intim, dar, mai cu seamă, ocrotitor...
 
Şi vecinătăţile mă obligă la o selecţie. Vecinătăţile lingvistice sînt pentru mine la fel de importante, de decisive, ca şi cele dintre culori, să zicem. Un substantiv ca amurg spune şi singur ceva, e drept, doar că un ceva neutru, impersonal: asfinţitul soarelui etc. Însă dacă adaugi lîngă el adjectivul violet, substantivul amurg se impregnează şi de toate vibraţiile culorii în sine, şi de rezonanţa ta subiectivă la această culoare şi la rumorile unui astfel de amurg (care anunţă ploaia, sau care are ceva inefabil, sau care e sumbru etc.); pe scurt, cuvîntul amurg se impregnează puternic de „culoarea” cuvîntului violet...