La 65 de ani și cu peste 16 volume publicate – atât romane, cât și poezie sau teatru – Ralf Rothman se numără printre cei mai apreciați scriitori germani contemporani. Dovadă stau atât numeroasele premii primite (peste 23, de la Premiul Heinrich-Böll, în 2005, la Kleist, în 2017), cât și traducerile în limbi de circulație internațională. Printre temele sale predilecte se numără singurătatea, alienarea pe care o aduc schimbările sociale, duplicitatea morală, traumele iscate de lupta cu un destin potrivnic. Toate acestea se regăsesc într-o măsură mai mare sau mai mică în romanul Murind când vine primăvara, apărut în 2015 și publicat în română doi ani mai târziu, în colecția de cărți musai a Editurii Art, grație traducerii impecabile semnate de Alexandru Al. Șahighian.
Cartea de față e ceea ce am putea numi un antiroman de război, înfățișând prin ochii unui adolescent care nu a împlinit încă 18 ani ororile unei conflagrații într-un moment în care deznodământul (în cazul de față, capitularea naziștilor și înfrângerea aliaților lor) este cât se poate de limpede. Protagonistul, Walter, alături de prietenul său Friedrich (poreclit Fiete), ajung să fie racolați de trupele SS, care străbat în lung și-n lat o țară pustiită de foame în căutare de carne de tun. Episodul „luării la oaste”, deși nu conține deloc violența și duritatea unora care vor urma, e poate cel mai încărcat de tensiune. Cei doi băieți merg cu iubitele lor la o petrecere organizată de militari, crezând că-i vorba doar de un concert de fanfară, ceva băutură, dans și distracție, fără să bănuiască nicio clipă că delectarea de-o seară le-ar putea fi fatală. Tot momentul este construit cu măiestrie, de la dialogurile tot mai aprinse (inclusiv de aburii alcoolului), până la dez-vrăjirea audienței printr-un discurs al unui lider nazist care își dă pe față intențiile. „Dragi prieteni, știu că vreți să vă reluați dansul. Vreți să petreceți și să mai uitați de griji, o meritați din plin, îndată veți și dansa. Îngăduiți-mi să mai spun doar atât: vremurile-s grele și pline de privațiuni, dar după cum ați auzit adineauri: alții îndură suferințe încă mai mari, privațiuni încă mai dureroase, și nu vom pregeta să le oferim sprijinul nostru. N-am fi decât o obște netrebnică a patriei noastre dacă, auzind aceste relatări despre sacrificiu și eroism dezinteresat, ne-am continua viața de până acum, spuse și făcu o mișcare cu brațul, arătând spre soldații înșirați lângă pereți. Cine dintre noi, în noaptea asta, i-ar putea trimite înapoi pe front și-n focul luptei pe-acești bărbați curajoși, gata să se sacrifice, cine-ar putea pleca de-aici acasă ca și cum n-ar fi fost decât o seară de dans, un moment oarecare fără destin, fără obligații? O, nu, dragi prieteni, așa ceva nu există! Și noi îl slujim pe Führer, și noi avem onoare și lealitate, pe care niciun dușman nu are voie să le calce-n picioare. Vom lupta până la ultimul glonț, asta-i deviza, mai bine morți decât înrobiți, și de aceea… […] De aceea, dragi prieteni, propun ca fiecare bărbat prezent la această serbare, fie el tânăr sau mai în vârstă, care-și iubește familia și glia și care-i în stare să ia în mână o pușcă, să se înroleze voluntar încă din seara asta în rândurile glorioasei Wafen-SS. Pur și simplu, le suntem datori eroilor noștri de pe front. Cu pumnii proptiți în șolduri își coborî bărbia și preț de câteva clipe s-ar fi părut că brusca tăcere paralizase publicul. Nu clipea nimeni, nu mișca o mână, doar ici-acolo se mai învălătucea câte-un firicel de fum de țigară.” (p. 46) Ralf Rothman reușește să surprindă în timp real un carusel de emoții nedisimulate și să creeze totodată un soi de mise-en-abîme care explică și titlul romanului – inutilitatea morții, lupta deșartă, destinul sumbru care învinge logica elementară la masa verde.
Războiul văzut prin ochii unor tineri ca Walter sau Fiete nu e nicidecum cel pe care ni l-am putea închipui. După ce treci de jumătatea cărții și-n plan militar nu se întâmplă mai nimic, îți dai seama că luptele propriu-zise reprezintă în fapt doar unele secvențe foarte scurte și intense, venite uneori ca izbăvire pentru niște bieți pioni care nu mai pot suporta lipsurile și încrâncenarea. Restul de momente sunt intermezzouri apăsătoare, în care așteptarea atinge adesea cote paroxistice. De asemenea, abundă crâmpeie de viață haotică pe care scriitorul german le surprinde fidel: execuții sumare ale unora considerați (adesea pe nedrept) trădători sau partizani, corespondența venită pe front, introspecții, tururi prin cantine imunde pentru invalizi, raiduri de aprovizionare.
Din punct de vedere stilistic nu mă feresc să spun că Rothman scrie impecabil. Frazarea este excelentă, la fel și alternanța între dialog, povestire și descrieri, personajele (până și cele episodice) sunt incredibil de fin conturate, nimic nu pare nici gratuit, nici forțat, nici tezist. Din fiecare pagină, oricât de dură, răzbate o naturalețe fără cusur, un firesc cam ca acela al dorinței lui Walter de a găsi mormântul tatălui, despre care a auzit zvonul că ar fi căzut în luptă undeva pe frontul maghiar. Cum-necum, băiatul reușește să primească o învoire de trei zile, plus o motocicletă, provizii și combustibil, pentru a căuta mormântul părintelui său și a-și lua astfel rămas-bun de la el. Scurtul său periplu seamănă cu o incursiune în iad, cu un BMW cu ataș pe post de luntre a lui Caron. „În acea zi, apropiindu-se tot mai mult de front, mai parcurse câteva câmpuri de morminte. Ultimul dintre ele, la care ajunse înainte de apusul soarelui, se găsea pe versantul vestic al unei coline îndărătul căreia se zăreau fulgerele tirului de artilerie al liniei principale a frontului, fumul negru ridicându-se la cer. Gardul se prăbușise, terenul era răscolit de șenile, iar bombele și exploziile de grenade scoseseră la iveală măruntaiele mormintelor – coaste, ghemotoace de păr încleiat, dinți rânjind din pământ. Craterele erau pline cu apă ruginie și Walter își duse șapca în dreptul nasului și a gurii în timp ce străbătea rândurile de morminte pentru a citi tăblițele de lemn care mai rămăseseră. Soarele vesperal umplea de umbre căștile risipite prin jur. Vântul se răcorise și legăna pielița translucidă care se cojea de pe crucile de mesteacăn, și nici aici nu dădu peste numele tatălui său.” (p. 143)
Din punct de vedere al construcției narative, Murind când vine primăvara este o povestire de război în ramă. Romanul începe în contemporaneitate, cu un bătrân Walter aflat pe patul de moarte, care alege să se destăinuie, rupând tăcerea în care s-a cufundat toată viața, după sfârșitul conflagrației mondiale. Revizitând portretul protagonistului la senectute după ce i-ai citit memoriile, îți dai seama că și el a sfârșit pe front alături de alți camarazi, că supraviețuirea lui biologică e doar o mască dincolo de care nu se află nimic. Ori poate că se găsește acolo, cum citim chiar în primul paragraf, „tăcerea, adânca trecere sub tăcere, mai ales când se referă la morți, este până la urmă un vid, pe care la un moment dat viața îl umple de la sine cu adevăr”.
_______
Ralf Rothman, Murind când vine primăvara (roman). Traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian. Editura Art, București, 2017, 288 p.