Parteneri

Răzvan Mihai Năstase: „N-avem nevoie de povești greu de probat pentru a fi convinși că România e o țară minunată și binecuvântată de Dumnezeu”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Răzvan Mihai Năstase: „N-avem nevoie de povești greu de probat pentru a fi convinși că România e o țară minunată și binecuvântată de Dumnezeu”

 „M-am născut, orwellian, în 1984, într-un oraș din nordul Dâmboviței…”
 
- Dragă Răzvan Mihai Năstase, ești de mai mulți ani protagonistul rubricii „Cronica traducerilor” din Contrafort – unul dintre punctele de mare interes al revistei noastre, o sursă prețioasă de informație și opinie referitoare la autorii străini. Vine un timp, firesc, când după atâta salahorie îți poți permite o secvență de respiro (convențională, desigur), ca să vorbim despre tine și astfel să satisfacem curiozitatea publicului nostru din R. Moldova. Vrei să încerci o scurtă… autoficțiune? Cine ești, cum te-ai format, cum ai ajuns să scrii, să faci cronică literară?
- M-am născut, orwellian, în 1984, într-un oraș din nordul Dâmboviței – Pucioasa. Ar fi trebuit să vin pe lume la Târgoviște, în brațele unor asistente drăguțe, tinere, cu halat scurt și apretat, doar că mama mea n-a avut stare și-a ridicat niște valize grele, în Gara de Nord, într-o zi de toamnă. N-aș putea spune precis care mi-e localitatea de baștină, fiindcă-n orașul meu natal n-am petrecut decât primele zile din viață, la spital, după care am început să cutreier. Am stat până la doi ani cu părinții la Mangalia, de unde-am fost relocat fiindcă admiram un pic cam des și obsesiv sânii unei statui de abanos. Apoi am crescut la Moroieni, de unde-s ori­gi­nari bunicii din partea tatălui, o localitate aflată la douăzeci de kilometri de Sinaia. Am făcut aici și-un pic de grădiniță, singurul lucru de care-mi amintesc e că, în ciuda faptului că purtam șorț ca fetele și fundă roșie la gât, după-amiezile stăteam atârnat de gard, scuipând semințe-n cap trecătorilor care veneau de la coasă. De la 6 la 18 ani am locuit la Constanța, la etajul patru al unui bloc fără lift. Treaba asta mi-a prins extraordinar, dovadă forma fizică impecabilă, de rugbist. În clasele primare am inițiat primul proiect literar – copiam pe foi veline bancuri dintr-o carte cu Bulă, apoi îi furam tatei capsatorul din servietă și alcătuiam astfel o revistă. De regulă, din fiecare număr apucam să scot cam 10-15 exemplare, pe care le vindeam colegilor de clasă pe sume modice – banii de buzunar pe-o săptămână. După două-trei luni, în urma unei ore de religie în care-am aflat că e posibil să sfârșesc așa cum am început – în pucioasă –, m-am căit. De toți banii strânși pe reviste am cumpărat lumânări la biserica din cartier. Din școala generală nu-mi amintesc mare lucru. Am fost șef de promoție, numele mi-e sculptat și astăzi în marmură, pe moment m-am bucurat foarte tare. După ce-am ajuns prima oară prin Cimitirul Bellu, mi-am mai revenit, sunt destui alții care au parte de asemenea privilegii. Tot în generală am cunoscut doi dintre cei mai dragi prieteni ai mei. Unul este inginer acum și se joacă la valvele centralelor electrice din România, celălalt e-n Scoția, cercetător chimist, și se pregătește să primească Premiul Nobel. Mereu l-am bănuit că lucrează la o nouă generație de bombe atomice, dar întotdeauna a negat vehement, din rama ochelarilor, de la stânga la dreapta. Dragoș Neagu se cheamă, și-s sigur că-ntr-o zi numele lui va fi pe Wikipedia lângă cel al lui Stefan Hell. Am urmat un liceu de matematică-informatică foarte bun, „Ovidius”, motiv pentru care-n clasa a 12-a, m-am hotărât să dau la Litere. Am reprezentat Constanța doi ani la rând la Olimpiada Națională de Istorie. Atunci am prins drag de România, de trecutul ei, și mai ales de locuitoarele ei cu păr lung, de-o vârstă cu mine, din delegația Brașovului, care mi-au făcut toate poftele, numai să le-nsoțesc la bere fiindcă le era rușine să meargă singure. Tot în liceu am cunoscut un om extraordinar, un profesor de fizică de la care-am învățat că și creierul, nu numai trupul, poate fi suplu. Am să-i pomenesc numele aici din respect, deși știu că-i un gest complet gratuit – domnul Laurențiu Buttuceanu. După ce-am terminat liceul, am intrat la patru facultăți: Relații Internaționale și Studii Europene, Drept, Istorie, Litere. Am ales-o pe ultima, crezând c-așa o s-ajung un scriitor faimos, bogat și temut. Ceea ce, n-am nicio îndoială, se va petrece într-o bună zi. Sper doar s-o apuc și eu. Am urmat cursuri de Română-Engleză. Măcar pe hârtie, fiindcă-n practică singurele la care m-am dus de drag, la care am întâlnit oameni de la care aveam ce să-nvăț, au fost cele de la Română.
Engleza a fost o dezamăgire comparabilă doar cu ratarea calificării în semifinalele World Cup ’94. Tot acum am început să scriu cronică de carte, colaborând aproape 7 ani cu România Literară, punând umărul la lansarea a două reviste în care am avut rubrici permanente, Eliterebelle și Noua Literatură. Am publicat, de asemenea, în Dilema Veche, Observator Cultural, 7 seri. Și, mulțumită prietenului meu Igor Mocanu, am ajuns și-n paginile Contrafortului. La început au avut încredere-n mine, nu mi-e prea clar de ce, Ioana Pârvulescu și Luminița Marcu. Bănuiesc că din pricina bărbii. Prin anul trei de facultate mi-am lăsat barbă din întâmplare (am stat o lună la munte fără lame de ras și-n unele zile și fără apă), iar după aceea viața mea s-a schimbat radical. Am ajuns să scriu, să mi se publice articole, să traduc (de-atunci datează primele mele colaborări cu Radu Paraschivescu și Editura Humanitas). Dar cel mai important efect al bărbii a fost că mi-am cucerit nevasta. Așadar, dacă vreunul dintre cititorii Contrafortului va dori vreodată să știe care-i secretul succesului, răspunsul e simplu: barba. Sfatul e valabil mai ales pentru doamne – dovadă Eurovisionul din 2014.
 
Nu-mi plăcea faptul că despre autorii români nu puteam scrie complet liber… Așa că, încet-încet, am făcut trecerea spre cronica traducerilor, unde n-am dat de orgolii, ci doar, foarte frecvent, de cărți bune”
 
- De ce preferi să scrii mai ales despre literatura autorilor din străinătate?
- La început, în România Literară și Noua Literatură, am scris doar despre autori români. Am pornit cu elan, convins că voi descoperi demni urmași ai lui Caragiale și Eminescu, dar deja pe la al treilea articol am început să am vagi îndoieli. În plus, căscam foarte mult. La început căscam când mă apropiam de finalul volumelor recenzate, apoi încă de la primele capitole, în cele din urmă chiar de la titlu. Literatura română care-mi venea mie pe mână era un fad deșert al tătarilor, în care tot așteptam o scânteie, o bucurie, o ceva, dar nu se-ntâmpla nimic. În schimb, citeam în neștire traduceri contemporane și-ncepea să-mi încolțească tot mai tare regretul că nu am parte doar de ele. Atunci i-am descoperit, ordinea e complet aleatorie, pe Lodge, Suskind, Llosa, Murakami, Pamuk, Perez-Reverte, Saramago, Amin Maalouf, Salman Rushdie, Schlink, Ruiz Zafon, Ishiguro, Boris Akunin, Sorokin, Ma Jian, și-atâția alții. Plus câțiva care nu mai erau tocmai contemporani, și nici tocmai canonici, dar care mi-au plăcut enorm – Leo Perutz, P.G. Wodehouse, Hubert Lampo. În al doilea rând, nu-mi plăcea faptul că despre autorii români nu puteam scrie complet liber. E drept, nu m-am confruntat vreodată cu cereri fățișe, dar sugestii de genul „poate ar trebui să fii îngăduitor cu X, fiindcă...” am primit. Până când mi-am dat seama că trebuia să fiu îngăduitor cu aproape oricine – ba fiindcă era prieten cu un redactor-șef, ba fiindcă era editor, ba fiindcă nu-i frumos să dai în figuri consacrate și tot așa. Așa că, încet-încet, am făcut trecerea spre cronica traducerilor, unde n-am dat de orgolii, ci doar, foarte frecvent, de cărți bune. Plus că existau multe cronici de întâmpinare, critici literari în devenire, și foarte puține vocile serioase care să-mi spună ce-i bun și ce nu într-o mare de traduceri. La începutul anilor 2000, mai toate editurile mari din România au început să publice la foc automat traduceri, așa încât abia mai apucam să țin pasul cu noutățile. Mi-aș fi dorit să știu ce merită citit și cumpărat și ce nu, dar filtre erau puține, mai puține decât banii de bursă pe care-i aveam atunci. Motiv pentru care mi-am suflecat mânecile și mi-am zis c-aș putea face eu asta, măcar în parte.
 
- Ai lucrat ca redactor aproape 8 ani în Curtea Veche Publishing, o editură care acordă o mare atenție traducerilor. Cum se aleg autorii, cum se contactează, cum sunt convinși să apară la o anumită editură și nu la alta? Și cum sunt selectați traducătorii?
- Pentru Curtea Veche Publishing (și bănuiesc că și pentru alte edituri), traducerile reprezintă o felie uriașă din portofoliu și încasări. Iar editorii sunt, oricât ne-ar plăcea să stea lucrurile altfel, în primul rând oameni de afaceri. Orice traducere se alege pornind de la două criterii – valoarea intrinsecă a textului (validată prin premii literare, vânzări, aprecieri critice) și potențialul de vânzare pe piața de la noi. Există, desigur, și pariuri eșuate, cărți care în Vest s-au vândut extraordinar, iar la noi nu au prins, după cum se-ntâmplă să apară și câte-un surprinzător bestseller local. În linii mari însă, treaba editorului este să facă un balet fin între cererea publicului, autorii de valoare și nevoia de a publica volume vandabile. Așa se explică faptul că-n portofoliul Humanitasului coexistă Coelho și Heidegger, sau că la Curtea Veche apar și autori de literatură motivațională, și laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Cât privește contactarea și contractarea autorilor, e cam ca-n fotbal: dacă n-ai impresar (agent literar), nu exiști. Toți autorii sunt cumva reprezentați, negocierile adeseori sunt dure. Pentru volume foarte cunoscute și scriitori cu o cotă extraordinară se organizează licitații, iar cel care oferă drepturi de autor mai consistente are de câștigat. Despre traduceri și traducători ar fi multe de povestit. Există, pe de o parte, traducătorii cu nume și experiență, care-n general nu traduc ce le pică pe mână, ci ce-și aleg ei să traducă. De regulă, aceștia predau traduceri încheiate la toți nasturii și sunt plătiți sensibil mai bine decât media pieței. Există însă apoi o masă uriașă, amorfă, de traducători la grămadă. Unii o fac din vocație, alții de ciudă că n-au intrat la Horticultură. Cel mai tare mă amuză cei care, traducând, au impresia că scriu mai bine volumele originale. Dacă în engleză se poate citi negru pe alb „He was born in India”, pe românește adeseori textul ajunge să sune cam așa: „A văzut lumina soarelui în minunata Indie, leagăn al civilizațiilor care de mii de ani se cuibărește alene la poalele ninse ale Himalayei”…
 
Exoticul, alteritatea, necunoscutul au o forță magnetică de atracție, și de aceea poate colecția Byblos de literatură străină a rezistat”
 
- Am observat o predilecție specială la Curtea Veche pentru autorii turci – Orhan Pamuk este numele cel mai titrat –, polonezi, unguri, ruși, ucraineni. Cum s-a decis editura pentru aceste zone, aparent, mai puțin spectaculoase, atunci când vine vorba de literaturile străine? Cât de căutați sunt acești autori de publicul român?
 
- Proiectul colecției de literatură străină Byblos a fost inițiat de experimentata Livia Szas și încă de la bun început, programatic, spre asta s-a țintit. Prin 2003, 2004, 2005, exista o inflație de traduceri din franceză, engleză, spaniolă, portugheză, germană chiar, dar de literaturile est-europene, de literaturile Asiei, de Rusia nu se ocupa nimeni. Colecția Byblos a fost la început un pariu, ușor riscant, dar care a prins, publicul român dovedindu-se avid să citească și altceva decât primea constant. Exoticul, alteritatea, necunoscutul au o forță magnetică de atracție, și de aceea poate că această colecție a rezistat publicând autori ruși, turci, maghiari, chinezi, catalani, cehi, păgâni. Vânzările nu au fost niciodată extrem de spectaculoase aici, vorbim totuși de o nișă, dar au fost constante și au asigurat editurii Curtea Veche un strop de ștaif pe care poate l-ar fi câștigat mai greu doar din traducerea unor volume de non-ficțiune.
 
- Orice editură dă o luptă grea pentru cititori – concurența e mare, la cele două mari târguri de carte din România, Bookfest și Gaudeamus, se expun an de an sute de titluri noi. Cum se poate rezista, cum se pot vinde cărțile? Există campanii de publicitate, lecturi, lansări în diverse orașe? Cât de eficiente sunt soluțiile de tip Marian Godină – polițistul incoruptibil care a cucerit publicul cu povestioarele sale pline de haz și tâlc despre viața pe străzile patriei?
- Au trecut vremurile în care cărțile se vindeau de la sine, iar singurul canal de distribuție era reprezentat de rafturile unor librării. Acum miza s-a mutat în bună măsură în online, există magazine care oferă reduceri considerabile, se pot comanda cărți direct de pe site-urile editurilor, oferte. Promovarea joacă un rol crucial, și asocierea cu vectori de imagine poate face diferența între câteva sute și câteva mii de titluri vândute. Recent au început să apară chiar un soi de turnee în toată regula, cu lansări prin țară succesive. Așadar, pentru a rezista trebuie să fii inventiv, să investești mult în marketing și PR, să fii activ pe canalele social media, să monitorizezi constant evenimentele importante care se petrec în viața culturală a orașului și, pe cât se poate, să bagi capu-n poză.
 
De cartea lui Marian Godină, Flash-uri din sens opus, mă leagă amintiri plăcute fiindcă am fost unul dintre cei care au susținut apariția ei la Curtea Veche Publishing și, mai mult, a fost ultima carte pe care am redactat-o ca angajat al editurii. Plus că am și-un autograf frumos din partea lui Marian. Asemenea soluții oferă guri de aer proaspăt editurilor, fiindcă vin bani serioși și repede. Doar că nu poți trăi numai din astfel de tunuri editoriale. Pe termen lung, tot soluția clasică a colecțiilor așezate și a vânzărilor nespectaculoase, dar constante, îți asigură supraviețuirea. Aș zice că asemenea cărți seamănă cu orgasmul. E tare bun, dar n-o poți ține-n extaze din sculare-n culcare.
 
De zece ani nu petrec aproape niciun weekend în București. Am strâns sute de nopți pe munte, la cort, pensiuni sau cabane, în diferite orașe ale țării, pe la mânăstiri, pe litoral”
 
- Pe lângă cititul și recenzatul cărților, tu mai ai o pasiune: călătoriile. Ai reușit să colinzi țara în lung și în lat, îți place muntele și chiar îți publici de câteva luni impresiile de pe urma acestor aventuri pe un blog intitulat „Călătoriile Jupânului”, unde plasezi și imagini încântătoare ale locurilor vizitate. De unde îți vine această pasiune, a călătoriilor, și ce ți-ai propus cu blogul?
- N-aș putea spune precis de unde vine bucuria călătoriilor. Poate din cărțile copilăriei (dominate de Karl May și Jules Verne), poate din excursiile multe cu care m-am obișnuit de mic. Tata era din Moroieni, Dâmbovița, mama − originară din Bărăgan, dintr-un sat din câmpia Buzăului. S-au cunoscut la Galați, au stat o vreme la Călărași, cu mine-n primii ani au locuit la Mangalia, apoi la Constanța. Așa că mi-am început viața pe drumuri. O dată la cel mult două luni mergeam la ambele perechi de bunici. Am petrecut multe vacanțe la țară, plus concedii cu părinții mei, prin stațiuni ca Predeal, Sinaia, Durău, Bălțătești, Olănești. Am prins gustul de a descoperi locuri noi, de a merge mult, și pe jos și cu mașina, dar tot atunci am descoperit și frustrarea că nu pot ajunge prin toate locurile pe care mi-ar fi plăcut să le văd. Fiindcă părinții mei nu au fost vreodată veritabili oameni de munte, nu am parcurs când eram mic trasee care păreau „lungi”, „solicitante”, „periculoase”. Fiindcă, desigur, puteam aluneca, m-ar fi tras curentul, nu aveam echipament corespunzător. Imaginația mea însă funcționa febril, citeam ghiduri turistice și-mi închipuiam cum ar fi fost să urc în cutare loc, sau să depășesc un anumit prag abrupt unde e nevoie de puțină cățărare, ori să ajung pe un vârf sau altul. Așa s-au țesut în mintea mea de copil dimensiuni mitologice ale unor locuri. Îmi amintesc, de pildă, că multă vreme mi-am dorit să ajung la Cabana Omu. Sau la Dochia, în Ceahlău. În 1991, la 7 ani, am plecat din stațiunea Durău cu ochii-n lacrimi, și mi-am promis c-o să revin aici când mă fac mare. Nu întâmplător, prima excursie serioasă, de o săptămână, pe la 22 de ani, a fost în Ceahlău. Iar la scurt timp, într-o zi cu cod roșu de caniculă la București, urcam la vârful și Cabana Omu, pe grindină.
De zece ani nu petrec aproape niciun weekend în București. Am strâns sute de nopți pe munte, la cort, pensiuni sau cabane, în diferite orașe ale țării, pe la mânăstiri, pe litoral. Așa a apărut ideea de a scrie despre călătoriile pe care le fac. O vreme, am scris doar pe o platformă dedicată muntelui – carpati.org. Apoi am început un blog pe adevărul.ro. De jumătate de an, mi-am lansat propriul site – www.calatoriile-jupanului.ro. Scopul principal este să le prezint cititorilor locuri despre care nici nu știau că există în România și să ațâț (minunat cuvânt!) dorința de a le descoperi. Înainte de a da bani mulți pe fel și fel de circuite în străinătate și sejururi olinclusiv, cred că avem datoria să descoperim minunățiile de sub nasul nostru, uneori infinit mai ieftine și mai fascinante. Al doilea scop e cel de a destinde. Vreau ca oricine accesează calatoriile-jupanului.ro să plece de aici cu zâmbetul pe buze, o idee mai vesel, mai relaxat, cu încruntături lipsă pe inventar. Al treilea scop, nedeclarat oficial, e de a coopta tovarășe tinere și estetice de peripeții, doar că deocamdată a fost subminat constant de filtrul vigilent al nevesti-mii.
 
- Călătoriile tale sunt impresionante: ai ajuns în multe locuri puțin sau deloc umblate din România, ai traversat, de pildă, Transalpina în condiții de care doar în romanele lui Jack London am mai aflat – cu frig, vânt, zăpadă, prăpăstii, stânci abrupte –, ai cucerit piscuri înalte din Carpați, chiar de mai multe ori. Ce simți când ajungi în vârful unui munte de 2 000-2 500 de metri? Pentru toate aceste escaladări temerare ai nevoie de o condiție fizică excelentă și de o prealabilă cunoaștere a terenului. Cum te pregătești de expediție? Contează momentul pe care-l alegi pentru a porni la asaltul muntelui?
- Ce simți depinde de vârf, de efort, de vreme. Uneori ești copleșit de peisaj, alteori nu știi cum să te dai jos mai repede fiindcă baierile cerului s-au rupt fix peste căpățâna ta. Poți simți și că-ți dau lacrimile (așa mi s-a întâmplat când am urcat prima oară pe Moldoveanu), poți simți și mâncărimi în felurite părți, mai tari sau mai moi, ale corpului. Condiția fizică e importantă, dar mult mai importantă e pregătirea psihică. Trebuie să fii de la bun început conștient că vei merge 12-13 ore, de exemplu, sau că te va prinde noaptea în pădure, dar să-ți vezi neabătut de drum. Eu unul nu pot spune că am o condiție fizică prea grozavă, am mai degrabă o alură de popă medieval decât de atlet. Dar mi-am construit în timp un soi de disciplină mentală, corpul s-a obișnuit cu mersul și urcușul, astfel că acum trasee care cu 10 ani în urmă mi se păreau imposibile, sunt absolut normale. Am prieteni cu o condiție fizică mult mai bună decât mine și care, după 3-4 ore de mers, spun c-au obosit și fac cale-ntoarsă. Importantă e experiența, dorința de a vedea locuri noi, de a cuceri înălțimile. Nu-i o întrecere pentru palmares cu nimeni altcineva în afară de tine însuți. Țin minte că la început, când am cunoscut-o pe soția mea și mi-a propus să mă alătur într-un concediu la cort, mi-a spus că pentru mine vor face ture scurte, de 6-7 ore cel mult – ceea ce mi se părea odios spre imposibil pe-atunci. Acum da, am ajuns și eu să cred că într-o tură de 6-7 ore abia apuci să te-ncălzești. În privința pregătirilor, de regulă soția mea se ocupă de partea logistică (are o listuță în excel pe care-o printează și bifează că am luat toate cele necesare), iar eu de documentarea turei propriu-zise. Nu plec fără să știu exact descrierea traseului, marcaje, intrarea în tură, puncte intermediare, imagini ale zonelor mai importante. Iau de regulă la mine cel puțin 2-3 hărți, monografii montane, busolă și, fiindcă așa e creștinește, o lumânare.
În privința momentului – cred că sunt destinații care se pretează mai bine în anumite perioade ale anului decât altele. Primăvara, de exemplu, poți vedea cascadele bine, fiindcă după topirea gheții de peste iarnă au un debit mai generos. Toamna, e plăcut să te plimbi prin munți mai joși și împăduriți, unde miile de culori se vor reține mai lesne în fotografii. Vara poți opta pentru mare, deltă, sau munți semeți. Iarna e perfectă în zone montane nu foarte înalte și încărcate de tradiție.
 
- Am văzut că s-au repus în circulație în unele zone faimoasele garnituri „mocănița” – la Vișeul de Sus, în Maramureș, la Moldovița... Rentabilitatea acestor linii de cale ferată este mai curând simbolică sau una eminamente turistică și… artistică. E un tren magic, un tren de poveste – cel puțin așa arată în poze. Ai călătorit vreodată cu mocănița? Ce impresii ți-a lăsat?
- Am călătorit cu mocănița din Maramureș, pe Valea Vaserului. E atât un drum foarte sălbatic, cât și o călătorie în timp. Traseul pleacă din stația CFF Vișeul de Sus și durează aproximativ 2 ore până la Paltin, cu o mică pauză pentru răcirea locomotivei și realimentare cu lemne. Te simți ca-n Doctor Quinn, doar că-n jur e foarte multă verdeață și mergi la propriu în inima muntelui, în măruntaiele Parcului Național Maramureș. Dincolo de zona Paltin-Făina nu mai e nicio localitate, e doar granița cu Ucraina, peste munte, atât. În Vișeu s-au făcut recent investiții masive pentru modernizarea mocăniței și reintroducerea ei în circuitul turistic, există acum trei locomotive cu aburi, totul decurge foarte bine, foarte profesionist. Când am mers noi, era o zi de 15 august, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, o sărbătoare mare în Maramureș, așa că am prins aglomerație, dar am avut parte și de un concert de muzică populară la Paltin, și de mâncăruri gustoase, costume tradiționale. Un sfat pentru cei care n-au mai fost cu mocănița – să ia loc într-un vagon de mijloc, dacă nu vor să miroasă ca o ceată de nomazi. Vagonul aflat chiar în spatele locomotivei e afumat bine de tot. Iar la stația terminus, locomotiva e cuplată în cealaltă parte, așa că ultimul vagon de la dus devine primul. N-ai cum să scapi.
 
Camioanele ori vapoarele cu cherestea ies din România unul după altul. În urmă rămân munți întregi defrișați, trasee turistice stricate complet…”
 
- Povestești de Maramureș și de pădurile de aici. Mai este oare codrul frate cu românul? Știm că există un revers întunecat a ceea ce numim „frumusețile patriei“ și anume tăierea nebunească a pădurilor din România. Mai continuă și azi acest dezastru, în pofida scandalurilor din presă? Ce spun localnicii? Ce ai văzut tu?
- Din păcate, acest flagel continuă. Uneori totul se face legal. Alteori complicitatea autorităților locale e tacită. Adesea localnicilor li s-au retrocedat bucăți mari de teren și-acum taie în neștire, doar fiindcă pe proprietatea lor cred că pot face orice doresc. Rezultatul e același – dezastrul continuă. Dacă nu se va face curând, foarte curând, o strategie națională serioasă în acest sens, în câteva zeci de ani România va fi mult mai tristă, mai săracă, mai urâtă. De foarte multe ori, din pricina sărăciei, și localnicii au partea lor de vină. Dar grosul tăierilor se face legal, există companii din Occident care exploatează aici, iar camioanele ori vapoarele cu cherestea ies din România unul după altul. În urmă rămân munți întregi defrișați, trasee turistice stricate complet (se defrișează și zone pe care există marcaje turistice, așa că dacă te iei după hărți vechi de 15-20 de ani, nu vei avea nicio șansă să găsești intrarea în traseu), o devălmășie de crengi și buturugi (se iau doar trunchiurile, iar crăcile mici rămân aruncate care-ncotro), habitate distruse pentru animale. Apoi ne mirăm că sunt luate locuințele oamenilor de inundații sau că urșii coboară în sate să caute hrană (motiv bun de a-i împușca). E foarte trist. Din ce am văzut eu, exploatări mari sunt în Făgăraș, în Căpățânii, în Parâng, chiar și în Retezat, dar mai ales în Carpații Orientali – prin Maramureș, Giumalău, Bistriței, situația e dramatică. Ceva mai bine mi s-a părut că stau Bucegii (poate fiindcă e și un masiv foarte turistic) și unele zone declarate Parc Național (Piatra Craiului, Buila, Apuseni, Măcin).
 
- Atentatul asupra pădurilor, distrugerea mediului ambiant mi se pare o crimă echivalentă cu genocidul. Când la mijloc ai o adevărată „mafie a lemnului”, când e vorba de contracte frauduloase, încheiate între firme din străinătate cu structuri ale statului român, ai zice că ONG-urile se află într-o luptă inegală cu sistemul. Însă de multe ori e vorba de indiferența oamenilor, a autorităților publice locale. Acum patru ani, am găsit vestita alee cu izvoare curative de la Slănic-Moldova în paragină, deși stațiunea propriu-zisă s-a înnoit cu multe vile și hoteluri cochete. Te duceai să îți iei niște apă în butelie și-ți trecea prin față un șobolan. Sau căutam o sondă menționată în pliantele stațiunii și o găseam uitată, îngropată în gunoaie, emanând un miros pestilențial. Nu mai zic de invazia pet-urilor din poiene și de pe malurile râurilor de munte… Oare când vom înceta să ne batem joc de țara și de natura pe care am moștenit-o?
- Când vom înceta să mai conducem „la bara din față”. Când vom învăța că un mic avantaj pe termen scurt poate atrage după sine un dezavantaj major pe termen lung. Totul ține la urma urmei de educație, de civilizație, de înțelegerea faptului că tot ce faci se va întoarce cândva împotriva ta, că gunoiul aruncat anapoda îți va otrăvi treptat lumea. Nu cred că-n timpul vieții mele lucrurile se vor schimba semnificativ în bine, dar nici nu pot spune că nu voi lupta, așa cum pot, prin scris, pentru țara și natura pe care mi le doresc.
 
Nu-i puțin lucru să te crezi, ca român, urmașul atlanților, locuitor în leagănul civilizației, păstrătorul unor taine vechi de când lumea”
 
- Să schimbăm puțin nota. Circulă pe Internet tot felul de informații despre tuneluri secrete pe sub munții Bucegi, despre „porți energetice”, despre treceri spre alte dimensiuni, păzite cu strășnicie printr-o cabală a marilor puteri, care se zice că i-au impus României „să păstreze secretul” în privința asta. Aceeași poveste e și cu scheletele de patru metri găsite în cavernele de la Roșia Montană… Tu, care ai fost în Bucegi, ai simțit ceva similar acolo, nu știu: un freamăt, o revelație, ai avut vreo epifanie?... Să nu-mi spui că sunt doar legende. Pentru că dacă nu ai găsit (și nu ai dosit la rându-ți) asemenea dovezi, nu înseamnă că acele miracole nu există, că nu pot fi exploatate artistic! Sau e doar setea noastră nepotolită de evadare din banalitatea vieții pe care o ducem, o hrană necesară pentru imaginație?
- După cum bine se știe, România nu e doar grădina Carpaților, ci și a Maicii Domnului. Aici au sălășluit atlanții, Carpații sunt munții peste care a zburat porumbelul lui Noe după potop. În plus, România e leagănul celei mai avansate civilizații – cea a geto-dacilor –, care descinde direct din uriașii hiperboreeni din vechime. Tunele energetice există în Bucegi, duc direct, printr-o gaură de vierme, într-o altă galaxie, una cu multe flori. Apoi să nu uităm de Tăblițele de la Tărtăria, cea mai veche scriere din lume. Schelete de uriași se găsesc tot mai rar, din păcate, eu am dibuit numai două, și fiindcă încăpeau mai greu în portbagaj, am luat doar un femur și-o coastă. În zona Buzăului, la așezările rupestre de la Aluniș-Nucu-Bozioru, descind frecvent extratereștri delicați. Să nu uităm nici de pădurile bântuite ale României – pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca e în top. Acum trei ani în Godeanu (muntele sfânt al dacilor), am descoperit în Peștera lui Zamolxes un corn de inorog.
E o nevoie (firească, întâlnită la mai toate popoarele) de a se crede buricul pământului, iar asemenea fantasmagorii, legende, mituri, scorneli circulă pentru a alimenta această nevoie. Nu-i puțin lucru să te crezi urmașul atlanților, locuitor în leagănul civilizației, păstrătorul unor taine vechi de când lumea. Pentru mulți, o asemenea istorie alternativă și contrafăcută e un antidot perfect pentru realitatea nu întotdeauna la fel de roz. Dacă nu trăim într-o țară la fel de civilizată pe cât ne-am dori, măcar să ne amăgim cu fel și fel de povești frumoase. Asistăm, de asemenea, la o inflație de site-uri care exploatează nevoia de mister naturală a omului și care fac bani buni din ea, prin reclame și accesări. În ceea ce mă privește, citesc de obicei astfel de știri „cum bolovano salis”, dar recunosc, uneori visez, mi-nchipui ce-ar fi dacă... Rațional, nu exclud să existe o șansă, oricât de mică, de a fi adevărate. Important e altceva – că n-avem nevoie de povești greu de probat pentru a fi convinși că România e o țară minunată și binecuvântată de Dumnezeu. Nu-i nevoie de secrete, de misticisme, de straniu. E de ajuns doar să iei țara la pas și să te convingi singur că așa stau lucrurile, că ai o diversitate formidabilă de natură, cultură, tradiție și pitoresc.
 
- Ce aventuri de explorator îți planifici pentru acest sezon?
- Vara asta, probabil, vom petrece vreo 10 zile în Făgăraș, pe Valea Rea, de unde se pot urca 4 din cele 14 vârfuri de peste 2 500 de metri ale României, inclusiv Moldoveanu. După aceea, probabil, vom petrece o săptămână prin munții Rodnei și Maramureș. Îmi doresc să văd Memorialul de la Sighet. Poate și câteva zile în Delta Dunării. Sper să ajung prin câteva masive montane prin care nu am călcat încă – Țibleș, Lotrului, Vrancea. Să urc o vale nemarcată, semialpină, în Bucegi. Și poate să reușesc în sfârșit să parcurg integral creasta Pietrei Craiului. De asemenea, mi-ar plăcea să revin și să vizitez mai pe-ndelete câteva orașe mari – Iași, Timișoara, Baia Mare, Oradea. Și, de ce nu, să vizi­tez pentru prima oară Republica Moldova și Chișinăul.
 
- Există, se pare, în lumea bună din România, printre scriitori și intelectuali, un trend, o modă a călătoriilor. Unii au publicat și cărți în urma acestor escapade, volume foarte gustate de public. A făcut-o recent, de exemplu, Sabina Fati cu Singură pe Drumul mătăsii (Humanitas, 2015), mai înainte și Marius Chivu a scos o carte despre aventura sa în Himalaya (Humanitas, 2014). Te-ai gândit să-ți aduni călătoriile între patru coperte sau îți dorești un alt fel de debut scriitoricesc?
- Debutul meu s-a produs deja. Am început, ca tot românul, cu poezie. Aveam vreo 19 ani când am publicat versuri la o editură cvasiobscură din Constanța. Titlul cărții e năprasnic și acum – Joc și așteptare. Neștiind pe atunci cum merg lucrurile, m-am trezit cu tot tirajul de 500 de exemplare în brațe. Am distribuit vreo zece volume prin librăriile din Constanța. După o vară întreagă, s-au vândut două. Și-acum mă-nfior de bucurie la gândul că am doi cititori care nu mă cunosc și care mi-au citit puseurile poetice din pură sete de cultură. Restul de cărți le-am dat rudelor, prietenilor, iubitelor. Când eram student și nu prea aveam bani, iarna plăteam parțial întreținerea în cărți. Mai am încă vreo 100 de exemplare, le țin sub pat, e foarte reconfortant să dormi peste cultură. Aștept să devin faimos și, după ce voi câștiga Nobelul, am de gând să le scot una câte una la vânzare pe OLX, cu autograf, la prețuri astronomice.
M-am gândit să scriu cândva un volum de călătorie, un album poate, nu sunt hotărât. Puse cap la cap, însemnările mele despre frumusețile patriei deja trec de
500 000 de semne. Cu tot cu poze, ar ieși un album frumușel. Nu sunt însă convins că ar fi cea mai bună modalitate de a promova România și nu știu sigur dacă o carte tipărită ar servi cel mai bine scopului de a mediatiza diferite atracții turistice. Și-apoi mă tem că s-ar prăpădi hârtia de pomană cu rândurile mele. Nu se taie și-așa destui copaci?
Interviu realizat de Vitalie CIOBANU
Iunie 2016, Chișinău-București