Categorii

Parteneri

„Realitatea e simplă: dacă tu, statul x, pretins liber și democratic, nu-ți respecți patrimoniul, atunci să nu te aștepți că ți-l vor respecta partenerii din alte state!”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Realitatea e simplă: dacă tu, statul x, pretins liber și democratic, nu-ți respecți patrimoniul, atunci să nu te aștepți că ți-l vor respecta partenerii din alte state!”

Adrian CIOROIANU, Ambasadorul României la UNESCO
 
Vitalie Ciobanu: Dragă Adrian Cioroianu, ești un vechi prieten al revistei Contrafort, ai participat la mai multe anchete-dezbateri pe care le-am inițiat de-a lungul anilor – și iată au trecut 24 de ani de la lansarea revistei noastre. Îți mulțumesc că ai fost și de această dată de acord să ne reîntâlnim în paginile Contrafortului, mai ales acum când ai responsabilități de reprezentare oficială în străinătate: ești ambasadorul României la UNESCO. Ai avut predecesori iluștri în această funcție – Dan Hăulică, Nicolae Manolescu, ca să dau doar două nume… În ce fel au evoluat relațiile României cu UNESCO, ce proiecte, ce strategii sunt astăzi pe agendă? Te întreb acest lucru și pentru faptul că ai condus cea de-a 21-a sesiune a Adunării Generale a Statelor părți la Convenția patrimoniului mondial, cultural și natural, convenție adoptată în 1972.
 
Adrian Cioroianu: Faptul că au trecut 24 de ani de Contrafort nu face decât să confirme că nici noi nu mai suntem tinerii neliniștiți de altădată – chiar dacă am rămas, desigur, tineri! În cazul nostru, pentru că vom vorbi aici și despre Centenarul României moderne, imaginează-ți că noi doi am trăit, pe dreapta și pe stânga Prutului, jumătate din acest centenar – inclusiv cei aproape 30 de ani de la despărțirea de comunism! Așadar, aș spune că am fost o generație privilegiată: am fost martori la un important capitol de istorie, dar nu am cunoscut decât bătălii de idei, civile, fără arme și fără uniforme. Chiar și tu, erai prea tânăr pentru a lupta pe Nistru, la începutul anilor ´90. Să sperăm că și copiii noștri vor fi la fel de norocoși! 
Revin la UNESCO pentru a-ți spune că am avut, până acum, doi ani și jumătate mai curând buni (eu am venit la post în octombrie 2015, după profesorul Manolescu): cum era și normal pentru o țară cu pretenții de europenitate (cum pretind eu că este România), am găsit deja depuse unele dosare românești – precum un dans al flăcăilor din Transilvania care, în decembrie 2015, a și fost admis pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial. Apoi, în decembrie 2016, un proiect comun România – Republica Moldova a reușit înscrierea tradiției scoarțelor de perete pe lista aceluiași Patri­moniu Imaterial. Anul trecut, 2017, a fost foarte bun:
în vară au intrat pe lista Patrimoniului Intangibil UNESCO pădurile seculare de fag din România (al 8-lea punct românesc pe harta mare a Patrimoniului Mondial, ca parte a unui larg peisaj arboricol european), iar în decembrie 2017 vechea noastră tradiție a Mărțișorului a reușit admiterea pe lista Patrimoniului Imaterial, ca urmare a unui efort comun România / Republica Moldova / Bulgaria / F.R.I. a Macedoniei.
Iar în prezent, România are două dosare în examinare pentru lista Patrimoniului Mondial: dosarul Roșia Montana (depus în decembrie 2017) și dosarul Ansamblului Brâncuși de la Târgu-Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârșit etc.), depus în ianuarie 2018. Ambele sunt dosare dificile, din diverse motive. Primul este dublat de un proces juridic care a fost intentat de o entitate economică. Al doilea este marcat de faptul că de la data construcției ansamblului de către Brâncuși au trecut 80 de ani, timp în care dezvoltarea urbană a orașului Târgu-Jiu (inclusiv în timpul comunismului) a urmat direcții care nu aveau cum să fie conforme cu normele UNESCO, îți dai seama... Deocamdată atât despre aceste dosare – fiind în faza de jurizare, nu mă pot aventura în detalii. În plus, sunt foarte pasionat de un dosar care sper să se materializeze în viitor: există intenția ca pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO să fie inclusă fosta graniță a Imperiului Roman, de acum plus-minus 2 000 de ani – din nordul insulei britanice până la Marea Neagră. În opinia mea, România nu poate lipsi dintr-un astfel de dosar. Voi face tot ce depinde de mine și de delegația pe care am onoarea de a o conduce pentru ca partea noastră de istorie romană (limes-ul nostru) să fie recunoscută ca atare. Avem arheologi foarte buni, cu puțin sprijin guvernamental acești oameni ne-ar pune la locul meritat pe vechea hartă a lumii romane.
Dar cele de mai sus sunt partea vizibilă, uneori spectaculoasă, alteori neștiută a activității noastre. Partea banală, a acțiunii de zi cu zi, e cu mult mai interesantă – și, cum țin note zilnice, sper să dau detalii în memoriile mele, când vor fi să fie. Să-ți dau câteva exemple: cum am ajuns la UNESCO, am decis ca delegația noastră să-și depună candidatura pentru un post în cadrul grupului electoral de peste 20 de state în care activăm (grupul electoral II, cel al țărilor din Europa de Est – împărțirea geografică e azi cea de pe vremea Războiului Rece, la care s-au adăugat statele din fosta U.R.S.S. sau fosta Iugoslavie etc.), astfel încât din ianuarie până în iunie 2016 am fost președintele acestui grup est-european. Postul mi-a prins de minune, pentru că în acest fel am cunoscut imediat pe președinții celorlalte cinci grupuri electorale ale UNESCO (fixate, repet, pe criterii geografice), precum și pe toți cei din conducerea Organizației, dar și dosarele principale ale momentului. 
Ca să fiu sincer, înainte de a ajunge aici nu bănuiam cât de profundă și de extinsă este activitatea UNESCO. Copil fiind, când citeam despre patrimoniul UNESCO etc. îmi imaginam că acolo sunt o mână de oameni care discută cultură toată ziua, care decid să construiască școli într-un sat din Africa sau să vaccineze copii în alt sat din Asia... În realitate, UNESCO este extrem de extinsă și de politizată (unii spun acum că prea politizată!), drept care imaginați-vă că în grupul pe care l-am condus ca nou-venit aici se află și Rusia sau Ucraina, și Armenia sau Azerbaidjan, și Serbia sau Albania etc. – state onorabile cu toatele, dar care văd diferit anumite dosare ale actualității (înțelegi ce vreau să spun). În plus, mi-am dat seama cât de ramificată este rețeaua UNESCO: de exemplu, imaginează-ți că România este simultan în cel puțin trei grupuri de lucru permanente (grupul II electoral al țărilor est-europene de care vorbeam, grupul țărilor Uniunii Europene și grupul țărilor francofone). În plus, suntem membri în multe alte grupuri de lucru, periodice sau temporare, așa că în fiecare săptămână sunt două sau trei ședințe unde ai ce vedea și auzi. În plus, este negocierea de zi cu zi: un ambasador, adică o țară, îți cere sprijinul într-o candidatură și tu îi ceri altceva în schimb, scop în care zilnic scriem mesaje și cerem instrucțiuni de la ministerele din Bucureşti (în principal, lucrăm cu Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, consilierul pe Cultură al Președintelui României, Comisia Națională a României pentru UNESCO, Comisia parlamentară pentru UNESCO etc.). Partenerul nostru direct este Institutul Național al Patrimoniului, de la Bucureşti. Toată gratitudinea mea pentru ei, deoarece ei scriu dosarele – delegația noastră le depune la Paris, le promovăm și încercăm să convingem cât mai mulți experți de legitimitatea dosarelor noastre. Deci, cum s-ar spune, inevitabil un stat respectabil are un efort de echipă pentru UNESCO.
 
– Știm că patronajul UNESCO oferă o garanție, o anume protecție, mai ales în țări instabile, în tranziție, în care monumentele de cultură devin victima indiferenței și a intervențiilor arbitrare ale statului și ale diferitor agenți economici rapace. Ce trebuie să facă o țară, ce criterii să întrunească pentru a-și plasa sub egida UNESCO anumite piese din patrimoniul național?
 
A.C.: Aș vrea să fiu foarte clar, pentru că sunt nevoit să răspund des la această întrebare. Ce spun e valabil și pentru Republica Moldova, dar și pentru România sau multe alte state. Imaginează-ți că mă sună sau mă caută mulți oameni (profesori, preoți, primari etc.) care îmi spun că undeva pe teritoriul localității lor se află o școală, o biserică, un monument etc. care (cred acești oameni bine intenționați) ar merita să intre în UNESCO. Tuturor, sunt obligat să le spun câteva lucruri simple: pe lista Patrimoniului UNESCO nu poate intra decât ceva care este deja pe lista patrimoniului național al țării respective; în plus, UNESCO nu bani, ci cere! Cea mai bună relație cu UNESCO o au statele care înțeleg că înscrierea unui sit (cultural, natural etc.) sau a unei tradiții pe lista UNESCO presupune asigurarea dată, de către statul respectiv, că va investi în păstrarea respectivelor situri sau tradiții cât mai aproape de starea lor de origine. Pentru o relație normală cu UNESCO, un stat normal nu cere bani, ci cotizează după posibilități!
Ca să fiu direct: țări precum România sau Republica Moldova nu mai sunt considerate țări nevoiașe, care să ceară/primească bani de la UNESCO. Dimpotrivă, noi dăm bani, sub forma unei alocații anuale, în funcție
de PIB-ul fiecărei țări – nu știu care este contribuția
R. Moldova, dar pot să-ți spun sigur că România dă anual cca. o jumătate de milion de euro, care se transferă în programe ale UNESCO din toată lumea. În ochii ierarhiei UNESCO, România este un stat european, occidental, membru al UE, deci nici măcar nu se pune problema să avem cea mai mică întârziere cu plata contribuției noastre bănești anuale. 
În plus, când o țară ca România depune un dosar, trebuie implicit să accepte că toată cheltuiala pentru susținerea pe mai departe a acelui obiectiv revine statului român, prin autoritățile locale respective. Adică: dacă noi am băgat Delta Dunării sau pădurile de fag în Patrimoniul Mondial, să nu ne așteptăm că vom primi bani pentru paza lor în fața unor entități rapace, cum spui tu. Dimpotrivă: noi trebuie să ne asigurăm paza, pe banii noștri. Dacă unii conaționali construiesc ilegal moteluri în Delta Dunării sau taie ilegal arbori din pădurile noastre virgine, să nu ne imaginăm că vine vreun robocop UNESCO pentru a face ordine (așa ceva nici nu există); dimpotrivă: statul român, el și nimeni altcineva, trebuie să impună respectarea patrimoniului național! În primele mele luni la UNESCO, am primit un mesaj de la un ONG românesc care îmi spunea câte mii de sticle de plastic ajung anual în Dunăre – și de acolo în Deltă, deși nu ar trebui. Atunci mi-am dat seama cât de importantă este societatea civilă în apărarea patrimoniului și ce mare rol are educația de mediu, necesară în școlile noastre. 
Realitatea e simplă: dacă tu, statul x, pretins liber și democratic, nu-ți respecți patrimoniul (natural, istoric sau cultural), atunci să nu te aștepți că ți-l vor respecta partenerii din alte state! Dacă vrem să înscriem Ansamblul Târgu-Jiu – Brâncuși pe lista UNESCO, să nu-și imagineze nimeni că UNESCO va da bani pentru măturarea parcului din Târgu-Jiu; dimpotrivă, noi ne asumăm obligația de a îmbunătăți pe banii noștri acel parc, de a-l deschide către potențialii turiști, de a amenaja drumurile care duc spre el, de a investi în promovarea zonei etc. (din fericire, indiferent de conducerea politică, parcul din Târgu-Jiu e bine îngrijit, merg acolo de ani buni și știu ce spun). 
Ce precizez eu este valabil pentru toate dosarele, din toate țările. Desigur, o categorie diferită sunt siturile aflate în zone de război, precum recent în Siria etc., acolo UNESCO investește bani, caută soluții de protejare... În ceea ce ne privește, să fim serioși: noi nu suntem în această situație de nevoiași bătuți de soartă (din fericire!), așa că atunci când Bucureștiul sau Chișinăul depun un dosar, se presupune că guvernele respective știu și ce obligații își asumă. Recunoașterea UNESCO poate aduce bani mulți, dar depinde de fiecare stat ce face cu bijuteriile sale. Știi cum se spune: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă! Istoria, trecutul, natura, înaintașii ș.a.m.d., spune-i cum vrei, ne-au lăsat un patrimoniu anume – dar depinde de noi cum îl punem în valoare. Dacă punem ferestre de plastic la bisericile noastre vechi, dacă facem parcări auto lângă zidul unei incinte antice sau medievale etc., atunci putem spune adio normelor UNESCO; dacă nu suntem capabili să punem în valoare ce avem, la fel; dacă nu avem încredere în recomandările experților (pentru că avem experți buni, și la Bucureşti, și la Chișinău) și lăsăm totul la inspirația vreunui primar sau prefect modest educat... atunci vom culege rezultate în consecință. 
Pot să-ți repet ce-mi spun și mie experții de la Bucureşti. Există așa-numite „restaurări” ale unor situri istorice care mai mult strică decât ajută! Unele autorități, din dorința de a aduce turiști, falsifică realitatea cu tot felul de kitsch-uri (uneori made in cu totul alte țări), pentru că nu au pe nimeni pe-aproape care să le spună că în acest fel își bat joc de patrimoniul țării. 
În concluzie: nu o să vină nimeni să ne împingă de la spate, „hai în UNESCO, vă rugăm, intrați!”. Dimpotrivă. Lista Patrimoniului Mondial este supusă unei aspre competiții: o dată pe an, vara, se admit noi candidați din partea diverselor state, tot o dată pe an, în decembrie, se judecă și propunerile pentru Lista Patrimoniului Imaterial – dar știi care este secretul, până la urmă? Statele cu pretenții investesc permanent și constant în cultura lor patrimonială, iar cele care nu fac acest lucru vor rămâne pe margine și vor fluiera a pagubă! Din acest simplu motiv țările europene occidentale au un palmares UNESCO mai bun decât altele: pentru că au investit în promovarea culturii lor, de zeci de ani, dându-și seama că pot valorifica patrimoniul lăsat de înaintași. Îmi vine în minte acea zicală românească: Obrazul subțire cu cheltuială se ține! Cam așa este și în privința patrimoniului UNESCO. Iar ca să spun și ceva amuzant: prin toamna anului 2017, la o recepție, o membră a delegației Rusiei mi-a spus că, în a doua jumătate a anilor ´50, pentru unii dintre oamenii lui Nikita Hrușciov era încă neclar ce anume însemna UNESCO: dat fiind sonoritatea numelui (se citește aproximativ iunesco, și în franceză, și în engleză), unii diplomați sovietici credeau că este vorba despre vreo prințesă româncă Ionesco din emigrația pariziană... 
(va urma)
martie 2018