Parteneri

Schismele culturii (Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Schismele culturii (Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii)

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

Criza culturii occidentale e un subiect de dezbatere vechi. Spiritul critic însuși al Occidentului derivă nemijlocit din conștiința acestei crize, reale sau imaginare: primul reflex critic ia naștere în clipa în care omul european devine conștient de tensiunile și clivajele din interiorul modelelor sale culturale.
Cartea lui Alain Finkielkraut Înfrângerea gândirii (Humanitas, ed. a II-a, 2015; ed. franceză: La Défaite de la pensée, Gallimard, 1987) este un capitol important în istoria acestei dezbateri. Filozoful francez caută originea crizei în conflictul celor două concepte de cultură pe care le-a produs Occidentul în secolul al
XVIII-lea. Primul concept aparține iluminismului: „cultura [este] domeniul în care se desfășoară activitatea spirituală și creatoare a omului”. Pentru Voltaire, caracterele particulare (locul și anul nașterii, limba vorbită, obiceiurile moștenite) nu definesc ființa umană, deși îi determină existența și prejudecățile. Definitorii pentru om sunt, dimpotrivă, principiile universale și atemporale ale Binelui, Frumosului și Adevărului, pe care acesta și le poate cultiva prin educație. Deoarece la temelia educației stă rațiunea, instruindu-se, omul iluminist se detașează progresiv de contingență, se debarasează de prejudecăți și, astfel, devine cetățeanul ideal al lumii. Al doilea concept e o moștenire a romantismului german. În 1774, Herder le propune germanilor, dominați de modelul cultural francez, ideea de Volksgeist („geniul național”), care „reașază Binele, Adevărul și Frumosul la locul lor de origine, coboară categoriile eterne din cerul unde stăteau așa comod, așezându-le pe peticul de pământ unde au luat naștere”. Dar „spiritul poporului” și al „locului” transformă totul în conjunctură și în istorie, inclusiv natura imuabilă a omului: normele ideale capătă „o geneză și un context”, Biblia e „expresia practică” a sufletului ebraic, Socrate e grec, rațiunea e istorică și fiecare popor are rațiunea lui specifică.
Conflictul dintre cele două culturi nu a rămas doar pe hârtie. Revoluția Franceză a încercat să-l elibereze pe om de toate legăturile tradiționale: comunitate, obârșie socială, Biserică, monarhie. Dezrădăcinarea francezilor avea ca țintă afirmarea autonomiei lor cetățenești față de orice apartenență și crearea unei națiuni prin asociație liberă. Modul în care s-a făcut acest lucru a descalificat nu numai ideea rousseauistă a „contractului social”, ci și idealul iluminist al omului cultivat și al cetățeanului cosmopolit: „în lupta sa pentru independență [francezul] și-a pierdut toată substanța”, conchide filozoful. 
Reacția popoarelor europene la tentativa francezilor de a-și exporta revoluția (războaiele purtate de Napoleon) a fost naționalismul etnic. În inima poporului-națiune, gânditorii contrarevoluționari și tradiționaliști vor plasa „prejudecata utilă” (J. de Maistre), ridicând la demnitatea culturii poate cel mai „peiorativ” termen „din vocabularul secolului Luminilor”. Mai mult, națiunea va substitui eul individual, atât de prețuit de iluminiști, cu noi („rațiunea colectivă”). Deposedându-i pe oameni de facultățile și de virtuțile lor, tradiționaliștii nu i le vor restitui lui Dumnezeu (pe care afirmă că l-au reabilitat), ci sufletului național, care va impregna, de acum înainte, totul: de la viața cotidiană a fiecărui individ până la cultură și credință. 
Tocmai în acest moment, de triumf, al reacției romantice, spune Finkielkraut, se produce o adevărată revoluție epistemologică: nostalgia pentru un trecut închipuit și ura față de modernitatea prefigurată de omul iluminismului conduce la o „mutație” nu numai în conștiință, ci și în știință. Apar disciplinele umaniste, al căror obiect devine inconștientul colectiv, sufletul națiunii și epifaniile sale. Ideologii cedează locul savanților care fundamentează un nou logos, cel al „pluralității”. 
Pe fundalul disputei franco-prusace de la 1870-1871, naționalismul se înrădăcinează chiar și în Franța. Afacerea Dreyfuss readuce parțial patria Luminilor pe făgașul universalității, dar Germania își exaltă din ce în ce mai mult specificul. Științele despre om sunt, în epocă, științe despre grupuri/comunități umane, iar dezideratul goethean al unei literaturi universale este înlocuit de studiul comparatist al literaturilor naționale. Cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial,
E. Renan intuiește în tendința etnocentrică a culturii „explozibilul cel mai periculos” al Europei Moderne. Dar nimeni nu-i dă ascultare. Cultura și științele naționale furnizează, conștient sau inconștient, toate argumentele istorice necesare pentru declanșarea conflagrației.
După cele două războaie mondiale, statele învingătoare ale nazismului fondează UNESCO (1945), organizație ce trebuia, după Finkielkraut, să „contribuie la înfrângerea ideilor aberante, a doctrinelor care transformă ura în sistem de gândire sau care dau un alibi științific dorinței de putere”. Filozofii ce redactează textele programatice ale UNESCO propagă apărarea libertăților pe terenul politicii și formarea indivizilor pe terenul unei culturi întoarse, în sfârșit, cu fața spre idealurile iluministe. Cl. Lévy-Strauss face însă o figură aparte. Deși urmărește, aparent, scopuri identice (lupta cu barbaria, obscurantismul), acesta propune, în Race et histoire (1951), un mijloc original de a le atinge: oamenii „așa-ziși civilizați” trebuie să coboare, rezumă Finkielkraut mesajul antropologului francez, „de pe piedestalul lor imaginar” și să admită „cu o umilă luciditate că sunt ei înșiși o varietate de indigeni”. Astfel începe filozofia decolonizării și se pun bazele multiculturalismului.
Alungând etnocentrismul din istorie, filozofia decolonizării nu-i redă culturii universalitatea, ci o întoarce împotriva ei înseși. Pentru a se emancipa, fostele colonii nu mai trebuiau să imite metropolele – era suficient să-și afirme diferența. Regăsirea vechii identități culturale însemna însă revenirea în comunitate, retribalizarea, închiderea într-un noi colectiv, uniformizarea. La început, remarcă Finkielkraut, statele decolonizate „combinau dorința de restaurare cu ambiția revoluționară” (sub influența Internaționalei comuniste), generând un paradox care le va marca evoluția și crizele recente: combătând universalismul „în numele diversității culturii”, îl vor accepta „în numele revoluției”. Mai apoi, Lumea a Treia va adopta masiv și cu „binecuvântarea activă a intelectualilor occidentali” același, arhaic, etnocentrism, doar că sub masca „identității culturale”.
Eroarea pe care o văd azi acești intelectuali nu se vedea însă foarte clar în anii 1950-1970. Și nici consecințele acesteia: încet-încet, „identitatea culturală” i-a cucerit chiar și pe europenii aparent cosmopoliți, dar speriați de perspectiva depersonalizării prin afluxul de nestăvilit al „colonilor famelici”. Dar cea mai gravă urmare a fost, după Finkielkraut, „pedagogia relativității”, acea reformă a învățământului pe care a inițiat-o celebrul Collège de France, prin Propuneri pentru învățământul viitorului (1985). Potrivit acestui raport, un sistem educațional armonios presupune concilierea „universalismului inerent gândirii științifice” cu „relativismul pe care îl propagă științele umaniste atente la pluralitatea modurilor de viață, de înțelepciune, de sensibilitate culturală”. Deși scopul era nobil – o diferență nu trebuie să devină o valoare absolută –, rezultatul este deplorabil: învățământul viitorului a „rupt continuitatea culturală a umanității”, a creat o „cultură din bucăți”, a respins spiritul critic al Epocii Moderne sub acoperirea „toleranței”, definind țările europene prin culturile lor și nu „prin poziția centrală pe care cultura o deține” în acestea.
În ultima parte a cărții sale, Finkielkraut descrie rolul jucat de postmodernitate în societatea multiculturală: predicatori ai „metisajului” cultural generalizat, postmodernii proclamă „dreptul fiecăruia la specificul celuilalt”. Toate culturile sunt, pentru ei, la fel de legitime și totul este cultural și cultură (de exemplu, sportul, moda etc.). Deviza narodnicistă O pereche de cizme face mai mult decât Shakes­peare devine, în societatea postmodernă, nu numai un slogan cultural, ci și un principiu estetic. Totul trebuie să se apropie, în artă, de cizme, pentru a da glas unei colectivități amorfe și nu „individului izolat în geniul său”: în pictură proliferează minimalismul, în literatură – genurile minore și scriitura sumară etc. Astfel, postmodernismul distruge „identitățile culturale”, dar anulează, totodată, cultura în toate accepțiile ei tradiționale.
Verdictul lui Finkiel­kraut, enunțat acum aproape treizeci de ani, nu și-a pierdut actualitatea: Volksgeist-ul romantic, diversitatea culturală postbelică și „confuzia veselă” a postmodernității (o cultură a feeling-ului, mai puțin a logos-ului) au diluat substanța culturii – gândirea. Revenirea la idealul iluminist al emancipării prin cultură (i.e. rațiunea care aderă și propagă valorile universale) este singura soluție, dar cel care îl promovează azi este acuzat, inevitabil, de elitism: „(…) nicio valoare transcendentă nu trebuie să poată frâna și nici condiționa exploatarea timpului liber și dezvoltarea consumului”, constată ironic filozoful.
Marcat de spiritul tutelar al lui J. Benda, cel din La Trahison des Clercs, dar și de alte spirite critice ale Occidentului
(O. Paz, O. y Gasset, H. Arendt etc.), eseul lui A. Finkielkraut pune o serie de accente care lipsesc în dezbaterea contemporană asupra culturii. Înfrângerea gândirii merită citită însă nu numai pentru idei, ci și pentru stilul cartezian al argumentării, pentru fraza alertă și precisă, prezentând materii înalte într-o manieră agreabilă. Într-o manieră inimitabil franceză, aș spune, chiar dacă acest calificativ ar stârni un protest vehement din partea autorului.
____________
Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii. Traducere de Sofia Oprescu, Editura Humanitas, ed. a II-a, 2015