Dintre relativ puținele apariții ale acestui an, în România, dedicate (e un fel de a spune) centenarului Marii Uniri, eseul lui Oliver Jens Schmitt merită o consemnare specială. În primul rînd, din pricina autorului. Specialist în istoria Balcanilor (sau, după nomenclatorul academic german, al „sud-estului european”), cu studii mai ales despre Albania medievală și Levant, istoricul elvețian (stabilit la Viena) cunoaște foarte bine și istoria României. În 2017 a publicat versiunea românească a unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu, o carte care ar fi meritat din partea istoricilor noștri (inclusiv a subsemnatului...) un interes mai mare decît cel de care a avut parte. Solid documentată, clar scrisă și metodologic bine construită, ea ridică o serie de probleme referitoare la mișcarea legionară și, în general, la perioada interbelică demne de tot interesul; ca și eseul pe care îl comentez astăzi. Acest lucru mă aduce la al doilea motiv pentru care m-am gîndit să-l consemnez. Întocmai ca biografia lui Codreanu, avem de a face aici cu o privire din afară asupra istoriei noastre interbelice. O asemenea viziune trebuie, întotdeauna, luată în considerare, chiar dacă autorul ei nu are aceeași familiaritate culturală cu trecutul nostru ca un istoric autohton. Adeseori, însă, nici această familiaritate nu constituie garanția unei restituții corecte. Prea marea apropiere de un subiect obnubilează și ea perspectiva, ascunzînd detalii pe care distanța le-ar face vizibile. Cu toate că nu este întreprinsă de un nativ, cercetarea din exterior a unei istorii locale – cum bine afirmă Oliver Jens Schmitt în concluzia biografiei citate – poate oferi asupra ei o „perspectivă complementară”. Este motivul pentru care merită, în primul rînd, citit eseul de față.
Cum vede istoricul german trecutul nostru din ultima sută de ani? Criteriul – perfect judicios – ales de el pentru a examina acest interval este interacțiunea dintre stat și societate, mai exact, modul în care „caracterul constitutiv al statului
a marcat societatea românească”
(p. 8). În interpretarea lui Oliver Jens Schmitt, acest „caracter constitutiv” a fost autoritarismul. „În ultima sută de ani – scrie el – România aproape că nu a trăit experiența unei democrații libere de tip clasic european occidental. Între 1938 și 1989 [ea] s-a aflat încontinuu sub dictatura regală, legionară, militară și comunistă” (p. 24-25). Dar, nici pînă în 1938, statul român nu s-a prezentat mai bine. „Între 1918 și 1938 – continuă autorul – România Mare cu greu îndeplinea criteriile impuse unui stat constituțional democratic funcțional” (p. 25). Parlamentarismul și constituționalismul românesc erau „de fațadă”: „majoritatea alegerilor erau manipulate, alegătorii erau intimidați, mituiți [și] împiedicați să voteze”, starea de asediu era „aproape permanentă”, iar cenzura presei și autocenzura „erau foarte răspîndite” (p. 25). Predominant – consideră Oliver Jens Schmitt – era „caracterul informal al structurilor efective ale puterii” (p. 30), un fel de „stat în stat” „puternic”, alcătuit din „servicii secrete ..., armată, mediul de afaceri, reprezentanți ai Bisericilor și ai lojilor masonice” (p. 30). Cele mai malefice din această panoplie au fost primele. Puterii serviciilor secrete, mai ales ei – crede istoricul – i s-ar datora slăbiciunea statului constituțional în România de după Marea Unire. „Concurența [dintre ele] – scrie el – și influența lor masivă asupra vieții politice au împiedicat, în perioada interbelică, construirea unui stat constituțional democratic” (p. 38).
Scoase din context, aceste interpretări pot părea excesive. Și chiar sînt. Să fi fost parlamentarismul și constituționalismul românesc, în această perioadă, chiar „de fațadă”? Mă îndoiesc. Toate legile votate după 1918 (reforma agrară, votul universal – cu excepțiile cunoscute –, legea naționalităților etc.) și corolarul lor, Constituția din 1923, nu mi se par a fi fost formale. Ele au creat un cadru politic nou, adecvat României întregite. Scriind acest lucru, sînt conștient că repet ceea ce a fost, pînă în 1989, și o vreme după aceea, un fel de mantra a istoriografiei noastre, care a interpretat regimul politic interbelic aproape exclusiv din unghiul formelor sale. Cît de funcționale erau aceste forme într-o societate atît de complexă ca aceea postbelică este însă o altă poveste, iar cercetările din ultimii ani, interesate mai cu seamă de acest aspect, le-au scos în evidență neajunsurile. Problema este însă cum judecăm acest regim: după formă?; după fond? Sau, cum mi se pare judicios, după amîndouă, explicînd tot ce trebuie explicat, adică ce a funcționat în cadrul acestui regim și ce nu și de ce, totul într-o manieră cît mai cuprinzătoare și comprehensivă? Cauza invocată de autor ca principală explicație a deficitului de constituționalitate – „statul în stat” (era să scriu „statul paralel”!) – nu mă convinge (ea ar putea fi valabilă, poate, doar pentru perioada de după 1930-1933).
Dacă am serioase rezerve față de interpretarea prea unilaterală pe care autorul o formulează cu privire la interstițiul 1918-1938, nu am în schimb nici o ezitare să mă alătur celeilalte judecăți care, de asemenea, îi aparține: anume, că autoritarismul a constituit o constantă a existenței statului român de la 1938 pînă la căderea comunismului. Absolut de acord sînt și cu afirmația că ceea ce a subîntins constant acest autoritarism – chiar din 1918 și poate de mai înainte – a fost etno-naționalismul. Este a doua continuitate istorică identificată de Oliver Jens Schmitt, de astă dată între 1918 și 1989. „Naționalismul etnic – scrie autorul – a constituit o resursă de putere de un înalt potențial de mobilizare”. El „n-a fost produsul unor dictaturi – observă în continuare autorul – [ci] era deja [o] ideologie de stat și liant identitar între 1918-1938” (p. 33). Eu aș merge și mai departe, spunînd că, în forme cînd mai blînde, cînd mai violente (ca, bunăoară, erupțiile antisemite), naționalismul a jucat acest rol și înainte de 1918. Cred însă că, în forma sa radicală, ortodox-etnicistă, el nu a devenit o „ideologie de stat” decît după 1938, cînd s-au pus în aplicare primele măsuri de omogenizare etnică. Ceea ce nu înseamnă, firește, că audiența sa în diversele categorii sociale nu a fost foarte largă și mai înainte, cum ne-o arată popularitatea – mai mare decît ne place s-o recunoaștem astăzi – a mișcării legionare. După interstițiul internaționalist dintre 1947-1964, regimul comunist a preluat și dus mai departe politica statului etnic omogen, fără latura ortodoxistă antebelică, dar cu măsuri de nivelare socială și mai radicale decît cele intenționate de – cum spune autorul – „stînga” legionară, „social-revoluționară”. Și în această privință îi dau dreptate istoricului german. „Comuniștii – scrie el – au continuat moștenirea legionară în mai mare măsură decît ar bănui astăzi mulți dintre români” (p. 36). Este o observație importantă, care pare a fi scăpat complet din vedere istoricilor noștri. Reprimarea legionarilor (urmată de supravegherea constantă a supraviețuitorilor mișcării pînă în 1989), ocultarea informațiilor esențiale despre istoria Legiunii și propaganda antilegionară au făcut să nu se observe – notează Oliver Jens Schmitt – că „regimul comunist a pus treptat în mișcare... ideologia legionarilor de stînga: ultranaționalism, antisemitism, ostilitate față de minorități, antiregionalism, omogenizare și nivelare socio-culturală” (p. 37).
Cine a susținut însă – se întreabă tot el – această ideologie pînă la război? Cine a legitimat-o? Și răspunde: cele trei instituții principale ale statului, Biserica, armata și Academia Română. Prima și ultima dintre ele sînt, după opinia autorului, în cel mai înalt grad răspunzătoare pentru sprijinul constant acordat „ultranaționalismului” și, după 1964-65, național-comunismului. Nici în privința acestei aprecieri nu aș avea ceva de obiectat, în afară, poate, de judecarea prea aspră și, după părerea mea, nedreaptă a lui Gheorghe I. Brătianu, inclus – nu explicit, ci voalat – în categoria „antisemiților declarați” și „prieteni ai național-socialismului” (p. 52).
Unde mă despart însă hotărît de autor este în ceea ce afirmă el despre trăinicia statului român interbelic și cauzele tragicelor evenimente din vara anului 1940. Aceste considerații apar în partea a doua, „dialogică”, a cărții. Foarte pe scurt spus, istoricul crede că noua structură teritorial-politică de după 1918 a rămas mereu precară, atît din cauza diversității sale (regionale, sociale, etnice) – niciodată complet atenuată –, cît și a unei identități naționale debile (cuvîntul este al meu), sesizabilă, spune Oliver Jens Schmitt, în perioada interbelică, la populația rurală din Vechiul Regat și Basarabia (p. 105). Mă îndoiesc că lucrurile au stat așa. Pe lîngă faptul că această apreciere contrazice flagrant afirmația despre „liantul identitar” care a fost etno-naționalismul ortodox dintre 1918-1938, mă întreb cum se împacă această judecată cu unele fapte istorice știute de multă vreme, precum efortul constant al elitelor noastre de a „ridica poporul” (vezi Sămănătorismul sau Poporanismul), reforma școlară haretiană, angajamentul patriotic al acelorași țărani în Primul Război Mondial și multe altele, pe care nu le mai menționez?
Slăbiciunea noii configurații politice postbelice nu s-ar fi datorat însă numai acestui factor. Ea a fost – afirmă autorul – și rezultatul „încrederii limitate” a elitelor în propriul lor stat, pe care tot ele l-au subminat prin exercitarea informală a puterii, corupție și egoism. Urmarea acestei „lipse de responsabilitate față de stat și instituțiile lui” (p. 108) s-a văzut în vara anului 1940, cînd guvernanții în frunte cu regele au consimțit, fără împotrivire, să cedeze statelor revizioniste vecine o parte din teritoriile cîștigate după 1918 (plus Cadrilaterul). Ce s-ar fi întîmplat dacă România ar fi ales calea rezistenței, ca Finlanda? Această întrebare am mai auzit-o. Istoricul german o pune cu același ton critic ca și ceilalți autori, subînțelegînd că acest refuz ar fi fost un act de lașitate. Ceea ce Oliver Jens Schmitt și alții
pierd complet – subli­niez: complet – din vedere aici sînt circumstanțele internaționale ale acelui moment, și anume: succesul revizionismului internațional potențat de anemica opoziție anglo-franceză, dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, Pactul Ribbentrop-Molotov și, mai ales, soarta tragică a Poloniei, împărțită în septembrie 1939 între Germania nazistă și U.R.S.S., pentru a patra oară în istoria ei. O ipotetică rezistență militară ar fi aruncat România în același dezastru prin care treceau atunci „statele-surori” create după 1918. Nu mi se pare, așadar, că atitudinea elitelor noastre politice în vara anului 1940 ar fi fost consecința unei „lipse de încredere” în propria lor creație și manifestarea unei „lipse de responsabilitate”. A fost, dimpotrivă, realistă din punct de vedere politic. E drept că ea a fost plătită cu un preț exorbitant. Dar, în condițiile de atunci, soluția cedării era cea mai puțin rea dintre toate.
Faptul că am insistat poate prea mult asupra acestei din urmă interpretări a lui Oliver Jens Schmitt nu trebuie să umbrească valoarea și utilitatea indiscutabilă a eseului său, demne de subliniat cu toată tăria. Cititorilor care ar fi, poate, nemulțumiți de imaginea nu foarte măgulitoare a istoriei noastre în ultima sută de ani, care se degajă din paginile acestei cărți, trebuie să li se spună că, pe lîngă aprecierile corecte pe care le conține, meritul ei este de a ne oferi o privire critică, necomplezentă, asupra trecutului nostru, care nu se întîlnește foarte des la istoricii români (ceea ce, pînă la un punct, este normal). Ea ne arată, prin contrast, cît de pozitivă este (totuși!) perioada pe care o traversăm din 1989 încoace, cînd – așa cum, din nou, foarte corect, consideră autorul – România se bucură, după decenii de întrerupere, de un regim politic democratic într-o structură internațională care o protejează (UE). Aceiași cititori (ca și cel ce scrie cronica de față) pot fi în dezacord cu destule din răspunsurile date de autor întrebărilor pe care le pune despre istoria noastră contemporană. Trebuie să ne reamintim însă că, în scrierea trecutului, mai importante decît răspunsurile sînt, de multe ori, întrebările. Mai ales – cum este și cazul de față – dacă acestea sînt judicios formulate, iar perspectiva sintetică elaborată prin ele este, esențialmente, validă.
_______
Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu. Traduceri din germană de Wilhelm Tauwinkl. București, Editura Humanitas, 2018