Parteneri

Republica Moldova, Occidentul, Rusia şi Unirea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Republica Moldova, Occidentul, Rusia şi Unirea

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Vorbeam în editorialul din ultimul număr din 2015 al revistei Contrafort despre starea de captivitate a Republicii Moldova, care este doar o aparenţă de stat, cu instituţii, servicii, miniştri, parlamentari, directori, ambasadori… Concesionarea Aeroportului Chişinău unor firme ruseşti, conectate la cercurile politice din Moldova, atacurile raider din bănci, preluarea ostilă a mai multor întreprinderi, dispariţia miliardului de dolari, spălarea altor vreo 20 de miliarde de dolari ale mafiei ruse prin complicitatea Băncii Naţionale a Moldovei (că altfel nu s-ar fi putut!), toate acestea sunt efectele vizibile, spectaculoase ale pânzei de păianjen criminale în care s-a încurcat acest stat. Trăim într-o hologramă, într-un grandios simulacru pe calculator, numit Republica Moldova, şi nu reuşim să spargem ecranul, să atingem realitatea, care rămâne învăluită, presupusă…
Acest text este o variantă „reformatată” a unui interviu pe care l-am acordat revistei electronice „LaPunkt” de la Bucureşti, răspunzând întrebărilor lui Cristian Pătrăşconiu. Îl reiau în ideile esenţiale, pentru că dimensiunile crizei din Republica Moldova impun căutarea unor soluţii la care în cei aproape 25 de ani de independenţă n-am avut curajul să ne gândim. Sau dacă ne-am gândit, nu am îndrăznit să mergem mai departe.
 
***
 
România nu a sesizat sau poate era conştientă de malversaţiunile în care luneca puterea de la Chişinău, dar mult timp a preferat să nu se amestece. Ca şi occidentalii, care aveau nevoie de „poveşti de succes” la porţile Europei (cel puţin, „într-o ţară luată separat”, vorba lui Lenin), astfel încât Moldova devenise premiantul Parteneriatului Estic. Dar un fals premiant, un premiant fraudulos. Unul care îşi lua BAC-ul copiind. Nu degeaba, semnificativ, politicianul cu cea mai mare popularitate printre basarabenii cultivaţi este Maia Sandu, cea care a reuşit în Educaţie o minirevoluţie, sporind exigenţele în sistem, instalând camere de luat vederi şi ridicând în trei ani coeficientul de reuşită şi promovabilitate la Bacalaureat. Tot ea a eliminat câţiva funcţionari compromişi din minister (pe care însă justiţia noastră coruptă i-a restabilit în posturi după ce Maia Sandu n-a mai fost ministru), a introdus obligativitatea concursului pentru ocuparea funcţiei de director în şcoli şi licee… Moldova este un elev repetent, un chiulangiu care trebuie băgat într-o sală de curs din care să nu iasă decât cu lecţia corectitudinii şi bunei purtări învăţată: „Să nu furi, să nu minţi, să te ţii de cuvânt, să-ţi respecţi părinţii şi profesorii!...” Să reînveţe Decalogul sub veghea unor dascăli din ţările protestante…
Prestigiul României va fi grav afectat, dacă nu se face această distincţie netă: de o parte regimul Plahotniuc, de cealaltă poporul, cetăţenii. Pentru că agenţii de influenţă ai Moscovei, media pro-rusă din Republica Moldova insistă pe ideea că România şi Statele Unite susţin oligarhia de la Chişinău, care le-a promis că va aduce Basarabia între graniţele României, ba chiar pretind că ar exista un plan secret, diabolic, de încorporare. Acesta e marele pericol: compromiterea cauzei româneşti şi pro-europene prin asociere cu regimul mafiot din Moldova.
 
Un „capăt de drum” pentru Moldova
 
Vorbesc despre sfârşitul unui drum care începea la 27 august 1991, atunci când a fost proclamată independenţa şi nu Unirea cu România. I-am avut pe toţi la putere în aceşti ani: pe agrarieni (fosta nomenclatură a colhozurilor), pe comuniştii revanşarzi şi pe noii democraţi, pe frontiştii lui Iurie Roşca, pe moldoveniştii „soft” ai lui Lupu şi Diacov şi pe o parte dintre cei care au făcut studii în România şi care ne-au dezamăgit crunt, mă refer la Vlad Filat şi la colegii săi de generaţie, i-am avut (îi avem) la guvernare pe versatilii pro-români Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă – cu toţii au împrumutat rapid culoarea şi moravurile locului. Nu ne-a mai rămas decât Unirea. Adică o ţară nouă şi o istorie nouă – şi tocmai acest obiectiv e atât de greu de înfăptuit, pentru că avem o societate debusolată, scindată pe diverse paliere. Deşi suferinţa e comună – regimul oligarhic –, lumea vede în mod diferit soluţiile. Unii vor cu România şi cu Occidentul, altora li se pare că reapropierea de Rusia lui Putin ar putea să ne scape de Plahotniuc. Dar nu realizează că în locul oligarhiei locale va veni mafia rusă, care ne va arunca în sub-istorie, ne va băga într-un nou gulag. Pe asta mizează autorităţile de la Chişinău, pe acest şantaj îşi construiesc argumentele, pe teama de ruşi (reală sau butaforică), pe lectura eminamente geopolitică a situaţiei din Moldova din partea României şi a partenerilor noştri externi. Când am spus „capăt de drum”, am avut în vedere sentimentul de exasperare şi insolvabilitate pe care îl resimt majoritatea moldovenilor după şapte ani de guvernare pseudo-proeuropeană şi la aproape un sfert de veac de la proclamarea independenţei. E nevoie de o schimbare radicală.
Occidentul are vina că nu a intervenit la timp ca să-i sancţioneze pe mafioţii de la Chişinău. A vărsat bani cu nemiluita, ştiind că-i varsă într-un butoi al Danaidelor, şi abia acum s-a trezit şi pune condiţii. Dar între timp „integrarea europeană” a ajuns o vorbă de ocară în Basarabia.
 
Ce s-ar cuveni să facă România în raport cu Moldova
 
România face multe pentru Moldova: burse pentru tineri, cetăţenie pentru basarabenii care se încadrează în prevederile legii (şi legislaţia a devenit mai permisivă), investiţii în infrastructură: drumuri şi grădiniţe pentru copii în sute de localităţi de la noi. Autobuze şcolare. SMURD Moldova. Radio Chişinău şi TVR Moldova. De curând a început construcţia, din temelii, a unui nou teatru dramatic la Cahul dintr-un grant oferit de guvernul României. Tot din banii contribuabililor români va fi renovată Sala cu Orgă şi va fi restaurat Muzeul de Arte Plastice din Chişinău. Institutul Cultural Român, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerul Culturii de la Bucureşti finanţează publicaţii culturale, edituri şi biblioteci, cursuri pentru profesori, tabere şi şcoli de vară, festivaluri de literatură, film şi teatru. Şi o face nu doar statul, ci şi asociaţiile de creaţie, cum ar fi Uniunea Scriitorilor din România, o serie de ONG-uri. De pildă, reforma în justiţie este promovată de Expert Forum (EFOR), de Societatea Academică din România (proiectul „România curată” – „Moldova curată”) prin traininguri şi schimb de experienţă. Se pot da şi alte exemple.
În acelaşi timp, România trebuie să-şi lărgească cercul prietenilor, să nu mizeze exclusiv pe unioniştii declaraţi, dintre care unii au cam trădat-o. România ar trebui să discute cu toate grupurile sociale şi etnice din Moldova. Să aibă mesaje pentru ei. Haideţi să pornim de la ipoteza că ne-am decis să facem Unirea. Dar nu ne unim doar cu etnicii români din Moldova, ci şi cu ceilalţi, cu minorităţile, cu întreaga Moldovă (cel puţin cu cea dintre Prut şi Nistru)! Cum îi atragem de partea noastră, cum ne împrietenim cu ei? Memoria, educaţia, statutul pe care l-au pierdut după destrămarea URSS, propaganda de azi a Rusiei – foarte abilă şi manipulatoare – sunt obstacole greu de depăşit.
Argumentul pro-Unire nu mai poate fi doar identitatea de limbă, cultură şi istorie. Şi Ceauşescu a fost român, şi C. V. Tudor. Român e şi Voiculescu (mi-am spus, nu de puţine ori, ce bine e că în Basarabia nu se prind „Antenele”, pentru că altfel din cele 21% de unionişti declaraţi în sondajele de anul trecut, am rămâne doar cu vreo 2%, aşa cum apăreau în măsurătorile lui Voronin). Argumentul forte al României în Republica Moldova este statul de drept şi lupta anticorupţie. Iar cel mai eficient agent al Unirii azi este DNA. Nu degeaba se scandează de un an de zile la Chişinău: „DNA, treceţi Prutul!” Nu „soldaţi români” – pentru că nu ne aflăm sub ocupaţie străină în Basarabia – ci „procurori români, treceţi Prutul”, pentru că ne-au ocupat briganzii noştri naţionali.
Cetăţenii moldoveni, indiferent de etnia lor, ar trebui să ştie că valori româneşti înseamnă valori europene. De aceea, viziunea preşedintelui Klaus Iohannis în chestiunea Unirii mi se pare corectă şi raţională: să-i ajutăm pe moldoveni să iasă din criza politică, să-i ajutăm să aducă la putere forţe politice cu adevărat pro-europene, să-şi întărească instituţiile, să iasă din sărăcie şi din dependenţa economică faţă de Răsărit, inclusiv prin poduri peste Prut, prin interconectarea reţelelor energetice, prin extinderea gazoductului până la Chişinău, prin construirea unei linii de cale ferată cu ecartament european, prin investiţii româneşti directe etc. Avem nevoie de un „Pact Snagov” pentru Republica Moldova. De o strategie coerentă, care să nu fie abandonată odată cu succesiunea garniturilor politice de la Bucureşti. Or, asta s-a întâmplat, din nefericire, în 2013, când ICR a sistat finanţarea revistelor de cultură basarabene: am fost victimele colaterale ale războiului politic intern românesc. Continuitatea marilor proiecte face diferenţa dintre o ţară evoluată şi o mentalitate provincială.
Există deja iniţiative care încearcă să condenseze o viziune pe termen lung: strategia PNL „Republica Moldova – prioritate a României”. O altă idee a fost lansată de Fundaţia Universitară a Mării Negre: „Fondul Moldova – Un plan Marshall al României”. Salut acest efort analitic aplicat, pentru că tocmai o largă dezbatere naţională pe această temă ne-a lipsit. Poate în sfârşit va începe. Ne obligă şi contextul geopolitic. Moldova este o adevărată provocare pentru orgoliul şi inteligenţa românească. E o problemă de securitate naţională.
 
Despre „ghinioanele” Moldovei şi cum trebuie ele înţelese
 
Moldova a fost urmărită de ghinion de la bun început, prin situare geografică: suntem provincia cea mai estică a spaţiului românesc. Deci şi cea mai expusă, cea mai lovită, cea mai vulnerabilă. Urăsc să mă victimizez. Dar uneori e necesar să ne amintim nişte lucruri. La 1812, Rusia şi-a dorit nu Basarabia, ci toată Moldova până la Carpaţi. Apoi Moldova până la Siret. În cele din urmă s-a mulţumit cu teritoriul dintre Prut şi Nistru şi a fost o pradă nesperată în preajma invaziei napoleoniene… Vreau să spun că puţin a lipsit ca România să nu fie în forma ei actuală, ci să aibă o suprafaţă de două ori mai mică sau să nu existe deloc. Puteam fi un fel de Kurdistan din nordul Balcanilor, un popor disipat, lipsit de propria statalitate. Nu sunt ucronii, nu sunt istorii contrafactuale, ci posibilităţi care ne-au trecut precum glonţul pe lângă ureche.
Acum, tot despre ghinion: pe 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost cedate fără luptă – cunosc argumentele celor care susţin că a fost singura opţiune valabilă, dar îţi dai seama că această explicaţie nu-i face pe moldoveni mai fericiţi. Un alt ghinion a fost că nu am urmat exemplul ţărilor baltice care, odată cu implozia URSS în august 1991, au revenit la starea de normalitate, la situaţia lor antebelică de state independente. Pentru Moldova normalitatea ar fi fost reunirea cu România. Şi ghinionul ne urmăreşte până în prezent, căci nu ne-a mers nici cu actualii guvernanţi „pro-europeni”. Un uriaş ghinion ar fi să încăpem iarăşi sub ruşi, să-i fim livraţi lui Putin ca un dar nesperat în situaţia în care Rusia are atâtea probleme pe cap. Să devenim un avanpost al agresiunii ruseşti în spatele Ucrainei şi în pragul lumii euroatlantice.
Moldova a avut noroc doar când a fost împreună cu ţara, cu România, de unii singuri suntem condamnaţi la izbelişte. Pentru că nu avem potenţialul uman pentru a supravieţui ca entitate aparte. Am încercat să ne facem un stat al nostru, după 1991, dar am eşuat, statul moldovean e o pocitanie caraghioasă. Şi când spun „am eşuat”, „am falimentat”, nu e neapărat o declaraţie dramatică. Un stat nu e o structură perenă, transcendentală. E un instrument care trebuie să servească unor scopuri precise: binele cetăţenilor săi. Dacă acest instrument s-a perimat, s-a tocit, el trebuie înlocuit cu altul mai eficient, cu un alt stat care să satisfacă aspiraţiile de fericire şi împlinire ale celor care îl locuiesc. Limba, cultura, naţiunea sunt altceva, sunt semnificaţii şi realităţi ce desfid frontierele. Statele sunt perisabile, rezistă sau nu rezistă.
Norocul nostru ar fi putut fi o clasă politică onestă, dar de unde s-o luăm? Abia acum, după atâtea dezamăgiri şi lovituri sub centură încasate de la „aleşii” noştri, noile formaţiuni politice pro-europene, aflate în opoziţie, vorbesc insistent despre nevoia unor criterii de integritate. Dacă aceste angajamente vor fi respectate – atunci, da, vom avea o adevărată revoluţie.
 
De ce este atât de impredictibil mediul politic basarabean?
 
Explicaţia e simplă. Puţini, foarte puţini oameni politici de la Chişinău au convingeri, au o credinţă, puţini dintre ei sunt oameni de cuvânt. Majoritatea sunt oportunişti şi vânează profitul imediat. Născuţi în familii sărace, cad uşor în ispită. Conduita lor traduce un simptom mult mai profund, şi anume: provizoratul. Balada Meşterului Manole, mănăstirea care ziua se ridică şi peste noapte se ruinează. Dacă nu s-ar fi născut grec, Sisif ar fi trebuit să fie român. Român basarabean. Basarabia a fost mereu parte a ceva, şi acum „partea” asta e frisonată, pentru că îşi caută întregul, fără să fi reuşit să devină ea însăşi un „întreg”… Un teritoriu multiplu tranzacţionat a sfârşit prin a „secreta” o mentalitate tranzacţionistă. Nimeni n-a luat în serios Republica Moldova şi în primul rând politicienii săi, care au fost mereu „în trecere” pe aici, au avut mize mici, meschine, de bătaie joasă. Tot aşa şi restul populaţiei: trăieşte de pe o zi pe alta.
Pe urmă, important: în Republica Moldova nu s-a făcut o lustraţie politică, nu avem o lege a accesului la dosarele KGB. Se spune că aceste dosare nici n-ar mai exista. Foştii… sau niciodată „foştii” agenţi ai Moscovei o duc foarte bine. Presa, clasa politică, „mediul de afaceri” chiftesc de ei. Politicieni democraţi, în care ne-am pus speranţe în aceşti aproape 25 de ani, au defectat când ne era lumea mai dragă… Cum s-a întâmplat, de exemplu, în noiembrie 1999, când a fost demis guvernul Ion Sturza de către o alianţă „împotriva naturii” dintre comunişti şi un partid de dreapta (PPCD), cu doar câteva săptămâni înainte de summitul de la Helsinki, din 10-11 decembrie al aceluiaşi an, summit la care Uniunea Europeană invitase o serie de state din fostul bloc sovietic, inclusiv România şi ţările baltice, ca să înceapă negocierile de aderare. Se spune că Republica Moldova ar fi avut şanse să fie prezentă şi ea la Helsinki, dacă nu cădea guvernul. Cu asemenea antecedente catastrofale, este încă de mirare că am reuşit să semnăm acum un an şi ceva Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. Se pare că furişatul este singura noastră modalitate de a avansa prin istorie, în rest avem un talent neîntrecut în a ne sabota interesele naţionale.
 
Ce n-ar trebui să facă Occidentul cu Moldova
 
Cea mai proastă idee ar fi să ne abandoneze. Să se aranjeze o nouă „Ialtă”, pe motiv că Europa a obosit, că se confruntă cu criza refugiaţilor, cu terorismul islamic, că are nevoie de resurse energetice din Federaţia Rusă ş.a.m.d.
Când moldovenii s-au revoltat şi au cerut alegeri anticipate – asta se putea întâmpla prin repetata nominalizare la funcţia de premier a lui Ion Sturza după respingerea, pe 13 ianuarie, a lui Vlad Plahotniuc de către preşedintele Nicolae Timofti –, Occidentul a preferat un alt scenariu, cel al „stabilităţii”, şi a salutat formarea noii majorităţi, deşi ştia cât de vicioasă este această majoritate. Dar a preferat să-i dea lumină verde, pentru a evita riscul readucerii la putere a partidelor pro-ruseşti, care au îmbrăţişat, oportun, sloganele anticorupţie. Era, este un pericol real. Mai ales că noile formaţiuni de centru-dreapta – Platforma „DA” şi Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS) al Maiei Sandu – sunt abia la început de drum. Republica Moldova se singularizează între statele din fostul bloc sovietic prin faptul că aici nu avem o simplă succesiune democratică stânga-dreapta. Aici alternativa este toxică, „stânga” în Moldova nu vine să schimbe nişte politici, ci să dea peste cap identitatea unui popor, valorile fundamentale, modelul de civilizaţie… De aceea sunt atât de complicate lucrurile la noi.
Înţelegând considerentele geopolitice, în acelaşi timp nu-ţi poţi refuza un dram de melancolie: constaţi că nu eşti decât „o piesă” pe tabla de joc a celor mari. Când îţi descoperi demnitatea şi dorinţa de libertate, cei spre care ţi-ai îndreptat privirile cu speranţă îţi spun că nu e momentul acum, că vei tulbura nişte calcule globale. Acesta e momentul „ingenuu” al revoltei şi stupefacţiei: să realizezi, deodată, că nu eşti de capul tău în acest colţ de lume, că ai o responsabilitate şi faţă de aliaţii tăi. Însă nu pot occidentalii să ia decizii în locul nostru. Este datoria noastră să ne maturizăm, să fim lucizi, să fim responsabili. Rusia – da, ea vine peste tine fără să te întrebe. Am mai trecut prin asta, ar fi fost bine să fi învăţat lecţia.
 
Proiectul unionist în dezbaterea publică
 
Proiectul Unirii este unul firesc, legitimat nu doar istoric şi identitar, ci este privit azi de tot mai mulţi moldoveni, şi nu doar de românii etnici, ca soluţie practică, ca ultimă şansă de a scoate Moldova din captivitatea oligarhică şi din câmpul minat al influenţei ruseşti. Este absurd şi imposibil, pe considerentul inoportunităţii (cine decide ce este oportun şi ce nu în destinul unui popor?), să zăgăzuieşti o asemenea dezbatere, care nici nu a prea existat, cu atât mai mult că acum s-au copt şi premisele pentru o discuţie de acest fel. Admir entuziasmul tinerilor basarabeni care clamează idealul naţional şi nu se rezumă doar la manifestaţii organizate la Chişinău, ci merg şi în satele noastre să vorbească cu oamenii.
Ce mă deranjează în discursul unionist este recursul la argumentul „materialist”, cel cu pensiile şi salariile din România – „mai mari de trei sau de cinci ori decât în Republica Moldova”. Desigur, moldovenii o duc greu, nu sunt orbi şi pot să compare foarte bine diferenţele de nivel de viaţă de pe cele două maluri ale Prutului. Politica, ştiu, se face în general cu promisiuni care trec prin stomac. Dar în acelaşi timp, ca intelectual, ca om care servesc cultura română, mi se pare cumva umilitor genul acesta de pledoarie. Doar pentru salarii mai mari să ne unim cu România? Nu ne mai leagă nimic altceva? Vrem Unirea pentru a ne delega propria responsabilitate „fraţilor români”, vrem să trecem pe umerii lor povara mediocrităţii noastre (ca să parafrazez titlul unui cunoscut roman al aceluiaşi Ion Druţă, care vorbea despre „povara bunătăţii noastre”)?...
România este ţara noastră, ne-o asumăm cu reuşitele ei formidabile din ultimii ani, dar şi cu încă numeroasele ei neîmpliniri şi scăderi. Vrem să le învingem, să le depăşim împreună. Aşa este onest şi aşa este corect.
 
Cât de realistă este Unirea
 
Îmi place şi mie simetria istorică 1918-2018, însă cei care apelează la ea rămân cumva fixaţi în fascinaţia orbitoare a centenarului Marii Uniri şi nu ne spun cum să ajungem acolo. E o proiecţie mai degrabă estetică, decât una politică. Nu spun că ar fi imposibil, dar ar trebui să se întâmple ceva cu totul excepţional şi n-aş vrea ca acest „excepţional” să rezulte dintr-o nouă invazie rusească, cum a fost în 1918. Pentru ca un proiect să reuşească, el are nevoie de o studiere prealabilă a datelor de la faţa locului. Să cunoşti „materia primă” cu care vei lucra, pentru a formula mesaje valide şi acţiuni eficiente, nu să aprinzi focuri de paie… Politicienii de la Bucureşti spun că România nu este suficient de bine cunoscută între Prut şi Nistru, că jandarmul român e ţinut minte, nu şi deportările în Siberia, de unde puţini s-au întors. Şi că soluţia ar fi deci surmontarea acestui deficit de informaţie şi cultură.
De acord. Problema însă nu este că România ar fi prost cunoscută în Basarabia – vechile prejudecăţi induse de sovietici se erodează rapid –, problema e că Moldova de azi nu este cunoscută în România. Moldova de azi, nu Basarabia interbelică, Republica Moldova cu toate contradicţiile şi complicaţiile ei. Cum nu ştim prea multe nici despre românii din sudul Basarabiei şi nici despre cei din nordul Bucovinei, aflaţi şi ei într-o situaţie diferită decât cea descrisă în manualele de istorie.
Fără idealism nu se poate. Este nu doar frumos, ci şi necesar să ai obiective înalte, elanuri altruiste. Ideile mişcă lumea şi creează realităţi. Doar că Unirea trebuie tradusă în termenii şi în vocabularul lumii de azi, altfel va rămâne o utopie.
 
Despre cum ar arăta normalitatea în Moldova
 
„Un loc în care să poţi trăi omeneşte” – aceasta-i normalitatea. Basarabia cu profilul său etnic, cultural, geografic, dar care să corespundă în datele ei de bază civilizaţiei europene. Vorbind despre specificul provinciei noastre, nu putem ignora influenţa culturii ruse, avantajul de a-i fi citit în original pe Tolstoi, Cehov şi Dostoievski – argument pe care l-am auzit şi în unele discuţii purtate cu intelectualii români şi străini. Am făcut şi noi, în Contrafort, mai mulţi ani în urmă, o dezbatere: „Cultura rusă în Basarabia – un atu sau un handicap?”
Sigur că ştim limba rusă şi accesăm astfel un vast orizont de informaţie şi consum cultural. Dar această „deschidere”, nu neapărat între ghilimele, din perioada URSS, s-a însoţit cu o închidere pe alt plan, cu interzicerea culturii române în Moldova. Cu alfabetul chirilic în locul celui latin. Noi de acest gen de interdicţii şi constrângeri am suferit sub sovietici. Evident, am luat de la ei, în acelaşi timp, ce se putea lua pozitiv în materie de artă, de creativitate. De exemplu, filmografia lui Andrei Tarkovski – o sursă inepuizabilă de sugestii estetice şi filozofice. Mulţi dintre noi, intelectualii şi artiştii basarabeni, ne simţim apropiaţi de sensibilitatea acestui mare cineast rus şi universal deopotrivă. Tot prin intermediul limbii ruse participam şi la convenţia „fructului oprit”, a satirei inimitabile a lui Ilf şi Petrov, la absurdul subversiv şi grotesc din romanele lui Bulgakov, sau gustam „şopârlele” liberale (primejdios de liberale!) din filmele lui Ryazanov, din comediile lui Gaidai ş.a.m.d. Privesc şi azi cu plăcere acele filme, care emană, aşa, un vag farmec nostalgic… Cultura rusă ne-a influenţat, pe noi, moldovenii, multora ne-a marcat destinul. Şi Basarabia îşi va păstra acest specific, cred, chiar şi între fruntariile României unite, aducând o contribuţie interesantă şi benefică metabolismului cultural românesc. Această interferenţă, de altfel, deja se produce de când ne putem vedea şi călători liber.
Însă ceea ce vreau este să trăiesc într-o ţară în care să nu primesc ceva drept compensaţie că mi s-a luat altceva, nişte valori la fel de importante pentru mine, ca om şi ca intelectual. Vreau ca viaţa mea să fie produsul propriei mele alegeri, nu consecinţa unor împrejurări coercitive. Vreau să nu mai aştepte basarabenii mei, ore în şir, sculaţi cu noaptea-n cap, la uşa Serviciului Stare Civilă din Chişinău pentru a dobândi documentele de arhivă necesare perfectării actelor pentru cetăţenia română, doar ca să fugă cât mai departe de baştina lor, pentru că nu au de lucru aici şi nu se simt în siguranţă. Şi nici să stea alte zeci de ore la coadă ca să-şi depună actele la birourile din România. Vreau să se simtă liberi, într-o ţară liberă, indiferent cum se vor mai trasa frontierele.
Şi mai vreau, ca scriitor, să nu mai fiu un „cronicar al dezastrului”, ci să-mi permit răsfăţul de a fi cartograful ţinuturilor mele imaginare, vreau să fac literatură, nu doar publicistică angajată. Să răspund şi unor chemări interioare, nu doar „comandamentelor naţionale”, peste care oricum nu pot trece, pentru că au devenit de mult parte din mine. Măcar de n-ar avea această cauză nobilă gustul amar al cenuşii sub limbă.