Categorii

Parteneri

„Rezistența prin cultură, ieri și azi”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Rezistența prin cultură, ieri și azi”

Între 18 și 21 octombrie 2019, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet a avut loc conferința Rezistența prin cultură, ieri și azi. Organizat de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, evenimentul a cuprins două zile de comunicări și dezbateri cu participarea unor invitați – scriitori, istorici, editori, profesori universitari – din România, Republica Moldova, Polonia și Republica Cehă. Institutul Polonez de la București a fost reprezentat de Wojciech Mrozowski (director adjunct). Au fost prezenți, de asemenea, mai mulți studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare.
Conferința a marcat un larg spectru tematic: „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” (Ana Blandiana); „Rezistența prin cultură în Cehia” (Libuše Valentová); „Ipostaze ale scriitorilor români în anii ’80: între disidență și rezistență prin cultură” (Cristian Vasile); „Politică și contracultură Punk în Polonia între 1977 și 1989” (Remigiusz Kasprzycki); „Cenaclurile literare ca nuclee de evadare de sub presiunea ideologică a comunismului” (Gheorghe Mihai Bârlea); „O țară se ridică prin cultură” (Christian W. Schenk); „Poezia ca reacție politică intrinsecă” (Radu Vancu); „O retrospectivă a rezistenței prin cultură în timpul comunismului și după” (Liviu Țîrău); „Scriitorul între criza de identitate și cenzura «presei libere»” (Vitalie Ciobanu).
Ultimul act al Conferinței s-a desfășurat la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj printr-o dezbatere moderată de Ruxandra Cesereanu, profesor la această Facultate. O dezbatere care a sintetizat cumva punctele de vedere exprimate în cadrul Conferinței. M-am bucurat să-i revăd, între alți participanți, studenți și cadre didactice, pe cunoscuta prozatoare Florina Ilis și pe tânărul nostru colaborator Constantin Tonu, masterand în anul II la UBB (prezent și în zilele anterioare ale Conferinței).
A fost a doua mea vizită la Sighet. Prima dată, acum zece ani, am fost invitat la o școală de vară organizată pentru liceenii din România, Basarabia, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, când, la fel, am vorbit despre conduita scriitorilor basarabeni sub ocupație sovietică, așa încât m-am regăsit în siajul acelorași obsesii. Îi mulțumesc dnei Ana Blandiana pentru această nouă ocazie. Îi port o vie și devotată amintire lui Romulus Rusan. A fost și el un mare prieten al Basarabiei, al scriitorilor noștri.
Orice român și mai ales basarabenii ar trebui să viziteze Muzeul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, amenajat în clădirea unei foste închisori comuniste, în care au pierit elitele intelectuale și politice ale României Mari. Este un adevărat sanctuar al memoriei, revelator prin documentele și exponatele pe care le conține, inclusiv o sală consacrată represiunilor staliniste în Basarabia. Ajunge să faci turul acestui Muzeu pentru a înțelege magnitudinea Răului suportat de poporul român – comunismul – și curajul, noblețea de care au dat dovadă martirii săi. O vizită la Sighet i-ar putea vindeca de iluzii pe mulți nostalgici sovietici din Republica Moldova. Mai puțin, desigur, pe simbriașii fostului imperiu, aflați într-o perpetuă misiune.
 
Vitalie CIOBANU
 
* * *
Ruxandra Cesereanu:
„Rezistența prin cultură” este un concept care are de a face cu o formă de opoziție față de neostalinismul ceaușist, promovat de Nicolae Ceaușescu începând cu 1971, la întoarcere dintr-o călătorie în China și Coreea de Nord – o poziție antieuropeană și ultranaționalistă care va face din regimul său o emblemă nocivă pentru România. Într-o primă etapă Uniunea Scriitorilor e un bastion în calea acestui nou stalinism. Și așa cum în alte țări existau samizdatul, literatura de sertar, aș zice că și la noi conceptul de samizdat s-a circumscris sintagmei „rezistența prin cultură”. După prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989 s-a formulat observația: oare putem vorbi despre rezistența prin cultură în sensul în care folosim cuvântul „rezistență” pentru ceea ce a fost rezistența anticomunistă din munți? Desigur, acolo n-au fost decât 400 de oameni, 400 de luptători în perioada 1944-1962, cam atât a durat activitatea partizanilor anticomuniști. Dar acești 400 de oameni risipiți în munții României erau ajutați de zeci de mii de țărani din satele aflate la poalele munților. Așadar, e de ajuns de legitimat termenul „rezistență prin cultură” sau ar fi mai corect să vorbim despre supraviețuire prin cultură? Chiar dacă noțiunea de „supraviețuire” presupune și o formă de opoziție, o formă de subversivitate față de regimul comunist din România.
Sintagma rezistență prin cultură a primit o coloratură aparte după Revoluția din decembrie ’89, când lucrurile erau extrem de amestecate: regimul Ion Iliescu era un regim neocomunist sau criptocomunist, și acesta-i motivul care a generat fenomenul Piața Universității de la București, o mișcare de amploare a studenților, intelectualilor. S-a militat atunci pentru faptul că Revoluția din decembrie, care a dat atâția morți, ar trebui legitimată printr-o revoluție morală, printr-o revoluție etică, spirituală. Protestul din Piața Universității, apărut în aprilie, a fost zdrobit în zilele de 13-15 iunie 1990 de trupele de polițiști și mineri. Împotriva manifestanților din Piața Universității s-a strigat pe străzile Bucureștiului: „Moarte intelectualilor!”, „Moarte studenților!”, „Noi muncim, nu gândim!”, iar Facultatea de Litere și Facultatea de Arhitectură din Piața Universității au fost vandalizate, minerii au ajuns chiar să arunce pe fereastră computere, mașini de scris și să urineze pe cărți. Însă mișcarea aceasta din Piața Universității din 1990 a avut o importanță aparte. În mod paradoxal, acest miting-maraton a coagulat studențimea și intelectualitatea nu doar în București, ci și în alte orașe ale țării.
De la Piața Universității mergem la alte forme de rezistență, la mișcarea de la Roșia Montană, apoi la acțiunile de protest de după tragedia din Clubul Colectiv. Acest eveniment este mai aproape de istoria dumneavoastră, de biografia dumneavoastră, și probabil vă este mai cunoscut. Pentru că acolo nu doar că au murit niște tineri și nu doar tineri, ascultând muzică rock, ei au murit din cauza sistemului. A unui sistem medical deteriorat și jalnic.
De la aceste mișcări din deceniile trecute, ajungem și la ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, la mișcarea #Rezist, care e o continuare a fenomenului Piața Universității, dar, desigur, cu postmodernismul și cu tot ce înseamnă noul context, noua actualitate, noile facilități tehnologice. Cum ar fi arătat Piața Universității și ce mineriadă ar mai fi putut avea loc dacă am fi avut pe atunci Facebook-ul, dacă oamenii ar fi putut comunica foarte rapid, ca azi? Or, pe vremea aceea în România nu exista decât o singură televiziune: TVR. Doar acolo erau transmise știrile. Acesta este fondul pe care aș vrea să începem discuția.
 
Ana Blandiana:
Obsesia mea cu rezistența prin cultură este veche și s-a agravat pe parcurs. Mai întâi, în anii ’90, când s-a vorbit pentru prima oară despre felul în care am rămas vii, despre felul în care nu am înnebunit în cei aproape 50 de ani de comunism și mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, când cei care scriseseră și făcuseră ceva sub dictatură vorbeau despre rezistența prin cultură, iar alții, care nu făcuseră absolut nimic, ba chiar îi închinaseră ode lui Ceaușescu, își băteau joc de noi și spuneau: ce-i asta „rezistența prin cultură”?
Din punctul meu de vedere, trebuie pornit de la sensurile verbului „a rezista”. În română, ca și în toate limbile, de altfel, verbul are două sensuri destul de diferite: a rămâne în viață și a te opune. Se poate discuta dacă oamenii de cultură s-au opus, într-adevăr. Dar nu se poate contesta faptul că au contribuit la rămânerea în viață a flăcării noastre interioare, a sâmburelui de luciditate și de speranță. Să nu mă considerați patetică, știu că unii dintre voi nu ați trăit în acele vremi și știu cât de greu e să înțelegi absurdul, dar în măsura în care veți citi literatura rezistenței o să vă dați seama că nu exagerez.
Nu este vorba numai de literatură. Îmi amintesc că odată am scris un text mare în România literară, care se numea „O temă polemică”, pe ideea că, evident, rezistența prin cultură a fost mult mai puțin decât ar fi putut fi o rezistență politică explicită, dar faptul că a fost numai atât nu este un motiv să susținem că nu a existat deloc. Pe de altă parte, nu e vorba doar de scriitori și doar de literatură. În 1988 Corneliu Baba a avut o expoziție care s-a numit „Regele nebun”. Prin această expoziție arta sa făcea un mare salt de la marele pictor realist, care fusese el până atunci, la un pictor devenit modern și absolut răscolitor. La Sala Dalles fuseseră expuse câteva zeci de tablouri cu niște regi nebuni. Era o afluență uriașă de public, coada ajungea până dincolo de Hotelul Intercontinental. Săptămâni de zile s-a stat la această expoziție, în care toată lumea îl vedea pe Ceaușescu. De asemenea, teatrele deveniseră un fel de focare de subversiune, pentru că actorii, indiferent de piesă, foloseau un dublu limbaj sau gesturi prin care totul devenea actual. Am povestit tot așa, la Conferința de la Sighet, despre un spectacol rămas în istoria teatrului românesc: „Nepotul lui Rameau”, după Diderot, un text din secolul XVIII, un text filozofic, la care se aplauda după fiecare frază. Dacă ar fi fost un străin în sală, un francez, și ar fi asistat la acest tip de reacție în sală, s-ar fi întrebat: ce-i cu ei?, aplaudă niște sentințe filozofice de dinainte de revoluția franceză! Doar că în capul românilor totul suna ca o împotrivire la nebunia pe care o trăiau sub Ceaușescu.
Am mai vorbit la Sighet și despre fenomenul poeziei scrise în închisoare. Oamenii au rezistat în închisoare scriind versuri. Sigur, unii erau poeți și înainte și au rămas și după aceea mari poeți tocmai pentru că au exprimat din temniță suferința și credința. Extraordinar este faptul că poezia și metrica ei au fost folosite ca o armă împotriva nebuniei. Este cazul, excepțional, al lui Corneliu Coposu. Vom edita în curând un volum al său de versuri, de factură clasică, nepublicat până acum – câteva zeci de poeme pe care le-am selectat*. Un poem scris în închisoare ne vorbește despre felul în care, pe de o parte, se realiza funcționarea creierului, iar pe de altă parte, despre cum funcționa solidarizarea oamenilor. Pentru ca un asemenea poem să existe, cineva trebuia să-l compună, cineva trebuia să-l memoreze și cineva trebuia să-l transmită prin alfabetul morse. Când s-au deschis închisorile, toți acești deținuți s-au repezit să pună pe hârtie ce aveau în cap, pentru a nu uita, intrând în viața normală.
Sper din toată inima ca întâlnirea cu dumneavoastră, care e o continuare a Conferinței de la Sighet, să reprezinte o multiplicare a sensurilor și transmiterea lor mai departe.
 
Ruxandra Cesereanu:
Corneliu Coposu a avut parte de o formă foarte dură de detenție. La un moment dat aproape că a fost zidit într-o celulă, a stat singur câțiva ani de zile și a uitat să vorbească. Când a fost eliberat din închisoare, a trebuit să reînvețe să articuleze cuvintele, ajutat de surorile lui. Corneliu Coposu reprezenta un partid tradițional, era purtătorul unei funcții etice, cea mai puternică în postcomunismul românesc. L-a ajutat și felul în care rezistase în închisoare, având această aură, fusese secretarul lui Iuliu Maniu. Iar în ceea ce privește subversiunea prin teatru, îmi aduc aminte de spectacolul „Maestrul și Margarita”, în regia Cătălinei Buzoianu, și de spectacolul „Diavolul și bunul Dumnezeu”, montat tot de ea, sau de spectacolul „A treia țeapă” după Marin Sorescu…
 
Radu Vancu:
M-au mișcat foarte mult afirmațiile dnei Ana Blandiana, susținute de Ruxandra Cesereanu, că există o continuitate directă între spiritul Pieței Universității și protestele din ultimii 2-3 ani, coagulate sub sigla mișcării #Rezist. O continuitate a culturii protestului din România, a încercării de a formula adevărul tău împotriva unui adevăr oficial care, evident, e o minciună, o diversiune menită să confiște și să falsifice adevărul prin propagandă. Și apoi, când dna Ana Blandiana mi-a trimis o carte scoasă de Academia Civică în care era istoria anilor ’90, am fost uimit de felul cum în contexte istorice diferite oamenii care caută adevărul reacționează oarecum similar. Și unul dintre lucrurile bizare e că instinctiv se duc spre literatură. Am pomenit la Conferința de la Sighet de o carte a lui Marci Shore, profesor la Yale, soția lui Timothy D. Snyder, profesor și el la Yale. Acești importanți istorici contemporani au reconstituit exemplar epopeea totalitarismelor și a post-totalitarismelor din Europa. Marci Shore a scris și o carte despre mișcarea Maidan, apărută în 2017 la Editura Universității Yale: The Ukrainian Night. Și acolo printre alte întâmplări – ea s-a dus și a vorbit cu participanții la Maidan – a frapat-o povestea unui tânăr profesor. Terminase facultatea de puțini ani și preda la Luhansk, și a fost luat de pe stradă de mercenarii pro-ruși, bătut, torturat și printr-un miracol n-a fost omorât. În acele nopți pe care le-a petrecut întemnițat, omul a început să-și recite în minte – o reacție instinctivă – versuri. A început să-și recite în minte versuri de Ahmatova, Mandelștam și de Serghei Jardan. Jardan mai trăiește, e unul dintre marii scriitori ucraineni… Și așa și-a ținut mintea trează, așa a rezistat. Și mi-am zis: sunt situații istorice diferite, contexte diferite, dar când o formă de totalitarism, de iliberalism, de nebunie a istoriei intervine, oamenii se întorc la literatură și rezistă prin adevărul literaturii. De ce se întâmplă asta? Pentru mine e limpede că literatura, dincolo de frumusețea ei hipnotică, conține niște cantități de adevăr care te ajută să te edifici în interior și să reziști. S-a spus cu o formulă un pic patetică, dar perfect adevărată, că totalitarismele urmăreau anihilarea omului în intimitatea lui. Pe când literatura te ajută și în condiții de libertate să-ți construiești omul tău interior. Și acest om interior, dacă e un om viu și real, atunci când se confruntă cu situații și contexte mincinoase, reacționează. Și reacționează în felul în care știm: oamenii se adună în stradă, strigă, protestează, dau interviuri, fac live-uri pe Facebook, scriu pancarte, mărșăluiesc… fac ce știu ei. Caută împreună adevărul. Așa vedem mișcarea din Sibiu: ca pe o bucățică din mișcarea #Rezist, care la rândul ei este o bucățită dintr-o cultură a protestului. Doamna Ana Blandiana a spus la Sighet ceva și mai mișcător: „Eu văd o continuitate între reacția celor care au ajuns deținuți politici la Sighet și în alte închisori comuniste, reacția anticomunistă a muncitorilor de la Brașov din 1987, Piața Universității din 1990 și protestele din ultimii ani din România”. Ele toate, spunea doamna Blandiana, fac parte dintr-o cultură a protestului, care e o parte a unei culturi mari a unei națiuni. Fără o cultură a protestului națiunea nu e întreagă. E foarte ușor să ironizezi România – știți formulele standard cu netemeinicia românească, cu mămăliga românească care nu explodează ș.a.m.d. Dar uităm că există și o istorie a demnității noastre naționale.
 
Ruxandra Cesereanu:
Din istoria demnității mai face parte și greva minerilor din Valea Jiului din august 1977.
 
Radu Vancu:
În ’77, o parte din mineri avea pancarte cu „Paul Goma”, care se solidarizase cu mișcarea Charta 77. Era una din foarte rarele atingeri dintre protestele muncitorești și intelectualii României.
 
Ruxandra Cesereanu:
A mai fost și Sindicatul liber al oamenilor muncii, înființat în 1979, opus sindicatelor oficiale comuniste. Și aș mai adăuga și anul 1956: mișcarea studențească din Cluj, dar mai ales cea din Timișoara, unde au manifestat cam 2 500 de studenți.
 
Cristian Vasile:
Despre cultura protestului s-a discutat și la Sighet. Doamna Ana Blandiana a pomenit despre o expoziție de la Teatrul Național București, care reprezintă o pledoarie pentru continuitatea protestelor din 1945 și până la mișcarea #Rezist. Le mulțumim partenerilor noștri, Ruxandrei Cesereanu pentru întâlnirea de azi și Institutului Polonez, pentru că ne-au obligat să fim împreună, să discutăm și să ne confruntăm opiniile. Și n-am fost întotdeauna de acord, am avut la Sighet o polemică foarte vie, foarte aprinsă: cineva chiar a contestat mișcarea #Rezist în termeni nu foarte eleganți și poate că a fost util acest declic, pentru că ne-a reamintit că nu suntem cu toții de aceeași părere și că e bine să cunoaștem și celălalt punct de vedere. Eu și majoritatea vorbitorilor l-am contestat, întrucât aici e vorba de implicare civică, de apărarea unor principii democratice, liberale, într-un context iliberal, care depășește zona. Nu e vorba doar de Europa Centrală și de Vest, e vorba și de țările fondatoare ale democrației, așa cum o cunoaștem, de Marea Britanie și Statele Unite…
Doamna Ruxandra Cesereanu a rezumat controversele în jurul sintagmei „rezistența prin cultură”. Istoricii, fără să conteste utilitatea și justețea acestei sintagme, măcar pentru latura memorialistică, au spus că termenul poate fi folosit cu mai multă îndreptățire, raportându-ne la Europa Centrală, la Polonia, în special, unde a existat un samizdat, o mișcare națională de rezistență: Solidaritatea/Solidarnost, care a însemnat o comuniune reală între intelectuali și muncitori. Acolo a existat o rezistență la propriu și o rezistență prin cultură, înțelegând o cultură politică a rezistenței, care aproape că a lipsit în România. Și chiar înainte de 1945, intelectualii de la noi au avut o foarte mică marjă de autonomie în raport cu statul. Istoricii folosesc mai multe sintagme cu referire la trecut: rezistența culturii, rezistența intelectuală... Orice concept e supus criticii, nuanțării și dezbaterii. Ca să nu mai spun că unii, mai ales din lumea noastră politică, fac și rezistență la cultură, ceea ce e foarte grav.
 
Libuše Valentová:
Mă bucur foarte mult că mă aflu la Cluj, unde am foarte mulți colegi, foarte mulți prieteni și există o colaborare de ani buni între Universitatea Carolină din Praga și Universitatea Babeş-Bolyai... Îmi permiteți să vă vorbesc și eu despre rezistența prin cultură în Cehoslovacia, deși statul respectiv nu mai există, din 1993 suntem două state separate. În iulie s-a organizat în Cehia, dar și în Slovacia, Polonia și Ucraina, un mare festival literar central-european, la care a participat și dna Ana Blandiana. Ne-am bucurat foarte mult că a venit la Brno, apoi întreaga echipă de scriitori s-a mutat la Košice, la Ostrov (asta mai ține de „Cehoslovacia”), și după asta la Wrocław și la Lvov. Dna Blandiana a citit acolo din volumul său de versuri Patria mea A4… Și când ne-am văzut la Brno, m-a invitat să vin la conferința Rezistența prin cultură de la Sighet. Am fost puțin nedumerită, n-am știut exact la ce se referă. Drept să spun, acest concept nu prea circulă la noi, nici printre filologi, nici printre istorici…
 
Ana Blandiana:
Dar universitățile volante chiar asta erau!
 
Libuše Valentová:
Asta erau, dar ele spuneau că luptă împotriva comunismului, au avut o esență politică foarte pronunțată. După aceea, mi-am dat seama că acest concept e valabil, poate fi folosit. Pentru că rezistența politică s-a făcut și prin cultură. La Sighet am prezentat o comunicare mai amplă, aici aș vrea să reamintesc doar câteva date din istoria rezistenței anticomuniste de la noi. S-a vorbit despre anii 1960, anii unei deschideri ideologice și culturale. Eu aș aminti mai ales anul 1967. În anul acesta se poate spune că a început „Primăvara de la Praga”, pentru că în iunie 1967 s-a ținut în mod oficial al IV-lea Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia. Și la Congresul acela au ținut cuvântări scriitorii tineri atunci: Milan Kundera, Ludvík Vaculík, Václav Havel, Pavel Kohout. A venit și cineva de la Comitetul Central al partidului comunist cu misiunea să supravegheze, dar a plecat foarte supărat și foarte necăjit, fiindcă toată afacerea a ieșit de sub controlul partidului. Scriitorii aceștia au criticat foarte aspru felul cum se realizează conceptul statului „socialist”, începând cu februarie 1948, de când s-a instaurat puterea comunistă la noi, spunând că e o cale absolut greșită. Apoi, în scurt timp, la conducerea partidului a venit Alexander Dubček, care a reprezentat ceea ce s-a numit „socialismul cu față umană”. Așadar, pledoaria acelor intelectuali a fost nu să trecem direct la capitalism, dar să avem un socialism pentru oameni, un „socialism uman”.
Știți că Primăvara de la Praga a fost distrusă de tancurile sovietice și de armatele unor state din Pactul de la Varșovia, cu excepția României. În ianuarie 1969 s-a sinucis în Piața Wenceslas studentul Jan Palach, s-a imolat. O formă de rezistență și de protest prin sacrificiul suprem. Din păcate, la câteva luni după aceea, în aprilie, conducerea partidului și conducerea statului au fost schimbate și s-a trecut repede spre ceva ce, oficial, autoritățile numeau „regimul de normalizare”, asigurat de prezența armatei sovietice. În realitate, a fost un regim de restalinizare. Au urmat niște verificări la locul de muncă. Cine spusese că nu este de acord cu intrarea rușilor în țară era imediat dat afară, așa încât principalii intelectuali au devenit fochiști sau măturători de stradă. N-am prevăzut că acea „normalizare” va dura peste 20 de ani, ceea ce, din punct de vedere istoric, nu e foarte mult pentru un popor, dar pentru viața unui om e prea mult.
În perioada aceasta de restalinizare intelectualii au trecut la câteva forme de rezistență prin cultură. Am avut un samizdat comparabil cu cel din URSS sau cu cel din Polonia. Ar fi fost vreo 40-50 de edituri de samizdat, cea mai cunoscută fiind editura scriitorului Ludvík Vaculík, numită „Edice Petlice”, adică „Editura Lacătul”, fondată în 1972 la Praga. Se multiplicau la mașini de scris lucrări de proză, poezie, publicistică, eseistică, texte de toate genurile. În Praga, la biblioteca Libri Prohibiti, situată în Piața Senovazne, se află în jur de 40 de mii de volume de literatură interzisă în acea epocă. Directorul instituției respective este un fost deținut politic, Jiří Gruntorád. A fost și el prezent, acum câțiva ani, la o conferință la Sighet.
Au existat și universități subterane, care erau niște seminare la domiciliu. Lumea se strângea la filozoful Jan Patočka: veneau studenți și cadre didactice date afară de la diferite universități. Se țineau cursuri de filozofie. Acolo a venit de câteva ori și Jacques Derrida.
O altă formă de rezistență a fost teatrul la domiciliu. Acum nu demult, pe 6 octombrie, s-a stins din viață o mare actriță cehă, la o vârstă înaintată, 92 de ani, dna Vlasta Chramostová, care a fost dată afară din teatru imediat ce a semnat Charta 77. Apoi ea și soțul ei – un cameraman concediat de la studiourile Barrandov – s-au ocupat cu ceva muncă manuală. Dar fiindcă i-a fost dor de teatru, împreună cu scriitorul și dramaturgul Pavel Kohout au început să organizeze niște spectacole la domiciliul doamnei Chramostová. Erau, bineînțeles, supravegheați de Securitate, care întreba pe fiecare vizitator unde merge, ce vrea să facă acolo?… În anul 1977 a fost proclamată Charta 77 și toate aceste încercări au condus ulterior spre anul 1989. În ianuarie 1989 l-am comemorat pe Jan Palach și după aceea evenimentele s-au precipitat până la demonstrația studenților din 17 noiembrie 1989 și căderea regimului comunist.
 
Liviu Țîrău:
Am dorit să fac la Sighet o examinare a ceea ce a însemnat rezistența prin cultură, pe care am încercat s-o definesc în diferite moduri. Am evocat rădăcinile rezistenței intelectuale. Am amintit de traseul rezistenței nonviolente, consacrat mai ales de Mahatma Gandhi. Și apoi am încercat să fac o comparație cât mai succintă, desigur, cu ceea ce a însemnat rezistența sub comunism. Andrei Pleșu vorbea despre o atitudine contemplativă a acestei rezistențe culturale la noi. Dimpotrivă, eu cred că rezistența culturală, atât cât a existat în România, a fost un fenomen real, chiar dacă nu a avut amploarea samizdatului rusesc cu zeci de mii de exemplare bătute la mașinile de scris, din Soljenițîn, Șalamov, Pasternak... Rezistența prin cultură în România nu a cunoscut nici amploarea din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. În aceste țări avem mari gânditori care elaborează și publică niște pamflete ale ideologiei liberale, ale libertății. Mă refer la Leszek Kołakowski, autorul monumentalului opus Principalele curente ale marxismului (1978), dar și al unei lucrări, din 1971, intitulate semnificativ: Speranța celor fără de speranță. Sau Václav Havel, cu faimosul său eseu Puterea celor fără de putere. În acest context aș cita-o însă și pe dna Ana Blandiana, autoarea unei cărți despre Motanul Arpagic un pamflet îmbrăcat în veșmântul unei poezii dăruite aparent doar copiilor… Rezistența culturală românească a funcționat și după 1990, pentru că a fost nevoie să rezistăm cu ajutorul culturii în fața unui regim care dorea să continue într-o formă mai blândă orânduirea anterioară.
 
Christian W. Schenk:
Ceea ce s-a întâmplat în secolul XX nu numai în Estul Europei, ci în toată Europa, e un lucru îngrozitor. Aveam vârsta Dvs. când am publicat două poezii „cu probleme”, am fost luat pe sus de Securitate, am stat trei zile sub reflectoarele lor, după care un an și jumătate am tot fost urmărit și anchetat. Am vrut să intru la Facultatea de Litere din București, asemenea Anei Blandiana, care și ea, din cauza provenienței sale, nu a reușit să se înscrie la Facultate decât mult mai târziu. Eu am renunțat mai repede la acest efort. Plecând în Germania, am fost redactor la o revistă, Convergențe românești, prin care am încercat să fac cunoscută literatura română. După ce am terminat studiile, am fondat o editură, în care am publicat sute de autori și în limba germană, și în limba română... Vorbind despre rezistență, eu aș vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă. Și anume: lupta cu instituțiile, lupta cu indolența, cu indiferența celor care ar putea să facă mai mult, dar nu o fac. Pe urmă, pentru a rezista, cum zicea Ruxandra Cesereanu, trebuie să te aduni, să fii în echipă, numărul mare contează. Din păcate, scriitorimea din România este formată din grupuri, grupulețe – se atacă, se calomniază unii pe alții, nu sunt solidari… Și, în sfârșit, se vorbește foarte mult la noi, în Vest, dar cred că și aici, în România, despre influența nefastă a Internetului. Nu sunt deloc de acord cu teza asta! Toate cărțile pe care le-am scos în ultimii ani apar și sub formă de carte electronică. În Germania sunt foarte mulți oameni care intră pe online, unde pot citi cărțile germane traduse în limba română și cărțile române traduse în limba germană.
 
Vitalie Ciobanu:
Spre deosebire de România, noi, în Basarabia, am avut un comunism în limba rusă. Asta înseamnă că și identitatea noastră națională a fost pusă sub semnul întrebării, nu doar libertatea individuală. În ultimii ani, istoricii de la Chișinău au reușit să pătrundă în arhivele sigilate vreme de decenii și au scos la iveală mai multe documente care certifică faptul că am avut o rezistență anticomunistă în Basarabia, imediat după război. E vorba de organizațiile „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia dreptății”, „Armata Neagră”, de grupuri de partizani din codrii Orheiului. Rezistența intelectuală propriu-zisă, rezistența prin cultură s-a manifestat extrem de greu. Cenzura, represiunea au fost teribile. Gândiți-vă că limba română a fost „turnată” la noi în grafie rusească și botezată „limba moldovenească”. Nu doar am avut o ortografie diferită, ne-a fost deformată și pronunția, de pildă diftongii, pentru care se folosea litera rusească я din alfabetul chirilic. A fost un atac metodic, înverșunat, împotriva spiritului românesc și a conștiinței naționale. Totuși scriitorii încercau să mai strecoare anumite aluzii subversive în textele lor, deși destul de timide.
În perioada dezghețului hrușciovist puteam cumpăra cărți și reviste românești. Bunăoară, părinții mei, profesori, s-au putut abona la presa literară românească și chiar la reviste pentru copii, cum era Arici Pogonici, pe care o citeam cu nesaț. În 1965 a avut loc Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor, la care câțiva literați au pus problema revenirii la grafia latină. Era un curaj de neimaginat pe atunci. Între aceștia s-a numărat și Ion Druță, care după aceea s-a refugiat la Moscova, pentru că intrase într-un conflict personal cu satrapul comunist de la Chișinău, Ivan Bodiul. Druță a plecat la Moscova, au fost și alți intelectuali basarabeni care s-au stabilit în centrul imperial, unde era un aer de liberalism ceva mai pronunțat decât la periferiile URSS. În 1991 imperiul trosnea din toate încheieturile, la Uniunea Scriitorilor aveau loc manifestații entuziaste, căci scriitorii dăduseră tonul a ceea ce s-a numit ulterior „Mișcarea de eliberare națională și democratică”. Cam pe atunci a venit și Druță de la Moscova și a fost întâmpinat triumfal. La serata de la Uniunea Scriitorilor, într-o sală arhiplină, i-am pus și eu atunci o întrebare: „Domnule Ion Druță, nu credeți că e momentul să revenim la grafia latină?” Și răspunsul lui, al scriitorului care în 1965 a avut tocmai această pledoarie, a fost decepționant: „Nu cred că e cazul, trebuie să ne gândim foarte bine. Să nu credeți că revenirea la alfabetul latin ne rezolvă toate problemele.” Am rămas șocat. Cazul acestui scriitor important pentru literatura din Basarabia este psihanalizabil, fără îndoială. Viața și conviețuirea în imperiul sovietic au luat adesea forme paradoxale, au generat metamorfoze de tot felul.
După destrămarea Uniunii Sovietice nu am făcut Unirea, pentru că autoritățile postcomuniste de la Chișinău n-au avut curajul, iar regimul Iliescu pur și simplu a refuzat o asemenea revendicare. Avea alte priorități. A urmat o coexistență pe care noi am dorit-o cât mai integrată cel puțin cultural, la nivelul întâlnirilor, al colaborărilor, al contactelor noastre personale cu România. Am devenit membri ai Uniunii Scriitorilor din România, ne publicăm cărțile aici. În 1994 am lansat revista Contrafort cu un program estetic și ideologic explicit: sincronizare și spirit critic. Sincronizare cu literatura română contemporană, făcută de scriitorii de care ne simțeam afini în spirit și formulă estetică, în primul rând optzeciștii. Și am început să scriem despre cărțile editate în România, să fim prezenți în viața literară românească. A fost poate și acesta un gest de rezistență culturală în condițiile unui regim neocomunist, care se opunea unei recunoașteri a identității noastre românești. Câtă cultură, atâta libertate.
 
Ana Blandiana:
Noi v-am vorbit numai despre rezistența în comunism. Dar cred că înțelegeți măsura în care o rezistență prin cultură trebuie să continue, și asta nu doar în România, ci în condițiile mondializării, în care nimeni nu-i mai pune pe artiști, ca în proletcultism, să scrie pe înțelesul maselor, dar nu-i mai plătește. Pe ecranele televizoarelor nu apar decât subproduse, „de consum”, marile filme se duc cel mult la festivaluri și nu le mai vede nimeni după aceea. Ca să nu mai vorbim de faptul că și culturile se amestecă și se transformă într-o pastă fără culoare, fără miros. Obsesia, convingerea mea este că trebuie să continuăm să susținem marea cultură, care, mai ales la nivelul Europei, este singura care poate s-o salveze, pentru că Europa nu mai este de mult o mare forță, să zicem, militară, dar este o mare parte din cultura lumii. În măsura în care renunță la ea, la propria ei definiție, e pierdută și Europa, suntem pierduți și noi, este pierdută și lumea.
21 octombrie 2019, Cluj-Napoca
Pagini redactate de Ana DRUȚĂ și Aleutina SARAGIA
 
 
* Volumul Poeme al lui Corneliu Coposu (Fundația Academia Civică, 2019. Cuvânt înainte de Ana Blandiana) a văzut lumina tiparului la scurt timp după aceea, în noiembrie 2019. Cartea conține un CD cu cele mai frumoase poezii, recitate de Ion Caramitru.